PESTE LACUL DINTRE CODRI

    Privesc la frunze, la soare, la cer şi la flori, 
    La tine, la ochii tăi, umbriți de culori, 
    La buzele pline, cu speranţă privesc, 
    Sub pecetea unui sărut vreau să le strivesc… 
    
    Privesc cum Viaţa-mi pulsează în vene, 
    Privesc cum cocorii dansează-n poiene, 
    Privesc în tăcere, la sufletu’-mi plin, 
    Cu respect, către Viaţă, acuma mă-nclin…
    
    Privesc cum Moartea pândeşte la colţuri, 
    Zornăindu-şi cu ură, disperarea în lanţuri, 
    Privesc, în tăcere, cu sufletul gol, 
    Dând Morţii respect şi făcându-i ocol… 
    
    Privesc la toţi norii, la cei ce vor să se plece, 
    Cu-ochii închişi, să văd, cum viaţa îmi trece… 
    Pe frunte-mi, şuviţe de păr, lăsate în vânt, 
    Întunecate-odată, acuma-s de argint…

    Ninsoarea asta, sigur va cădea,
    Precum o copertină: amplă, grea,
    Şi-n casă, chiar şi somnu-i ghemuit,
    Lângă căldura sobei, adormit...
    
    S-aud doar zgomote-n fundal,
    Iar mâţa-şi toarce somnul abisal,
    Aş tulbura-o, dar nu mai am ce-i face,
    Fiindc-a umplut odaia-n calm şi pace...
    
    Din când în când, viforniţa de-afară,
    Stârneşte panică-n feştilele de ceară,
    Iar umbra zilelor ce tocmai s-au trecut,
    În suflet mi s-a cuibărit: s-o simt acut...
    
    Un an mi se sfârşeşte iar, sub tâmplă sură,
    Şi-l simt prezent în gând, ca pe-o arsură: 
    Cu bucurie şi necaz; cu dulce sau amar,
    Am mai trecut un an. Da' nu-n zadar…
    
    Căci peste umăr, nu privesc; doar înainte, 
    La slovele colindelor ce îmi aduc aminte,
    De alte ierni şi alte sărbători trecute,
    Ce mi-au rămas la fel de vii în minte...

    De-aş fi lăsat în umbra mea 
    Lumina-n colţ de frântă stea 
    Să tremure la geamul tău 
    Un ciob tăiat din glasul meu... 
    
    De-aş fi lăsat ca luna nouă 
    Să-ţi şadă-n cale bob de rouă 
    Răcoritoare urmă-albastră
    Pervaz la sufletu-mi fereastră… 
    
    De-aş fi lăsat ca drumul meu 
    Să curgă lin ca dansul unui zmeu 
    Aş fi ştiut că zarea aurie 
    A făurit din lacrimi, perla vie... 
    
    De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele 
    Adastă cerul adâncit de stele 
    M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii 
    Să-mi cânte în surdină somnul vieţii... 
    
    De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin 
    Apus de soare roşu şi senin 
    Îngenunchiat în rănile adânci 
    Ca valul risipit în albe stânci... 
    
    De-aş fi lăsat să mor o clipă 
    Să-mi fie gândul vârf de-aripă 
    Să zbor înalt şi să cobor

    Strivit în umbră de cocor...

    O, te-ndeamnă să rămâi, 
    Să rămâi numai o clipă, 
    Cât o zbatere de-aripă… 
    
    O, te-ndeamnă nu pleca, 
    Nu pleca, mai stai o noapte, 
    Şi-o să-ţi umplu ora-n şoapte… 
    
    O, te-ndeamnă să mai stai, 
    Să mai stai o oră-ntreagă, 
    Să-ţi şoptesc cât mi-eşti de dragă…

Nici nu mai știu de câte ori am trecut, de-a lungul timpului, prin fața acelui magazinaș. Dar, de fiecare dată, vitrina lui îmi făcea cu ochiul, pândindu-mă și fermecându-mă, cumva, reușind să-mi capteze de fiecare dată atenția, deși era neschimbată, mărturie fiind obiectele prăfoșate, mereu aceleași...

