Traduceri absurde

xxxx

Mai ții minte zilele-n care,

Vânam răsărituri de stele polare?

Când drumul, cu carnea sfâșiată de zare,

Era călăuza picioarelor tale?

Îmbătat din șoapte mai tari decât votca,

Te iubeam disperat sub luna lui Lorca.

Noaptea se scade, lumina e goală,

Ca într-o transă chirurgicală –

Sunt umbra din umbră, caut în lună,

Ochii tăi negrii ca zarea-n furtună.

Stiu ca esti tot acolo, dupa draperiile mov,

Fumand un joint , rotit de sute de ori,

Podeaua se tot prabuseste, usa se tot deschide,

Cineva tot intra ca o umbra si tot vrea sa ne ucida.

Decorul scade in continuare, acele - prosoape

negre si violete, ca niste magnolii fantomatice.

Sătul de marile minciuni ale literaturii si ale istoriei,  

Atest sufletul meu care intelege de ce iti feresti

de atingeri, piciorul drept.  Fiecare are un secret

Lucy Luu, fiecare are o taina, o padure fermecata, un blestem,

Iar eu stiu secretul tau, sunt piatra stricata din varful unghiului,  

Care vede tot, stie tot, simte tot.  Vom pleca definitiv,

Lucy Luu, pana la capatul antebratelor noastre

In  dimineata in care, de la jumatatea timpului,

vom fi chemati de o alta cetate , sa pazim marea.

Cel putin, asa am crezut.

Autor: O.T. 

Sena nu va sti niciodata, 

Cine a trait cu adevarat, 

Martha? Sau Raymond Radiguet?

Sena nu va sti niciodata, 

Care a iubit cu adevarat,

Martha? Sau Raymond Radiguet?

Sena nu va sti niciodata, 

Daca noi am fost cu adevarat, 

Ceea ce am fost, 

Sau ceea ce am visat ca suntem. 

Martha? Sau Raymond Radiguet? 

In fața  curajului care m-a părăsit,

In fața antebrațelor mele, a stomacului,

A nopților care, și ele, fac parte din mine, 

Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;

Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,

Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,

Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,

Anotimpul nu se oprește  ca să dea răgaz cailor care mor,

Târându-și oasele crepusculare  pe potecile – nguste,

Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.

Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.

In câmp, cineva îl ucide iarași  și iarăși pe Lorca,  

Și  luna.  Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,  

Nimeni nu le mai știe numele,

Viața merge mai departe -  ce clișeu :) -   Si cât de adevărat,

Ne refuza aceasta realitate ultimă,  

Statuile însângerate de pe podul Charles.

Există undeva acolo, dincolo de capitulare,

O dimensiune tragică a apusului.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

As the ink flows, her beautiful smile flowers grow,
Reminded in the monochrome colors, like history covers.

But uncharted I see the rows, how easily my heart vows,
Like Sisyphus and the boulders, the lone soul charters.

A pilgrimage to her core to take, thy beliefs to overtake.
Journey on mystery, discovering her mind gallery.

Patiently the wait I make, for her words as sweet as cake.
A cozy old bakery, alike our storytelling diery.

Our ambience of ink, a sweet old smile will link.
My view still conceal, this artwork a beautiful dual.

So let my ambition cordial, your true eyes of crystal.
The wish which I think, is our distance to shrink.

From "Volumul Pot sa-ți spun ceva?/Can I tell you something?

Te-aș lua să te-nvelesc

cu brațele-mi

Și să-ți șoptesc

Cât înfloresc

Când pe tine te privesc

dimineața

Când mă trezesc.

Te iubesc.

Îți scriu această ultimă scrisoare,

Când stropi de mai se bat de geamul rece,

O ploaie lungă-n noapte se revarsă,

Iar timpul nostru fără rost se trece.

Pe străzi pustii s-aprind lumini de ceară,

Iar umbra mea pe ziduri se lungește,

Mă-ntreb a câta oară-n astă seară

De ce destinul crud ne despărțește.

Te caut în parfumul de salcâm,

Ce-acum se stinge-n picături amare,

Pășesc pierdut pe singurul meu drum,

Fără speranță de ninsori de floare.

Trecut-au zile, luni și ani la rând

De când n-am mai văzut a ta lumină,

Rămân uitat și singur înserând,

Cu inima de dor și jale plină.

Și plouă trist peste pământul ud,

Cum plânge cerul vremilor trecute,

În șoapta nopții glasul ți-l aud,

Pierdut în amintirile pierdute.

O, de-ai veni ca-n timpurile vechi,

Să-mi mângâi fruntea plină de suspine,

Dar bat doar stropii ritmic în urechi

Și nicio șoaptă nu mai vine.

Se stinge-n zare ultima scânteie,

Amurgul rece cade peste noi,

Rămâi o umbră pe o tristă alee,

Iar eu un călător bătut de ploi.

Doar ura mă știe,

O viață să iau îmi vine.

Mi-a distrus viața toată,

Nu mi-a fost niciodată tată.

Un joegos, un nesimțit,

Într-o zi o să moară,  zic.

Nu îi doresc răul, 

Ci, doar atât bine,

Cât mi-a făcut el mie. 

Vreau să îl iert, să pot trăi

O zi fără o piatră pe inimă... știi?

E un păcat incurabil, ura, 

Mai ales când îmi controlează gura...

Un suflet nevinovat am fost

Când speranța că își va reveni avea un rost.

Timpul trece, și l-am urât cât zece.

Pentru ce?

E bătrân, e ramolit,

La realitate, nu s-a trezit.

E singur și e trist, 

Pentru că acum familia rămâne doar un vis

O umbră a fericirii și o amintire ce plutește acum în abis...

Mă îmbatam tot timpul,

În al tau parfum

Parfum de țigară

Ce-mi pătrundea sufletul

Tremurându-mi corpul,

Cuprinzându-te în brațe

Îți spuneam în miez de noapte,

Că te iubesc nebunește...

Cândva,demult,

Îmi spuneai că mă iubești

Pierdut de noi,în fluxul apei

Rătăcind în mare,lăsându-mă înlăcrimata... 

Timpul trece dar nu cu noi,

Purtându-te pe aripi de vânt

Pierdut de noi...

Totul s-a dus și am rămas pierduți,

Pierduti ca la început

Străini cu amintiri

Îmbatati cu parfum de țigară,

Pierdut de noi

Ce ușor alunecăm din ludicul vals al florilor

În cel al amintirilor despre mâine și alte zile dorite

Ct de ușor ne desprindem de imaginea din multiplele oglinzi  

În care ne reflectăm în fiecare zi, fixând aleator un alt chip

Pe care nici noi nu îl mai recunoaștem câteodată.

Vrem să ne desprindem din masca ce nu ne seamănă,  

Nu suntem noi sub acea față plină de șanturi săpate de griji si timp

Cutia ce ne tine captivi este o carapace prea strâmtă pentru suflet

Nu mai este cea în care Maestrul Lutier ne-a lăsat inocenți

În armoniile crude ale începutului vibrând în celeste acorduri.

Doar când  lucizi, ne smulgem una după alta aceste măști,   

Vedem câteodată cum  ne zâ mbește ironic un chip tânăr    

Care îți aduce aminte de tine, jumătatea bună din tot ce puteai fi.