Ești ca o toamnă...

Azi tac, și dorul, ca pe-un câine-n lanțuri,

Îl las să latre-n mine fioros,

Să-mi muște inima ca pe un os de ros,

Iar sângele să curgă încet pe șanțuri.

Azi tac, ca dorul meu să se audă,

Ca vântul care sparge-un vechi mormânt,

Să-mi crească din tăcere lutul sfânt,

Și-n el iubirea ta să se ascundă.

Azi tac, ca ochii mei să te arate,

Ca două ruguri stinse pe-nserat,

Din care fumul trist, neîmpăcat,

Se-nalță peste inimi vinovate.

Azi frâng genunchii-n rugă și-n neștire,

Și-mi caut umbra ce-n urmă a rămas,

Să-mi fie viața o vită de pripas,

Jertfită pe-un altar din cimitire.

Azi pun tăcerea-n rugă de aramă,

Să bat cu ea în porți ce nu se-nchid,

Și-n ochii-mi triști de va rămâne vid,

Te voi iubi cu milă și cu teamă.

Și dacă-n noaptea mea vei mai păși,

Să nu-mi aduci cuvinte, nici iertare,

Ci doar tăcerea ta — aceea care,

M-a învățat ce-nseamnă a suferi.

Se frânge lumina pe tâmpla serii,

ca o aripă mistuită de zbor.

Frunzele se înalță în văzduh,

dintr-o durere pe care pământul o poartă.

Am întrebat cerul de ce se întunecă,

iar norii au tăcut,

lăsând ploaia să fie singurul răspuns.

În picături, sufletul meu s-a recunoscut

ca într-o oglindă spartă.

Și atunci am știut că nu pot fugi

de tăcerea ce mă apasă,

căci tăcerea nu e un gol,

ci glasul nevăzut al unei inimi

străpunse…

Amintiri uitate-n ramă,

Şi iubiri ascunse-n taină,

Toate acum duios mă cheamă,

Să îmbrac amor ca haină.

Două şoapte nerostite,

Dintr-o frază deocheată,

Vor acum să mă invite,

Să-mi rostesc iubirea toată.

Ochii albaştri se dilată,

Faţa se-nroşeşte toată,

Căci nu pot să mai ascundă,

Iubirea ce îi inundă.

Mâna-mi cade ostenită,

Gându-mi zboară stânjenit,

Spre copila cea iubită,

Ce din suflet n-a pierit.

Am deformat trăirile umane,

Iar corpul l-am măcelărit,

Am şters acele muzici diafane,

Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.

E secetă de graţie în trup,

Suntem treptat robotizaţi,

Mişcări de Alzheimer ne erup,

Atunci când suntem concentraţi.

Nu ştim să mai zâmbim frumos,

Un rânjet e la fiecare glumă,

Şi după-un hohot furtunos,

Ne apare-n colţul gurii spumă.

Haotic ochii-n cap se plimbă,

Imaginea o deformează,

În minte comandat o schimbă,

Şi-n cadre sataniste o filtrează.

Avem acum belciuge-n nas,

Ba chiar în buze, limbă şi urechi,

Precum juncanii de pripas,

Ori ivărele din porţi străvechi.

Avem şi pielea color tatuată,

Din creştet până în călcâie,

De nu mai ştii că e băiat ori fată,

Ori de e om sau e momâie.

Am deformat trăirile umane,

Iar corpul l-am măcelărit,

Comerţ noi facem cu organe,

Şi umblăm cu trupul ciopârţit.

Țin rana strâns, iar sângele se-adună,

ca roua grea pe rugul unor spini,

și cartea mea, cu slovele-mpreună,

devine strigătul lipsit de rădăcini.

Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,

aștern o filă ce nu va mai pieri,

iar focul stins ce întremează ceața,

va naște cerul nopții de a doua zi.

Din rana mea se-nalță un poem,

ce-și plânge rostul într-o lume surdă,

iar ultimul meu sânge, ca un semn,

prin versuri e-ndemnat să zburde.

Acum salut pământul și uitarea,

dar las un vers să-mi fie testament,

cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,

iar rana mea va fi al lor prezent.

Și dacă tot ce scriu va fi uitat,

cum valul șterge urmele discret,

las rana mea, un far întunecat,

să ardă-n calea unui alt poet.

Mă suduie mitropolitul,

Că prescura-i din tărâță,

El uitase preasfințitul,

Că pământul n-are țâță.

Că făina de la moară,

Vinul dulce de butuc,

Nu curge pe ulicioară,

Ori tâșnește din izbuc.