Magazinul era de fapt o ceasornicărie mică, înghesuită în semiobscuritatea ei, nici nu aveai suficient loc să te învârți, cu greu încăpeau două persoane, dar destul de frecventată ținând seama că în tot târg'șorul nostru, nu mai găseai una la fel. Țin minte, că pe pereți stăteau, atârnate la vorbă lentă, o sumedenie de pendule de diferite dimensiuni, iar pe rafturi erau împrăștiate o grămadă de ceasornice, care mai de care mai... deșteptătoare! 

Iar în mijlocul lor, maestrul ceasornicar, cu mânecuțe, șorț și lunete la ochelari, trosnea la blesteme, întorcându-le sau trăgându-le de contragreutăți după caz, în tot acest haos plăcut ochilor mei, iată, se apropie ora exactă, moment în care toată suflarea ceasornicească, avea să-și facă auzit glasul! Pendulele hodorogeau grav ca niște baritoni, bang-bang!, deșteptătoarele țârâiau ascuțit și strident, în timp ce tic-tac-ul, omniprezent precum un maestru dirijor, se afla deasupra tuturor și a toate...

Însă, mie, vitrina îmi plăcea cel mai mult, sau mai bine zis ce se afla pe rafturile ei: erau acolo, afișate, câteva lucruri, care deși nu aveau legătură directă cu breasla, completau de minune reclama pe care ceasornicarul, cu dibăcie, o etala pentru magazinul său. 

Închid ochii și văd și acum cu ochii minții, cele trei cămile sculptate în lemn de santal, mici cât pumnul meu de copil, așezate în șir indian, una după alta, fiecare având pe cocoașe câte o șa miniaturală din piele garnisită cu ciucurași de mătase, galbenă, albastră și verde. Fiecare cămilă avea atârnat de căpăstru câte un lănțișor subțire de argint și păreau încremenite în călătoria lor, căutându-și etern beduinul care și-a abandonat caravana...

Pe raftul din mijloc, printre ceasuri stricate, și rotițe aurii de toate felurile și mărimile, trona un elefanțel din onix verde care avea capul și trompa înclinate pe spate, ca și cum voia să spună lumii întregi că nu se afla în lanul potrivit cu trestie de zahar, ci într-un lan cu flori ciudate din bronz care nu sunt prea bune de mâncat, mai ales că unele pot rămâne înțepenite de colțișorii lui de fildeș!

Și, în fine, pe ultimul raft, cel de jos, se afla o clepsidră miniaturală cu nisip de cuarț roz și stâlpi de bachelită albastră sculptată într-un model încâlcit de arabescuri... Deasupra clepsidrei, un vultur de bronz, nu mai mare decât vârful degetului meu, stătea cu aripile desfăcute, gata-gata să-și ia cine știe unde, zborul...

Astăzi, ceasornicăria despre care vă povestesc, nu mai există. Locul i-a fost luat de un magazin unde se repară celulare... Dar eu, de fiecare dată când trec prin fața magazinului, nu văd smartphone-urile din vitrină, ci văd cele trei cămile rătăcite de caravana lor, elefanțelul de onix verde și clepsidra cu aer napoleonian și toate acele ceasuri mecanice, care în cinstea mea, și-au oprit din mers tic-tac-ul și mi-au oferit o frântură de timp care, astăzi, există numai pentru mine...

    Îţi mulţumesc Ţie Doamne,
    că mi-ai dat puterea, 
    să-nfloresc spini sub tălpile mele,
    Îţi mulţumesc Ţie Doamne,
    că mai există şi oameni,
    pentru care merită să trăieşti, 
    sau să mori...
    că mi-ai dăruit această insulă pustie,
    pe care să pot naufragia,
    şi să-mi găsesc refluxul... 
    că mă pot întoarce oricând în adânc,
    târând după mine cochiliile sparte, 
    şi frânturi de cuvânt...
    
    Ţie Îţi mulţumesc Doamne,
    că dincolo de mine am găsit,
    cascadele verzi din care-mi adun, 
    bucuriile sau nefericirile mele, 
    şi-Ţi promit Ţie Doamne, 
    că am să greşesc, 
    şi-am să fiu Om, 
    să-mi păstrez calea strâmbă, 
    să calc mai departe pe spini ascuţiţi, 
    să mor mai mult cu fiecare zi,
    Îţi promit Ţie Doamne,
    c-am să fiu Om...

