Fiziologia iubirii

De ce nu mă iubești, când zorii se-nfioară,

Când cerul plin de stele te cheamă să tresară?

Când floarea din grădină, cu roua-n zori curată,

Îți șoptește blând dorința-mi ne-mpăcată?

De ce nu mă iubești, când vântul lin adie,

Și-n cântec de cocori se-ascunde-o armonie?

Când soarele răsare și-ți mângâie obrazul,

Eu tot te caut mut, pierdut sub al meu haznăl.

De ce nu mă iubești, când inima-mi te cheamă,

Când nopțile-s pustii și dorul meu te-ndeamnă?

Când fiecare pas pe drum mă poartă-ntruna,

Spre locul unde ești, să-ți sorb eu privirea una?

De ce nu mă iubești, când timpul parcă zace,

Și clipele, în taină, doar visul meu prefac?

Când glasul tău răsună, o șoaptă de cleștar,

Eu tremur ca un prunc, pierdut sub al tău har.

De ce nu mă iubești? N-am să-nțeleg vreodată,

Dar dorul va rămâne, povară neschimbată.

Iar dacă-ntr-un târziu, privirea ți-o întorci,

Voi fi aici, așteptând… de-atâta vreme-n porți.

M-am săturat să fiu cea care dă,

Să-mi rup inima, să n-o pot salva.

Să-mi fac din iubire un dar fără preț,

Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.

M-am săturat să fiu mereu blândă,

Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.

Să iert fără margini, să sper fără rost,

Când tot ce primesc e doar umbră și post.

Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,

Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.

Unde-i iubirea pe care-am visat-o?

Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?

M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,

Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.

Eu nu cer palate, nici stele din zare,

Doar o inimă caldă, o clipă de soare.

De azi, nu mai dau ce nu pot primi,

Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.

Voi păstra pentru mine lumina din piept,

Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.

Suspin rece și avid în suflet port un dor rigid 

Și-o inimă tremurândă cu tăcerea mi-o ucid

Câte cuvinte nespuse ard în privirea ochilor mei însetați

Îmi este dor chiar și de cea mai infimă părticică de nefericire, căci în momentele când sufletele noastre se împleteau, timpul însuși era doar o mărturie a tristeții noastre efemere

Mi-e dor de firmamentul înstelat și de întregul cosmos din adâncul ochilor tăi, care alcătuia un univers vast și sublim, în care fiecare stea strălucea ca o amintire eternă a iubirii noastre imense

Albaștri ca furtuna înăbușită ce danseaza în sufletul meu plin de tunete, asa zbier-n gol ele cum și lacrimile pusti se năpustesc asupra alor mei obraji

Plâng pentru tot ce am trăit cu atât dor caci dragostea înflăcărată îmi curge prin vene

Mi-aș dori să pot readuce timpul în zorii săi, să împletesc cu tine razele aurii ale soarelui în fraze de amor, dar timpul, ca un călător efemer, refuză să-și întoarcă pașii. Trecutul, încărcat de povara sa, este o amintire prea adâncă și prea dureroasă pentru a fi uitată, iar umbra sa persistă în adâncurile inimii mele ca o melodie străveche, ce mângâie cu durerea sa

Iar eu doar poposesc aici amuțind între sfera dintre trecut și prezent, pierzându-mă cu firea de parcă îmi vine să-mi smulg sufletul din piept 

Căci dorul de tine îmi umple gândurile, dar nu și inima

Într-un colț al nimicului, un zeu mic își scutură palma.

Degetele lui sunt clepsidre întoarse, nisipul curge invers,

o galaxie cade și se ridică dintr-un strigăt mut.

Universul e o închisoare de lumină,

iar barele sunt făcute din întrebări fără răspuns.

Pe marginea vidului, doi sori joacă șah cu stelele moarte.

Unul râde, dar râsul lui e o spirală de timp,

înghițind umbrele ce curg pe podeaua infinitului.

Celălalt tace. Dar tăcerea lui scrie poeme pe pielea

asteroizilor care explodează în apocalipse mici,

doar pentru plăcerea unui moment de haos pur.

Și tu, cititorule, ești o celulă

într-un plămân cosmic care respiră întuneric.

Inspiri universuri, expiri coliziuni.

Între coastele tale, gravitația cântă o melodie

pe care doar găurile negre o înțeleg:

"Suntem capcanele iubirii ce se sparge pe sine."

Într-un colț de eternitate, o frunză de lumină cade.

Dar nu atinge niciodată pământul.

Căci pământul e un mit inventat de suflete,

iar sufletele sunt iluzii ale fotonilor prinși în bucle.

Ce e poezia asta? Tu întrebi.

E un fir de praf care și-a dorit să fie Dumnezeu.

Și-a învârtit sinele în cercuri, în cercuri, în cercuri,

până când a creat o oglindă.

Iar în oglindă era totul.

Dar totul nu era nimic.

Și din nimic, o altă palmă s-a întins,

scuturând iarăși timpul ca pe o minge.

Universul începe din nou,

dar tu n-ai să știi vreodată

că ești doar un ecou al unei idei

uitate.

