Trandafiri ce-n umbră stau

Un sunet de chitară,

O emoție atât de zguduitoare, 

O voce mlădioasă și liniștitoare:

”Dă-mi pace și dă-mi război”, 

Tatuajul tău pe pielea transpirată 

Și... noi doi pe patul dezordonat,

Două perne ce au aterizat pe jos,

Am fost poate prea pasionali,

Primitivi în a noastră ardentă trăire.

Doi extrateștri neîmblânziți, 

Un singur gând - satisfacție și plăcere. 

Eu ştiu că seara când se lasă-ncet,

Tu pradă cazi uşor iubirii mele,

Aşa că sub salcâm te aştept,

Acum c-au răsărit şi două stele.

Şi ştiu de mijloc când am să te prind,

Că-n şoaptă îmi vei spune te iubesc,

Aşa că-n braţe te cuprind,

Acum că zeci de stele strălucesc.

Şi ştiu când părul ţi-l desfac,

Că-n ochi mă vei privi tăcută,

Aşa că ţi-l răsfir şi tac,

Acum că stele sunt peste o sută.

Şi dacă te sărut pe buze, ştiu

C-a mea vei fi iubito, de îndată,

Aşa că te sărut cu foc...târziu,

Acum când stele ard pe bolta toată.

  1. În drumul lung dinspre București,  

Când trenul se pierdu în noapte,  

O zărisem pe cea râvnită,  

Și eram atât de aproape.

  2. Însă mutul meu glas nu îndrăzniră  

Să o întrebe de-al său nume,  

Doar cât o fi un ceas sau pe unde ne aflarăm,  

Pierdut fiind eu în a mea lume.

  3. Cu părul șaten și cu ochii curați ca lacrima,  

Cu o voce suavă, ușor cristalină,  

Am să mi-o amintesc  

Pe cea care, probabil toți îi spun ,,Adelină".

  4. Și acum o caut peste tot,  

Sperând că o frântură de timp  

Mi-o va scoate iarăși în cale  

În al vieții anotimp.

  5. Până atunci am să privesc la lună,  

Al ei chip să-mi amintească  

Plăcut, ca o lumină ce arde la fereastră  

Într-o noapte rece, întunecată.

  6. Și n-am să mă opresc deloc până ce n-am s-o găsesc  

Pe fata visurilor, ce mințile mi le ia,  

În cele din urmă  

O voi cunoaște, se va numi Anamaria.

  7. Ea, enigma ce mă bântuie,  

Încercând taina să îi dezleg,  

Ascunsă adânc în zâmbetul  

Și-n sufletul ei întreg.

  8. Căci dorința de a o cunoaște  

Mă predomină încet încet,  

Slăbit, mă las pradă leului ce m-a înghițit  

Pe neașteptate, ușor și discret.

  9. În sufletul meu rece, nepătruns și gol de culori,  

Simt că ea ar fi raza ce m-ar colora,  

De parcă o știu de mult,  

O artistă ce pictează doar iubiri, Alexandra.

  10. Însă frici mă cuprind zeci de mi,  

Căci ar putea fi un șarpe  

Ce mi-ar umple inima de venin,  

Ucigându-mă, aproape.

  11. Căci din multul necunoscut pot să...  

... răsară multe fiare  

Cu ghiare, colți, cornițe mari, gata să atace  

Prin rănile-mi ucigătoare.

  12. Căci căutând, pot găsi fiara cuibărită  

Și camuflată foarte bine în chipul ei,  

Iar în dragostea naivă  

Să nu-i văd colții, gata să muște, ai Laviniei.

  13. Însă în mintea mea mi-o imaginez  

O fată cuminte, cu credință,  

Ce-și pune nădejdea în Dumnezeu  

Plină de iubire și căință.

  14. Ca împreună să perseverăm,  

Pășind pe calea către rai,  

Descoperind frumosul vieții celei veșnice  

Atunci când din inimă, totul dai.