Se-nvață greu să ții o mână strânsă

Când tremură sub greul unei zile,

Când dorul pare rană necuprinsă

Și visele rămân doar amăgiri fragile.

Se schimbă omul, nu-i la fel mereu,

Și dragostea apasă, nu promite

Că va fi ușor, că totul e un zmeu

Ce zboară lin prin ceruri infinite.

Învață-i răbdarea și pasul în doi,

Că uneori se cade ca să te ridici.

În liniștea dintre cuvinte goi

Se nasc iertări și drumuri către „nici”.

O mângâiere poate fi o punte

Peste o prăpastie de neînțeles,

Și uneori, tăcerile mărunte

Spun tot ce inima nu a ales.

Sunt zile-n care parcă tot se rupe,

Și nu mai vezi lumina din ce-a fost.

Dar dragostea, când nu e doar o luptă,

Devine sens, și rost, și adăpost.

Nu-i totul simplu — se trăiește greu,

Se înțelege-n timp, se țese-n fapte.

Dar cei ce-și dau din suflet tot ce e al lor

Se regăsesc și-n ploi, și-n nopți nedrepte.

Și dacă-n tine arde-un dor curat,

Nu-l stinge pentru-un ceas de rătăcire.

Ce-i viu rămâne, chiar dacă e-ncercat —

Nimic nu e mai greu… ca fericirea.

Dar ea se merită. Se cere. Se clădește.

Cu doi ce nu renunță, chiar de doare.

Și-atunci, din tot ce pare că se pierde,

Se naște dragostea… nemuritoare.

Si chiar de-ar fi ultima zi a noastra

Si chiar de insusi soarele s-ar stinge

M-as aseza cu calm, la masa, acasa

Si gandul tot la tine mi s-ar duce

Ti-as scrie, cred, tot ce-am simtit vreodata

Chiar de sunt ganduri bune, ori sunt rele

Si chiar de n-o mai fi ca altadata

N-as regreta nici momentele grele

Si chiar de-ar fi pe dos sa se rastoarne globul

Si chiar de-o fi sa nu ma recunosti

Si chiar de-ai fi regina, iar eu robul

Si chiar de-am sta pe prispa, ca doi mosi-

Ti-as povesti de noi. Chiar dac-uneori pare

Ca poate-i de prisos, ori dac-ai vrea

Am sta-n lumina soarelui, la mare

Eu sa-ti mana ta, tu pe a mea

Si chiar de-n alta viata straini iarasi am fi

Si chiar de n-am fi oameni, ci-animale

Te-as cauta prin lume, pe campuri pustii

Si sunt convins ca as gasi o cale-

M-oi duce de-unul singur in pustiu

Imi voi fi-nvatat lectia.

Si chiar de m-oi trezi apoi, tarziu

Ca am gresit directia-

As sta. As incerca sa uit, dar n-as putea

Si nu m-as minti iarasi, ca-n trecut

As mirosi o floare, o lalea

Si m-as gandi la ce as fi putut

Sa fac mai bine, sa-ti fi fost pe plac

Si totodata sa-mi fi fost si mie

As trece peste orice gafa, orice trac

Chiar de-or fi fost doar una, ori o mie.

Chiar daca noi de la inceput ne stim

De cand au inceput spatiul si timpul

Uneori preferam sa ne mintim

Si nu dansam, chiar daca simtim ritmul

Si uneori ma prefac ca sunt surd

Si chiar imi pun mainile la urechi

Incerc sa-ti spun ce simt printr-un cuvant,

Un cuvant rasucit, pribeag si vechi.

Si ma gandesc ca poate-ar fi mai bine-

Sa nu mai spun nimic. Caci prin cuvinte

N-as putea niciodata sa-ti explic

Cum ma faci sa ma simt. Cum nu imi vine

Pofta de nimic, cand am pofta de tine

Si cum ma faci cumva din om, neom

Si poate ca in locul unor rime

As prefera sa fim... atom langa atom.

Cuvintele...  nu mereu imi servesc

Si par, pe-alocuri, c-ar fi-mpotriva mea

Oricat le-nvart, le-mbin, le plamadesc

Nu pot pe-antregul sa iti spun ce-as vrea.

Spun cerului o ruga, o dojana

Si Doamne, daca intr-adevar existi

Oare-am cerut prea multe? Spune-mi, Tata

De ce ma vrei tu singur si piezis?