Te-am văzut în umbra unei camere pline,

ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.

Vocea ta era cea mai tăcută furtună,

mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,

până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.

Și acum sunt prinsă,

ca un val ce se sparge prea devreme.

Fiecare parte din mine tânjește după tine,

dar tu rămâi nemișcat,

ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.

Oh, cad în tine,

ca un cântec fără sfârșit,

ca un râu ce se îndoaie

să întâlnească oceanul din ochii tăi.

Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,

dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.

Am trasat în vis liniile mâinilor tale,

degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.

Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,

și ard,

ard în golul unde obișnuiai să fii.

Oh, cad în tine,

ca cerul ce cade în noapte,

ca o flacără ce aleargă după întuneric,

deși știu că nu-i bine.

Fiecare pas mă duce mai aproape,

dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.

Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,

când lumea se rotește în numele tău?

Cum să găsesc drumul înapoi,

când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?

Oh, cad în tine,

și nu știu cum să renunț.

Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,

și mă trage, mă trage,

mă trage în jos.

El pășește drept,

cu umbra strânsă la piept,

îmbrăcat în liniște,

ca și cum ar fi ales

să uite.

Dar noaptea îl dezbracă de tăcere.

În vis, pereții îi șoptesc numele meu,

perna păstrează conturul absenței,

iar mâinile lui se închid

într-un pumn care nu mai prinde nimic.

El fuge,

de trecut, de mine, de el însuși,

dar dorul e o funie invizibilă

ce-l trage înapoi

în fiecare răsuflare.

El nu știe,

sau poate știe prea bine:

poți fugi de orice,

dar nu poți scăpa

de ceea ce trăiește în tine.

Lasă-mă să tac în nopțile mai grele

În zilele ce nu mi-au fost pe plac

Pentru nopțile ce nu ai fost în ele

Lasă-mă să tac

Când dimineață îmi străpungi privirea

Nu aștepta să-ți spun că-mi ești pe plac

De mă iubești îmi înțelegi tăcerea

Te-aștept la mine,de vii să nu mă lași să tac

Să mă citești cum l-ai citit pe Eminescu

Fiind a mea,să mă preferi un veac

Să mă-nțelegi cum înțelegi pe Minulescu

De sunt ce vrei să nu mă lași să tac

iubirea noastră?

distrusă.

zâmbetul tău?

o minciună.

ochii tăi?

otravă pură.

atingerea ta?

ca sarea pe rană.

sentimentele tale?

doar de fațadă.

iar eu?

un nimic care te-a iubit..

Am deschis ochii - ora șapte.

M-am dus la magazin - e sâmbătă,

Am băut cafea - e primăvara,

M-am pus să mă odihnesc -  noapte cu stele stinse.

Am privit la ea, ochii vreau să nu-i deschid.

Poezia compusă pe 04.05.2025

Te-aș iubi o dată și încă o dată,

Te-aș găsi în serile fără de sfârșit,

Te-aș striga în miez de noapte,

Te-aș căuta în umbrele misterioase,

Te-aș simți în adâncul sufletului meu,

Te-aș visa în liniștea amurgului,

Te-aș alerga în mijlocul furtunii,

Te-aș descoperi în lumina zorilor,

Te-aș adora cu fiecare bătaie a inimii,

Te-aș dărui întregii mele vieți,

Te-aș iubi dincolo de timp și de spațiu

Pentru că din toate câte sunt, doar atâta pot.

Ce simplu curge viața

Când nu apasă dor

Poți lesne să dai lecții

Cum se alungă nor

Traești în echilibru

Nu-ți strigă-n gând trecutul

E simplu a fugi

Nu-ți arde-n tălpi pămîntul

Nu cauți o speranță

Nici visele nu dor

De inimă nu-ți pasă,

Ce simplu, ce ușor

În suflet nu te arde

În ochi străluce soare

Nu plănge amintirea

E totul o culoare

Ce simplu, ce ciudat

Iubirea cea albastră

E doar un gând speriat

Pe suflete apasă

Un vânt neașteptat

Ți-aduce amăgire

Te-aruncă exilat

Pe-o simplă amintire

Că am dormit sau nu

nici nu mai contează,

că oricum mintea mea

și adormită și trează 

te visează.

Cum dormi, cum ești trează,

când se înnoptează,

cum răstorni noaptea

care te îmbrățișează 

când luna îți dansează.

De ce să dorm, când pot

să te privesc mai bine?

Când cerul noaptea își pune stelele

pe tine…

și te îmbrățișează pentru mine.

N-a fost intenția mea să-ți scriu,

a fost vina unui cireș galben

din mintea mea.

Se scutura neliniștit 

și mă tot întreba

de ce tac,

dacă mi-e dor de tine,

noaptea  mea.

Așa că acum îți scriu

pentru că am ascultat

un cireș galben încăpățânat

care mă tot asigura

că nu te stresez prea mult

Dacă îți scriu și azi ceva.

Și eu nu ascult niciodată 

nici de copaci, nici de oameni,

dar vreau să știi 

că te iubesc așa tare

Încât am început să ascult

de cireși galbeni.