Luna

Urăsc minciuna

Și te urăsc pe tine

Poet nenorocit!

Aș vrea să fiu alături...

Dar iarăși mă dezic...(de mine)

Tu lasă-ți grijile deoparte,

Aderă gândurilor mele

Mărturisi voi adevărul

La sfântul, veșnicul altar

Cu buzele ființei mele

Că astăzi eu te părăsesc !

Solemn și dur

Prostesc și în minor 

Voi ține minte eu de tine

Iar tu rămâi prost autor...a vieții sale

S-au spus toate cuvintele-ntre noi,
Si am rămas fără vocabular ales
"Bună, ok, și...da... și nu" abundă-n amandoi
Doar pauzele dintre ele mai au sens...

Privesc plat în oglindă și-aș vrea să îmi dau seama
E frică sau speranță în ochii ăia goi?
Dar descifrez cu-atâta ușurință care-i drama:
S-au spus toate cuvintele-ntre noi.

Si ca-ntr-o piesă proastă în care știi finalul, 
La radio anunță câțiva ani de ploi.
Mi-aș lua umbrela, ori fâșul, ori raglanul,
Dar nu mai are rost, ne udă pe-amândoi.

E vreme rea: ...s-au spus toate cuvintele-ntre noi....

Îmi place să tac. Să tac și s-ascult.
În juru-mi, atîta tumult
Și strigăte și ecouri de glasuri subțiri,
Să te privesc la fel de pierdut,
În vraja primei iubiri!
Oriunde-aș fi printre străini,
Oricum ar fi ei de haini,
Câtă vreme-s lângă tine,
De nimeni și nimic nu-mi pasă
Pentru că mă simt acasă
Și-mi este bine!
...
Când vrei să mă-ntrebi
De-mi este bine,
Gândește doar că sunt cu tine,
Și lângă tine-atâta știu:
Sunt acasă și sunt viu!
...
Mai mult de-atât, ce să-ți mai spun?
Multe n-am să-ți povestesc,
Fiind cu tine, sunt mai bun
Fiind mai bun, o, te privesc
Și privindu-te îți spun
Soarele meu, cât te iubesc!

Ți-am cântat pe corp sonate

Pieptul tău era vioara,

Arcuș din degete-am făcut

În taină, când se lasă seara.

Un secret și-o eternitate

Împărțeam sub un cearșaf

Și nu am fi lăsat vreodată

Iubirea să ne facă praf.

La final, doar o fantomă

Bântuia în lung și-n lat,

Răsăritul, prea devreme,

Îmbrăca al nostru pat.

Doi străini noi am rămas

Când zorii zilei ne-au străpuns

Și-ntre noi un glas uitat

Și-ntrebări fără răspuns.

De-ai fi tu pe o stâncă 

as muri apoi ,

Doar să te prind din clipa mai adâncă 

Să mă ineci într-un puhoi .

Așezat pe oghialul de pe gazonul terenului ,

Imi deschideai cu vorbele ochii spre o alta lume .

Acum îți văd poza încuiată in sticla telefonului ,

Însă n-am mai auzit de al tău nume ...

Pe-o piatra te-astept la hotarul vieții noastre ,

Te-astept aici ca robul după muncă grea ,

Valuri mari pe marile albastre ,

Cu brațele mâhnite-mi eu voi înota !

Privesc la pasăre , privesc la-naltii pomi ,

Pasărea a obosit ! Pomii rămân goi ! 

Mor sa-jung la tine , 

Ș-apoi sa-jung la nori !

Am o inimă.
O inimă străină,
dar e aceiași inimă de ieri
și din trecute primăveri,
când era limpede și senină.

Am o inimă.
O inimă obosită.
cuvântul încerca s-o mângâie
și poate e singurul, care o știe,
care ar face-o liniștită.

Am o inimă.
O inimă visătoare.
Stelele cerului întreg, ca răspuns,
în cămara stingă a ei, s-au ascuns,
ca peștii - în mare.

Am o inimă.
O inimă care a iubit.
Cu îngeri, cu draci și cu toate
și rele și sfinte adunate
cu drag le-a trăit.

Mai am inimă.
O inimă ca și a ta.
Ce are-n ea și lumini și păcate.
Aceiași inimă în noi se zbate,
te rog, nu uita!!!