Caci fara ea totu-i lipsit de sens.

Si de nu-i ea, altele sa nu fie.

Doar spune-mi pana unde-am de mers

Cat sa cutreier lumea ca-o stafie?

Chiar nu e evident? De ce-ai nevoie?

Si cate nopti la rand mai vrei sa pierd?

Da-mi cerule macar o data voie

Si chiar de-o sa ma ierti, eu nu te iert.

Da-mi voie sa invat ce e iubirea

Si da-mi macar putin, cat sa-nteleg

Chiar de uneori neg, asta mi-a fost menirea.

Ca langa ea sa-nvat ce-i omenesc

De nu esti de acord, sa taci pe veci

Nici chiar tu insuti nu ai intelege

Intruchipeaza-te din nou si treci

Prin ce trec eu, asa-numite rege.

De regi, ciocoi si dumnezei, lehamite.

Cand ea mi-e si amurg si rasarit

De vei avea curaj, inhama-te

Si sufera cat eu am suferit.

Macar pe jumatate, si-intelege

Ca nu esti absolut. Nici chiar pe jumatate

De nu o fi asa, iar sa te lege.

Din iubire se fac cele mai mari pacate.

De il sfidez pe El. Sfarsesc in iad?

Durerea asta nici nu se compara.

Caci daca eu pe tine nu te am

Pot s-am orice, ca n-am nimic. Si daca

Mor de sete, fii-mi tu apa.

Si de merg la razboi fii-mi tu spada.

De ce sa lupt, ma-ntrebi? Si care-i scopul?

Vreau sa invat sa fiu om. Pentr-o fata.

Chiar daca nu mereu ce e uman

E la fel de-omenesc

Imi asum riscul cand iti spun:

Te voi iubi. Te-am iubit. Te iubesc.

Везде мы слышим только одно —

считающийся смыслом жизни.

Ищем в каждом человеке

это лёгкое парение,

ведущее к щекотке бабочек в животе,

которая становится

пыткой наших мыслей.

Sunt  obosit , viața  nu  iartă ...

Mă  taxează ...

Încă  pot  zâmbi ,

Când  vecinul , mă  întreabă 

-Ești sănătos ,ești bine ?

Ades mă gândesc la tine ,

La singurătatea ta !...

-Sunt bine vecine ,sunt bine

Mulțumesc de întrebare !

De-ai ști cât mi-ai  încălzit inima!

Cu o simplă întrebare !

Rătăcind într-o angoasă fără sens
Că există o astfel de fată fără să știu
Am cunoscut un geniu al frumuseții luminat dens
Și mă bucur foarte mult că ne-am cunoscut cât sufletul meu a fost viu

Tu ești cea care mi-a oferit momente minunate
Și toate îndoielile au dispărut
Și din nou vreau să simt gustul  dragostei imaginate
Vreau să fiu cu tine, doar sună sau trimitemi un sărut

Și tu chiar ești un înger din cerurile senine
Și divin chipului celui mai drăguț de pe Pământ
Să te iubesc este chemarea mea din sine
Și am decis să mărturisesc secretu meu  cel mai blând


Bunătatea ta îmi încălzește inima prin prejma timpurilor
Tu ești fericirea mea, ești soarele călduros al meu
Numită  de mine cu dragoste Zeița cerurilor   
Aceasta vei fi  pentru mine  mereu

Și până la urmă vreau să spun ceva greu de scris
Este greu de arătat sau de spus
Tu ești cea pe care vreau să o  cunosc toată viața în vis
Tu esti cea pentru care sunt pregatit sa traiesc si sa scriu până al vieții apus..

Primul sărut a fost pe strada mea,

Acum trebuie să merg singur pe ea.

Ne văd pe noi peste tot și mă opresc,

Exact în același loc, îmi amintesc

Cât de fericiți eram amândoi,

Că vara se termina cu noi.

A devenit locul nostru, dar n-am știut

Că tot acolo vom avea și ultimul sarut.

Nu știu daca e noroc sau sunt blestemat.

Că trec prin locul ăla de fiecare dat'.

Dar mă doare că nu mai sunt cu tine,

Parca nu merg acasă, daca nu ești lângă mine.

De când nu ești, strada-i tristă și pustie,

Iar eu tot rătăcesc, căutându-te pe tine.