  15. Unei astfel de fete complet am să mă dăruiesc,  

Toată viața și dincolo, de atunci când voi începe nunta,  

O voi iubi mereu  

Pe soția și mama copiilor mei, Nicoleta.

  16. Însă până atunci, când drumul vieții  

Mi-o va scoate iar în cale,  

Am să mi-o amintesc, mâncând, obosită  

În trenul ce alerga agale.

  17. În vagonul cinci bis, stând în spate,  

Probabil adormită,  

De la drumul lung și ostenitor ce l-a parcurs,  

Și totuși părea fericită.

  18. Și eu, biruit fiind de somn după o noapte nedormită,  

N-am îndrăznit să spun nimic, neștiind ce va urma,  

Însă am rămas cu regretul  

Deoarece, cred că Delia o chema.

  19. Neștiind adevăratul ei nume,  

Mi-am imaginat-o în fiecare catren,  

Și chiar de ar fi Adelina, Anamaria, Alexandra, Lavinia, Nicoleta sau Delia,  

Ea pentru mine, rămâne doar "fata din tren".

Azi, mi-a venit așa deodată,
Cu foc să te îmbrățișez,
Dar, ești departe și-ți creez,
O rimă doar, îmbrățișată.

Și, ți-o trimit ca-ntr-o scrisoare,
Pe-o caldă aripă de vânt,
Când îți va coborâ în gând,
Să simți a mea îmbrățișare.

Mai fac o rimă și-n pereche,
Să te sărute în ureche
Și, ca un răsărit de soare,
Duios în suflet să-ți coboare.

Să te învăluie-n iubire,
Ca într-un voal de-argint, subțire,
Astfel, privindu-te, oricine,
Iubirii tale să se-nchine.

Și, să-nțelegi cât te visez,
În orice zi, în orice noapte,
Încep și rima-ncrucișez
Dar, tot iubire o s-arate.

Nopți împletesc și sori în ea,
Spre tine o trimit și, fie
Să împletească-n viața ta
Numai surâs și bucurie!

Să te înveselesc nițel,
Îți scriu acum și-um mic gazel.
Mă cerți? Trimit la tine dorul,
De-o ști să te-mbuneze el.
Nu vrei nici dor? Îți trimit gândul
Sau, iată, am găsit alt fel:
Am să trimit la tine vântul
Să mângâie-al tău păr rebel
Și, să-ți șoptească-ncetinel,
Iubirea mea-ntr-un cântecel.

Era prea cald să înțeleg că nu mai am putere, 

Mă înădușeam in flori de crin, în buze dulci și... miere. 

În palmă scrisul nu-l ștergeam, era prea prospată cerneala,

Cuvintele ce mă pierdeau, durerea și cu albăstreala.

Erai cu părul nod, înrămurit în două rădăcini de tei,

Miros ce beat eram de el, pierdut în ochi și în scîntei.

Mergeam cărările de praf, pe lîngă iaz din stele,

Cuvintele ce nu mai văd, sunt încă beat de ele.

Erai in rochie de flori, în multe flori de primăvară, 

Eu mă simțeam străin cu noi. Stiam că sunt povară... 

Ai spus că visele se pierd și visul meu s-a dus,

Acea cerneală a rămas, albastră în culori de'apus.

Eu sunt în trecere prin lume,

Nu-mi amintesc de unde vin,

Rup pașii mei, mă las de lume,

Și merg desculță, fără chin.

Eu sunt o clipă printre voi,

Îmi scutur sufletul prin vise,

Sunt vântul blând printre nevoi,

În cartea mea de doruri scrise.

Eu sunt pe chipul mamei blânde,

Fără de școală și de rost,

Și-ajung la Dumnezeu oriunde

Când iau iubire drept adăpost.

Merg braț la braț cu-al timpului mers,

Și iert de-am rătăcit cărare,

De-am pus o umbră-n univers,

Pe vreun destin sau pe o floare.

