Steaua săracului

Nu ştim sã preţuim valori

Ce ne sunt date nouã-n dar;

Când le-am pierdut, adeseori,

Ne-ncearcã un regret amar...

Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,

Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;

Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi

Cât vieţuiesc cu noi, aici.

Nu suntem îngãduitori

Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.

Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,

Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"

Dar, într-un ceas nenorocit,

Şezând plângând, lângã sicriu,

Ne vom trezi şi, în sfârşit,

Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!

《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...

Cu mâinile pe piept încrucişate,

Sãtul de oameni, trudã şi obidã,

Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,

În casa rece, gata sã se-nchidã,

Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,

Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,

Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri

Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.

De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã

Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.

Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã

Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã

Cã orice om, ca iarba pe câmpie,

Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,

Pe-un cer senin o patã alburie,

Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,

Aşa trece şi el în grabã mare...

Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.

Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare

În lutul blestemat întruna scurmã.

Nu are pace, linişte nu are,

E frãmântat de doruri şi de vise,

Abea de se mai ţine pe picioare

Iar pãrul lui aproape tot albise...

Ah, ce deşertãciune complicatã

E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...

Un timp pierdut, bucatã cu bucatã

E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.

O zi mai agitatã decât alta

Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;

Luând ciocanul şi cioplind cu dalta

Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!

Un singur lucru capãtã valoare:

Lucrul fãcut dupã principii sfinte;

Pãzind recolta sfântã pe ogoare,

Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!

                          ☆

În zilele de tristã sãrbãtoare

De tine cine-şi va aduce-aminte

La cimitir sã vinã cu o floare

Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...

Stând pe un scãunel cu trei picioare,

Te întrevãd, la uşa din cerdac,

Gândindu-te la vremea viitoare

Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...

Şi te gândeşti adesea şi la mine...

Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...

N-auzi plãcutul zumzet de albine,

Nici pasãrea ce cântã prin livezi.

Cu gândul obosit de-atâta trudã,

Cu ochii tãi albaştri şi senini,

Tu cercetezi a zãrii hainã udã,

Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,

Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.

Atâţia nori trecurã peste tine

Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,

Atâtea temeri, zâmbete, suspine

Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!

Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,

Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;

Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:

Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!

Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,

Mã uit acum, din nou, la dumneata

Cum, de pe prispã, intri în odaie,

Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:

De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!

Târziu este, copile, plânsul tãu,

Târzii sunt şi pãrerile de rãu!

E prea târziu s-aduci un trandafir

Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...

E prea târziu acuma sã mai plângi,

Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!

Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,

Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.

Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...

Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:

La bal, la reuniuni sau la "boutique"

Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.

Dar... în sfârşit, e grea durerea ta

Şi multã vreme-o vei simţi aşa!

Nu doare lutul biciuit de ploi,

Cât ne dor remuşcãrile din noi!

                          ☆

Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,

Nici rost, nici sentimente şi nici grai!

Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,

Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...

~ Fabulă satirică ~

Boul, când e mic de tot,

Când e doar un viţeluş,

Sare-n ajutorul tãu,

Precum glonţul, din cartuş.

Dar, când e mai mãrişor,

Când nimic nu mai e nou,

Vrea s-arate tuturor

Caracterul lui, de bou.

N-ai sã-l vezi trãgând în jug,

Decât numai obligat.

Dar, în schimb, va bea în rând

Cu toţi ceilalţi boi din sat.

Bea şi cade, cãpãtând

Drept în frunte, un cucui.

Pleacã înspre casã...când...

Ups!...cã nu e poarta lui!...

Iatã grajdul cãutat! 

Dar... mai mult l-a nimerit;

Şi intrase şi-ncãlţat:

Nix culturã!... În sfârşit...

Îl lovise pe cel mic,

Pentru cã scãpase-un "Muu!"

Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.

Coarne are. Minte, nu.

Iaca... soarele e sus!

Boul meu, a adormit;

S-a trântit şi doarme dus

Când toţi boii s-au trezit.

