Amintiri vii

Trandafiri ce-n umbră pier,

Petale-arzând în tăceri,

Răsfrânți pe zid, o amintire,

Dintr-un trecut cu strălucire.

Pe masă-i verdele de sticlă,

Iar floarea cade, parcă-i mică.

Un dans al umbrelor târzii,

Povestea vieții-n răzleții.

Au fost odată strălucire,

Dar timpul smulge-a lor iubire,

Și-n foșnet mut de frunze goale,

Ascund regrete ancestrale.

Chiar de se sting, rămân mărturie,

În umbre lungi, o poezie.

Iar raza ce îi mai atinge,

În floarea stinsă visul plânge.

E-un nor ce se adună-n prag de seară,

Un val ce lovește malul tot mai greu,

Un dor de liniștea pierdută iară,

Când tot ce ai în suflet e prea greu.

E-o umbră-n ochi, o flacără stinsită,

Ce-a ars cândva, dar nu mai are foc,

O vorbă care doare, nerostită,

Un vis ce s-a pierdut în colț de loc.

Supărarea-i o frunză ce se duce,

În vântul rece al unei toamne gri,

E-o teamă care sufletul apuce,

Și te oprește uneori a mai zâmbi.

Dar sub povara ei se-ascunde-o cale,

O șansă de-a-nvăța ce-nseamnă rost,

Căci supărarea, chiar dacă e mare,

Te face să înțelegi ce ai avut și nu a fost

Ploaia cade blând pe stradă,

Vântul suflă și mă-ndeamnă,

Să mă pierd printre uitare,

Într-o lume înșelătoare.

Tristețea curge pe alei,

Pașii mei sunt tot mai grei,

Norii joacă peste mine,

Ca un gând ce nu mai vine.

Dar din ploaie, printre stropi,

Se arată raze-n topi,

Și-n tristețea care doare,

Se ascunde-o alinare.

Căci și norii când dispar,

Lasă cerul iar hoinar,

Și tristețea ce mă-mparte,

Va pleca, ca ploaia-n noapte.

Uitarea vine-n pas tăcut,

Și șterge tot ce-a fost durere.

Lăsăm în urmă ce-a trecut,

Privim spre cer, spre mângâiere.

Pentru totdeauna-am înțeles,

Că timpul nu-l putem întoarce.

Dar viitorul ne-a ales,

Spre noi speranțe să ne poarte.

Capu’ sus, mai sunt multe de dus,

Drumul vieții nu-i apus.

Chiar de-i greu și  ești obosit,

Luptă-ntruna, căci nu e sfârșit.

Capu’ sus, norii negri se duc,

După ploaie e soare-n amurg.

Fiecare pas mic e un dar,

Și din luptă răsare un har.

Capu’ sus, ai putere în tine,

Tot ce-i greu se va duce cu bine.

Nu te teme, căci mâine-i un vis,

Ce te-așteaptă mai sus, spre un pisc.

Capu’ sus, calea-i lungă, dar dreaptă,

Chiar și stelele cad și se-așteaptă.

Tu ridică-te, crede și-ai să vezi,

Că din umbre răsar iar livezi.

Cum e-n suflet la tine?

Plin de soare sau pustiu?

Ți-e senin ca-n nopți divine

Sau te-ncearcă vreun târziu?

E speranța-n miez de floare

Sau doar frunze-ngălbenite?

Ți-e iubirea cântătoare

Sau tăcerile-s zidite?

Cum e-n suflet? Îți dă pace

Ori te-apasă vreun regret?

Ai un vis ce te desface

De poveri ce-s grele-n piept?

Dacă-i greu, lasă lumina

Să-ți pătrundă-n taină firea.

Sufletul, ca și grădina,

Înflorește din iubirea.

Dacă-n suflet e furtună,

Fă-ți un port din gânduri bune.

Căci și cerul, după ploaie,

Se îmbracă iar în lume.

Te vreau intens ,pasional

Dar nu că pe-un trofeu 

Te strig și vreau nu doar carnal

Profund,prezent,pervers

Te vreau în fiecare clipă

Și vreau să te supui

Cu mintea ,gândul și cuvântul 

Dincolo de trup

Te vreau acum,și azi,și mâine

Te vreau și să mă vrei

Poți renunța la al meu te vreau 

Doar când nu mă mai vrei..

    Pentru tine-am inventat, 
    această stradă lungă, acest sărut,
    Pentru tine, noaptea-ntreagă, 
    fără lună, fără nori, 
    fără stele, a-nceput...
    Pentru tine, zi eternă, 
    soarele, s-a răzvrătit, 
    râurile, au murit, 
    mările, s-au adâncit, 
    stepele, s-au înverzit, 
    macii, roşii-au înflorit,
    Pentru tine trăiesc, 
    şi tot pentru tine, mor, 
    cu fiecare clipă, 
    petrecută fără tine...
    
