TOAMNĂ BOGATĂ

Atunci cand ma gandesc la tine

Simt ca plutesc in zero gravitatie

Nimic pe lume nu e mai usor

Decat sa iti spun cat de mult tin la tine

Nu pot sa cred ca am ajuns intr-un punct

Si lucrurile au continuat de la sine

Vreau sa stii ca ma pot schimba

Si iarasi ma gandesc la tine

Iubesc natura bogată ,

Cu minunății încărcată,

Covoare cu flori,parfumul din zori,

Păduti,lanuri,livezi,bălțate cirezi,

Mă leagă iubirea de toate...

Mirosul  tămâiei din brazi,

Ochii luceafărului calzi

Șoapta izvorului în vale,

Drum asfaltat către mare

Glas desmierdat de cornute

Lac dătător de lumină

Bacii și oierii din stână,

Aroma vișinii coapte.

Grijile noastre mărunte,

Omul acestor meleaguri

Mierea albinii din faguri.

Iubirea de neam și de glie

Acestei mame trădate,

Jurați-i credință ,pănă la moarte!

Îți jur că mereu îmi vei fi a mea dragă,

Iar de-ar fi nici veciile să ne ajungă,

Îmi voi scurge și ultima picătură de sânge,

Ca să te pot avea o vecie și o zi lângă mine.

Dragostea noastră, un râu învolburat,

Ce sălbatic curge pe căi necunoscute.

Două inimi, ce la unison  bat,

Zădărnicind numai după speranțe muribunde.

Strălucim amândoi sub același soare,

Dar e prea mare bezna dintre inimile noastre.

Pribegim amândoi sub aceeași lună-n noapte,

Dar ne-om mai intâlni, în astă lume?

N-am mai vorbit demult cu tine, 

Dar nici nu pare să îți pese, 

Pe buzele ce-mi sunt străine, 

Păianjenii au început să țese. 

Sunt scrib de când nu mai vorbesc, 

Adio, îmi scriu în fiecare zi pe față, 

Aş vrea să strig că te iubesc, 

Dar parcă-s mut de-o viață. 

Limbajul corpului am învățat, 

Și-s strălucit în pantomimă, 

Şi n-am crezut cu adevărat, 

Că a vorbi este egal cu crimă. 

Mai bine aș fi și orb, și surd, 

Să nu mai știu nimic de tine, 

Și n-aș vedea ceva absurd, 

Dac-ar urla cuvintele în mine. 

Visez adeseori,

Că ploaia,

Mi te aduce înapoi

Și-atunci aștept cu-nfrigurare

Să plouă iar,

Poate apari…

Uneori, visez

Că ești o stea-ntre stele,

Însuși Luceafărul

Pe cerul vieții mele,

Și-aștept să vină noaptea iar,

Tu să apari.

Alteori, visez c-aștept

Pe-un țărm de mare,

Din valuri să răsari

Precum măretul Soare

Să mă mângâie razele tale,,

Dacă apari…

CB

Lângă poarta cea bătrână

Și-au deschis cireșii floarea

Miros dulce amărui ,

Le înveselesc culoarea .

În Duminica de florii

M-am plimbat pe lângă pom,

Din rever și din altiță

Am desprins un mărțișor ,

L-am legat de o crenguță

Cu dragostea mea de om .

Flutură în vânt canafii

Și ce mândră e crenguța

Pomul  mic e fericit

Mărțișorul se dă huța!...

Noi suntem ființe raționale

Un om normal are nevoie ;

De o casă , loc sigur de muncă ,

O familie și ”minte ” ,

Și dacă are și sănătate , are de toate ?

Voi ce vreți !... 

Voi sunteți , ființe scumpe ...

Voi vreți averi , palate peste tot în lume ...

Pentru voi muncesc alții ; slugi roboti .

Sunteți grandomani , sgârciți și răi 

Noi și cu voi , suntem lumi diferite ...

    De aceia în lume e război .

                     T.A.D.

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Iubita mea te-am așteptat

Sperând că-ai să revii

Să vezi cărările pustii

Pe care ne-am jurat odată

O dragoste adevărată.

În serile când ne întânleam

Fremătau frunzele-n ram

Raza lunii strălucea

Iubita mea!...

Te adoram copil cuminte

Furat de calde jurăminte

Dar te-am pierdut în ceața seri,

Și-a ruginit frunza cărării.

O stea din cer s a prăvălit

Iubirea noastră a murit...

Pe cerul singurătății mele

N0rii,ca niște pescăruși

Iele ale  nopții

Trec fără să-și miște aripele,

Pe sub cerul  care-și adună stelele,

Ca o cloșcă, când vine uliul.

Ulcioare de lut ,semne pe piatră

Mușcate de timp ,mușcate de daltă

Vorbesc despre trecerea noastră

Pe acest pământ.

Ca într-o poveste minunată

Caut un drum,prin noaptea înstelată

Și râd și  plâng,

Nu vreau să mă mint,

Cu a fost odată

Uitând să mai spun -ca niciodată-

Doar că vreau să mai cânt.

LÂNGĂ  GEAM  ÎMI  BEAU  CAFEAUA ,

S -A  RĂCIT  DE  CÂND  PRIVESC !

ADORMITĂ -MI GRĂDINA  ;

NUMAI  IARNA  ,POARTĂ  VINA ...

DAR  MĂ  BUCUR  CA COPILUL

CE-Ș  GĂSEȘTE  ...JUCĂRIA ...

MĂ  GÂNDESC ,LA ZIUA -N  CARE :

CÂTE  FLORI  VOR  FI  ÎN  EA ?

CÂND  GRĂDINA  VA  ÎNVIA !...