Eu am venit pe drumul greu,

În lumea asta zbuciumată,

Și par că duc un vis mereu,

Dar nimeni nu mă mai așteaptă.

Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,

Cu mâini ce vin din lut curat,

Sub unghii port pământ bogat,

Dar inima, mi-e de păcat.

Eu sunt o trecătoare-n zi,

E drumul aspru, nu-i de mine,

Căci merg desculță printre spini,

Cu sufletul… senin din mine.

Ne-am lipit de pământ, cu trupuri grele,

Uitând de zbor, uitând de stele,

Privirea jos, spre lut murdar,

Am dat uitării Cerul clar.

Cu mâini întinse doar spre tină,

Am strâns comori ce se termină,

Iar sufletul, tăcut și plâns,

Și-a pierdut dorul ce l-a strâns.

Ne cheamă Cerul, blând, ușor,

Să ne ridicăm din lutul lor,

Dar pașii noștri sunt prea grei,

Și-am rătăcit pe alte căi.

Hai, ridicăm privirea-n sus,

Acolo-i drumul ce-i de-ajuns,

Pământul trece, norii pier,

Dar veșnic stă deschis un Cer.

Lipsa iubirii schimbă semeni,

Nu uneori, de obicei,

Și ai să vezi că de asemeni

Îi schimbă și prezența ei.

Deci ia aminte, că iubirea,

Când vine sau când e departe,

Îți poate schimba omenirea,

Ca un destin, un fel de carte.

În cartea vieții noi tot răsfoim,

Sperând la-o dragoste să ne găsim,

De mii de ori spunând “e ultima dată”,

Dar inima încă ne e-mbătată.

Cu răni adânci, căutăm alinare,

Și speranța ne poartă iar cărare,

Visăm la-un ideal îndepărtat,

Cu toții, de perfecțiune-amăgit, chemat.

Și pagina o-ntoarcem iar și iar,

Descoperind iubirea ca-ntr-un dar,

Căci, în cartea vieții de luptători,

E scris să iubim… o dată-n fiori.

Sus, acolo unde ești,

Dincolo de nori cerești,

Te simt aproape, veghetor,

Un dor al meu nemuritor.

Lumina ta mă însoțește,

Un far ce-n suflet îmi vorbește,

Iar pașii mei, oricât de grei,

Îți caută urmele-alei.

Tată drag, când vântu-i rece,

Și noaptea-n gânduri mă petrece,

Eu știu că steaua ce-o privesc

E glasul tău cel părintesc.

Sus, acolo, printre astre,

Îți duci destinul peste noastre,

Dar eu, aici, pe-acest pământ,

Îți port iubirea în cuvânt.

Cu fiecare zi ce trece,

Te simt mai viu, nimic nu plece.

Ești rădăcina ce mă ține,

Ești cerul meu, ești totu-n mine.

Așa că, tată, sus privește,

Din zări albastre-mi zâmbește.

Eu știu că timpul nu-i hotar –

Tu ești cu mine-n gândul clar.

Azi… cel mai mare lux e fericirea,

Dar vai… ce sărăcie-n noi

Căci când ne-ajunge-n suflet împlinirea,

Uităm să mai iubim, să mai fim noi

Iubirea nu-i rubin sau diamant mai rar,

Nici aur greu, sa-l cumperi, sa-l păstrezi,

Dar n-am văzut cămin mai plin de har

Ca cel unde în dragoste trăiești.

Avem de toate, dar în tăcere stăm,

La mese reci, cu chipuri de granit,

Căci pomul vieții nu dă rod curat

De nu-l uzi zilnic cu dor nemărginit.

Înmoi pesmet în ceai, simplu festin,

Și mierea dulce-mă îmbogățește,

Căci sunt bogat în felul meu divin,

Împărțind totul cu omul ce iubește.