    Pentru mine, tu 
    eşti realitatea, 
    de care am nevoie.

Am sa te chem in vis, să scriem o poveste

Cu șoapte de iubire si tot ce-i mai frumos,

Frânturi furate din lumini celeste

Umbrite de fantasme ce-au mai fost.

Și când povestea va avea al ei sfârșit 

Ne vom retrage fiecare la răscruce 

Purtând în suflet amintiri ce au trecut,

Amestecate și iubite toate le vom duce...

Am să te chem in vis, să-nchidem o poveste

Într-o-mbrățișare caldă s-o scăldăm

Luna plină să ne zâmbească prin ferestre

Cu stropi de fericire să ne îmbătăm.

Din ochi scânteile vorbesc fără cuvânt

Ți-aduc sclipirile fierbinte mărturie

Tăcut privirea îți grăiește cercetând

Dar nu te-atinge a  iubirii glăsuire

Mă strigă liniștea-nghețată cugetând

Ecoul tremură căzut în agonie

Pe buze tace adevărul suspinând

Așteaptă găndul nerostit călătorie

Ascult tăcerea destrămată din cuvânt

Îndrăgostit visele-mi cântă melodie

Îngrămădite le adun sedimentând

Nepăsător cerneala curge pe hârtie

Ascunse-n pagini mor cuvinte fremătând

Tăcerea-și caută un loc în poezie

Umbrite ard fără lumina fumegând

Sfârșesc tăcute recitând melancolie

Din poze clipa mă privește surâzând

Imagini mute povestesc cu fantezie

Rămân să caut o prezență absentând

Se-aud cuvintele tăcute-n amintire

Să ne jucăm cu sufletul puțin

Îi dăm să bea speranța visului otravă

Apoi zâmbind să ne jucăm cu un destin

Lăsând o inimă zbătându-se bolnavă

Să ne jucăm cu strălucirile privind

Te-au săgetat creând o lume ireală

Orbit de stele cauți drumul bântuind

Ars de lumină te consumi ca o țigară

Să ne jucăm cu vorbe mute azvârlind

Un text formal într-o retorică banală

Cuvinte reci în propoziții chinuind

Ajunge gândul nerostit în călimară

Să ne jucăm cu amăgirile felin

Cuprinsă-n gheare jucăria e-n capcană

Deschise rănile întreabă de vaccin

Pare că dragostea e cea mai crudă boală

Să ne jucăm cu timpul vieții risipind

Orele arse de tristețe se destramă

Umbrite zilele  cedează asfințind

Scurtează drumul spre victoria finală

Să ne jucăm cu amintirile glumind

Să facem haz despre o dragoste amară

Lâsând să piară o ființă rătăcind

Periculos jocul de-a inima orfană

Te-am visat, să-ți povestesc…

Se făcea că era vară și lumina se topea

Ca mierea pe umerii tăi goi,

Stăteam sub un copac care respira pe ascuns

Și ținea umbră doar pentru noi.

Pe lângă locul în care eram curgea o apă liniștită,

Un lac cu sclipiri ca ochii tăi adânci, albaștri,

În fundal, două rațe își spuneau lucruri mărunte,

Spărgând tăcerea într-un mac-mac ce ținea loc de fraze.

Erai întinsă pe o pătură cu roze palide,

Cu capul sprijinit pe-un morman de frunze,

Citeai absorbită dintr-un ziar cu poze,

Și ceva, deodată, a început să te amuze.

Și ca atunci când te mai surprind că fredonezi,

Mă întrebam la ce te gândești.

Eu stăteam cu capul în poala ta,

Iar palma ta îmi mângâia din când în când bărbia,

Te priveam și toată lumea mea

Învăța, fără explicații, ce înseamnă nemurirea.

Tu râdeai mai departe și nu știam de ce,

Zâmbetul tău mă dezarma pe loc,

Cu chipul tău de ploaie și de nea

Mi-ai spus, foarte serioasă, că ai furnici prin păr.

Te-aș fi ajutat să scapi de ele,

Dar mi-era teamă… atât de mult,

Să nu stric nimic din felul în care erai atunci,

Din felul în care zâmbeai și nu mai păreai de pe pământ.

Așa că am rămas cu capul în poala ta,

Privindu-te de parcă eu și furnicile

Am fi fost de aceeași parte, complici,

Și am lăsat clipa să se întâmple până la capăt,

Fără să ating nimic:

Te-am lăsat să lupți cu micii tăi „inamici”,

Nici nu știai cât de dragă îmi ești cu tot cu furnici,

Promițându-mi în gând cu resemnare,

Că la cat de frumoasă ești când zâmbești,

Nu o să te ajut nici data viitoare.