Sforãie, cu nasu-n piept,

Necãjindu-se niţel:

Ce n-ar da sãracul bou

Sã mai fie iar viţel!

Păşind spre-un greier încruntat

Ce cântă trist şi jalnic,

El se opreşte din cântat,

Nu pasul meu năvalnic.

Nu vrea defel să îl ajut,

Să-i ţin măcar, chitara;

Ci cântă-aşa cum a-nceput:

El singur, toată seara.

Aşa că-ndată m-am retras

Şi l-am lăsat în pace,

Necutezând un singur pas

Sau gesturi, a mai face.

O mână-şi puse pe rever,

O alta, pe batistă,

Şi rămăsese iar stingher,

Cântându-şi soarta tristă...

Din tărâmul ceresc, o lumină coboară,

O poveste sfântă, cu jertfă și glorie.

Un prunc se naște, în iesle culcat,

Fiul lui Dumnezeu, lumii salvat.

Cuvinte de pace și dragoste propovăduiește,

Minuni înfăptuiește, bolnavi vindecă.

Oamenii îl urmează, cu speranță în suflet,

Căci Împărăția lui Dumnezeu e aproape.

Dar ura și invidia îl conduc spre moarte,

Pe cruce răstignit, pentru păcatele noastre.

Trei zile în mormânt, dar moartea nu-l ține,

Învie din morți, biruitor, cu slavă deplină.

Cincizeci de zile petrece cu ucenicii,

Îi învață și îi trimite să propovăduiască Evanghelia.

Duhul Sfânt coboară, Biserica se naște,

Credința se răspândește, sufletele se mântuiesc.

De-a lungul veacurilor, creștinii îl urmează,

Prin cruci și suferințe, dar și cu bucurie.

Căci în Hristos au viața veșnică,

Nădejdea gloriei cerești, lumina nemuririi.

Creștinismul e o poveste de iubire,

De jertfă și iertare, de speranță și mântuire.

E o călătorie spre Împărăția lui Dumnezeu,

Un drum al credinței, al dragostei și al luminii.

Gândurile mele sunt ca un vârtej în minte, Se rotesc și se ciocnesc fără oprire, Unele îmi aduc fericirea, altele mă lasă în durere, Dar fiecare mi se pare o comoară prețioasă, o comoară a vieții mele.

Sunt gânduri de iubire, de speranță și de dor, Sunt gânduri care mă încurajează să zbor, Sunt gânduri care mă fac să plâng și să râd, Sunt gânduri care mă îndrumă și mă fac să privesc înainte cu curaj.

În gândurile mele se ascund cele mai adânci secrete, Secretele mele cele mai intime și cele mai discrete, Sunt gândurile care mă fac să mă cunosc mai bine, Sunt gândurile care mă ajută să îmi găsesc drumul și să mă definească pe mine.

În liniștea nopții sau în zgomotul agitat al lumii, Gândurile mele îmi aduc liniștea, îmi dau putere și curaj, Ele sunt cele care mă înconjoară mereu, Gândurile mele, a mea comoară adevărată, pentru totdeauna.

Acest ghemotoc de carne vie—
da, tu, eu, noi—
un pumn de nervi, de dorințe, de contradicții,
un loc unde dragostea și ura
dorm în același pat
și se trezesc amnezice
peste resturile unui război fără autor.

Mă uit în mine
și nu știu dacă să aprind lumina
sau să mimez absența.

Fiindcă dincoace de prag—
e un vacarm.

Întrebări care nu tac,
adevăruri care nu vor să fie spuse,
și o voce care șoptește:
„Cum de încapi, Dumnezeule,
într-un trup ce se fisurează
la ecoul unui cuvânt prea greu?”

Cum de încapi în mine
când eu abia încap în mine?

Suntem dualitate, ni s-a spus—
dar nimeni nu ne-a spus
cât de greu e să trăiești împărțit
între cine ești
și cine ai învățat să pari.

Ne-ai dat libertate—
și noi?
Noi am luat libertatea
și am transformat-o în frică.