Babe urlă la icoane,

Cu pomelnicul de gât,

Cade pâinea din amvoane,

Sfinții merg la ogorât,

Ce miracol, ce minune,

Avem vin și avem pâine!

Popa suflă ușurat,

În amvon pute a păcat.

Draga mea, poate îți este dor,

De vo rbe frumoase, de alint ca de un zbor,

Astăzi sunt numai al tău, fă ce vrei,

Și te îndemn un pahar cu mine să bei.

Când sunt cu tine, ziua mi-e sărbătoare,

Uite profit și-ți ofer o roșie floare

Pentru tine să fie o plăcută surpriză,

Eu susțin că mă vizitează o muză.

Surâsul de pe fața ta si-a găsit locul

Glasul tău șoptit, mă cheamă 

Te văd parcă înșășurată-n năframă

Și în inimă mi s-a aprins focul.

Tu scumpă mi-ai fost totdeauna,

Rare ori ne-a zburlit furtuna

Dar pentrucă noi ne iubim, ne calmăm 

Când eu, când tu ne căutăm.

Rămâi lângă mine, frumoasa mea floare,

Ziua miroase a parfum și a mare

Te strâng în brațe ca-n ziua din întăi

Pe băncuța noastră, de sub gutui.

    N-am vrut să fiu o stâncă,
    tăiată, pierdută în deşertul arid,
    N-am vrut să fiu un nor,
    fugar, dorindu-şi liniştea albastră...
    
    Am vrut să fiu doar ploaia, 
    ce-ti mângâie trupul în noapte,
    doar ploaia simţindu-te aproape, 
    doar ploaia căzându-ţi pe pleoape…

Fără tine nu mai știu să iubesc

Mă pierd în gânduri, nu mai știu să trăiesc,

Câte lacrimi ar mai trebuii să curgă?

Când inima mea te vrea, dar a ta mă alungă…

Cum am greșit amândoi când ne-am dispărțit ?

Și din tot ce-a fost, a rămas doar dorul cel iubit

Te rog spune-mi te rog iubire

De ce iubirea noastră a rămas o simplă amintire ?

De-ar mai fi o mică șansă …

Aș lupta cu greu cu a mea speranță

Nu vreau viață, nu vreau nimic dacă nu ești tu în ea

Căci cerul meu fără tine nu mai are nicio stea.

Să nu mă minți că mă iubești,

Când absența ta-mi spune ca nu mai ești

Te rog spune-mi te rog iubire

De ce s-a atins așa deodată a noastră fericire ?

Încă te iubesc chiar de nu știi

Te port cu mine în toate nopțile târzii

Degeaba ai tu toate stelele, când eu îți eram luna

Căldura ta, lumina ta și totdeauna.

Până încăpățânatele
cuvinte se adună
într-o plină de dor înserare,
Mă gândeam să vorbim despre viitor
Ca de-o stare.

Ore, minute mirate
Ne țin astăzi departe,
Dar, spre deosebire de altele,
Ale noastre
Poartă contururi albastre.

Privirea lumii nu mă încântă,
Iar inima mea, bătând ușor,
Trimitea unde nesfârșite
Către tine, prințesă, pline de dor.

Dar să vorbim din nou de dor
Ca de-o stare în sine…
Mă hotărâsem ce să fac mai departe,
Aveam chiar și-un plan,
Dar acum… hmm…
Nu știu… m-am răzgândit…
Cred că am nevoie de puțină îndrumare…
(Doar de la tine.)

Știi că glumesc.
Orele, minutele poate că trec greu,
Dar tot ele mă îndeamnă
Să am răbdare
Și să-mi port dorul în suflet
Până la toamnă.

Позови меня обратно,

Напои чистой водой,

Время пролетело так внезапно,

Я уже забыл как быть с тобой.

Научи вновь ласкам нежным,

Напиши мне все слова любви.

Покажи как быть безбрежным,

Покажи мне вновь свои пути.

Собери вновь мое сердце,

Положи на место все куски.

Закрой на ключ забытую дверцу,

и оставь себе ключи.

E lună plină iar... am vrut să-ți dau un semn

Să o privești și tu cât este de frumoasă 

Dar cred c-am început să îți iubesc tăcerea 

Și-n gând mi-am spus..."mai bine lasă"...

Dar am.rugat-o, de ochii o să-ți întâlnească 

O amintire cu noi, ușor să îți șoptească 

Să-ți spună că te-aștept, cum nu am așteptat vreodată 

Că tu ești al meu vis dintr-o poveste neuitată...

Dar cine știe...prin intuneric razele îi zărești 

Și pentru o clipă o să îți amintești 

Că iți vorbeam de ea cu-atâta drag

În vara când vinul tău, umplea al meu pahar...