Am construit colivii invizibile:
din tăcerea lui „ce-o să spună lumea”,
din rigorile lui „așa se face”,
din sentința lui „nu e pentru tine”.

Și ne mințim.

Zilnic.
Elegant.
Convingător.

Ne spunem că suntem liberi
în timp ce ne repetăm aceleași gânduri
care nici măcar nu sunt ale noastre.

Ne spunem că trăim
dar evităm orice lucru
care ne-ar face să simțim cu adevărat.

Și, cel mai grav—
ne spunem că nu vom muri.

Ca și cum moartea
ar fi o poveste pentru alții,
ca și cum timpul
ar avea răbdare doar cu noi.

Dar ascultă—
nu în zgomot, nu în grabă—
ci acolo, între două respirații:

există un adevăr.

Mic.
Fragil.
Incomod.

Nu ești doar ceea ce arăți.
Nu ești doar ceea ce ți s-a spus că ești.
Dar nici nu ești atât de invincibil
pe cât ai vrea să crezi.

Și poate că viața nu e despre a scăpa
de contradicții,
ci despre a le duce—
cu demnitate,
cu luciditate,
cu o inimă care știe
că fiecare bătaie e un dar
și fiecare adevăr nerostit
o povară.

Așa că spune-l.
Chiar dacă ești un simplu tremur.
Mai ales atunci.

Fără pași
Ajungi.
Fără dor
Ești.

În vârf de carieră asta numesc high

Vă place all green-u asta numesc lime

Nimeni nu credea în mine,nimeni nu mă susținea

Nu-mi vedeți potențialul da pot să devin o stea

Ai crezut că m-am lăsat,nu dispar așa ușor

Sunt o pasăre de noapte,și acum aș vrea să zbor

Ai mei au fost lângă mine,nu știu ce înseamnă dor

Da nu te pot minții,uneori aș vrea să mor

Chiar de mă fac de râs,încerc rapid să trec peste

Știți atâtea secrete și nici nu le-am dat de veste

Aveți atâtea figuri,nu suntem la geometrie

Zici că-s magician,dintr-o sută,fac o mie

Fii tu vesel,

Nu fi trist.

Bucură-te că trăiești,

Bucură-te că în satul  natal locuiești.

Tristețea într-o parte,

Veselia e prezentă.

Când e totul bine,

Și totul se primește.

O noutate bună te înveselește,

În ochi lumina-ți strălucește.

Vesel dacă tu ești,

Cu mult mai bine trăiești.

Când ești vesel tu,

Nu vezi nicio problemă.

Din orice problemă grea găsești ieșire,

Când ești vesel cântecul îți cântă.

Și nimic rău nu mai contează,

Când ești vesel ajungi de la pământ la cer.

Ești vesel până la a șaptea cer de bucurie,

Că ai totul și ești vesel.

Și ești mulțumit lui Dumnezeu.

Că existi pe acest pământ.

Ești mulțumit de casă,

De pâinea ce o ai pe masă.

Ești fericit și vesel,

Ca nimeni nu poți fi.

Pentru că ești vesel

Și  tristețea nimeni nu-ți va o dori,

Că ești vesel și nu-ți contează:

Ce oră e acum,

Unde tu te afli,

Și unde te vei afla,

Acolo unde cântă muzică.

Unde pasărea măiastră,

Îți cântă sub o streașină.

Cine este trist și supărat,

Numai nu tu,

Unde soarele-ți zâmbește,

Și unde norii nu-ți plâng.

Și doar ți-e important,

Cu cine ești cine e alături,

de tine.

Ce mândrești că ești vesel ci nu trist.

Că viața-i  una și trebuie,

să o prețuiești.

În viață totul o să reușești,

Vei fi vesel la infinit.

În trecut, la prezent și în viitor.

Că totul este înainte,

Nu uita să ții minte, ale mele cuvinte.

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

"Fii tu vesel nu fii trist."