Cireș galben

Stăm pe un nor și vorbim,

De stele, de lună, de noi,

Mă bate vântul și cad de pe el,

Și încerc să mă urc înapoi,

Atât de departe îmi pari de pe pământ,

De aici îmi lipsești atât de mult,

Încerc cu o scară, cu două, cu trei,

Sperând să pot să te-ajung.

Îmi imaginez că atunci când o să fiu înapoi,

Îți prind mâna și nu îți mai dau drumul deloc,

Să fim doar noi pe-un nor,

Tu și eu, în același loc.

E tot mai greu să te prind,

Dar într-o zi, și-ți spun...

Sunt sigură că o să fim noi,

Ori o să reușesc să mă urc eu, ori o să cazi tu.

Când mi-e dor, se scutură timpul din ramurile lui uscate,

Și cad, una câte una, amintiri cu tine, neschimbate.

Și regret…

Regret că n-am avut urechi mai adânci

să-ți ascund vocea în ele pentru zilele ca acestea.

Că n-am avut ochi mai mari,

să-mi încapă în ei fiecare colț al chipului tău.

Și regret că, uneori,

am lăsat supărările să vorbească

mai tare decât iubirea.

Pentru că, adevărul e,

oricât de îmbufnată eram pe tine,

în clipa în care te vedeam de departe,

trecând atât de frumos prin lume,

toată supărarea mea se bucura.

Încerca să mai rămână puțin așa,

dar inima mea era deschisă deja.

Cred că dorul mă face să-mi imaginez

tot felul de sfârșituri ale lumii.

Mă întreb dacă până ne revedem

o să înceapă vreun război,

dacă o să vină extratereștrii de pe Marte,

sau dacă universul o să inventeze încă o scuză

ca să ne mai țină puțin departe 😡

Iar dacă tot vorbim de crize…

nu sunt geloasă.

Doar vezi și tu acum, cu criza asta energetică, dacă aș fi în guvern,

primul lucru pe care l-aș suspenda

ar fi festivalurile 😈

Nu pentru a economisi,

Ci pentru că abia așteptam să se termine,

ca să te am din nou doar pentru mine.

Să nu te mai împart cu scene,

cu muzica,

cu luminile,

cu mii de oameni care îți furau timpul.

Să te am departe lângă mine.

Dacă ai fi aici te-aș ruga să-mi povestești cum ți-a fost,

iar eu te-aș asculta și te-aș sorbi din priviri fără să mă rețin…

Și dacă mi-ai spune că festivalul te-a făcut fericită

Aș putea să las de la mine și să înceapă să-mi placă și mie puțin.

Știi…

Cred că distanța asta este atât de grea

pentru că inimile noastre își duc dorul în același timp.

Și-mi place să cred

că, atunci când mie mi se face dor de tine,

în aceeași clipă,

undeva,

și inima ta mă caută pe mine.

Îmi treci prin gând grăbită,

unde te grăbești?

Nu vrei deloc să încetinești…

Mă lași cu dor,

mă frâng pe pernă.

Într-o zi o să te prind de gleznă.

Momentan, încă nu am reușit, ahhh…

îmi vărs amarul pe pernă.

De la o vreme ești o hoață

cu mintea creață,

când trebuie să mă concentrez,

îmi apari în minte de niciunde,

și mă întristez când îmi dau seama

că te-aș strânge în brațe, dar

să te iau nu am de unde 🥺

Apari, te stingi,

Apari, te stingi,

ca un întrerupător,

și-mi umpli lumea de dor.

(Ai noroc că ești un întrerupător dulce,

altfel aduceam un electrician 😈)

Aș vrea să pot să-ți pun în inimioară,

câte puțină iubire din a mea

(de fapt mint, aș vrea să-ți acopăr inimioara cu iubire)

până când ne umplem de noi așa de mult,

că ochii noștri se privesc și ca să nu explodeze își fură un sărut.

Apoi desigur, se pornește o întreagă revoltă în mine,

și după ce mă sfătuiesc cu câteva frunze,

te sărut pe buze.

(o viață avem 😎)

Și după ce se termină,

mă sfătuiesc cu aceleași frunze,

și te mai sărut o dată pe buze.

Și după, de rușine,

mă ascund în brațe la tine.

Noapte bună, prințesă mică 🐥!

Am vrut să-ți scriu ceva…

un parfum de mandarine

să se strecoare printre rânduri

și să-ți atingă gândurile,

să aline, cumva, dorul

ce-mi ține inima trează

în nopțile în care lumea

miroase a sărbătoare.

Papucii mi-au înghețat pe podeaua rece,

iar pe geamuri se revarsă lumini

ca zeci de stele căzute din cer

Eu și colindătorii cutreierăm gerul,

și cineva… doar eu știu cine…

crede că zâmbetul tău

merită o poezie doar pentru el.

Deci poezia asta va fi despre zâmbetul tău,

care poartă mai multă lumină

decât Crăciunul poate duce,

și cred că în decembrie,

ai obrajii roșii nu de la frig,

ci de la faptul că eu cred

că buzele tale au gust de

ciocolată caldă și de…

turtă dulce…

Vezi? M-am abătut de la subiect,

Și drept să îți spun,

Acum, după ce ți-am scris,

mi-e dorul și mai mult…

Imaginează-ți fluturii cenușii,

cu aripi visând zborul…

Au o singură misiune până mâine,

să-ți spună cât te iubește autorul.

Imaginează-ți că peste vară, s-a așternut o primăvară subită,

în care mugurii izbucnesc din ramuri

ca niște picături de lapte în amiezi,

clipești puțin și când îți deschizi ochii frumoși,

toate florile au înflorit și-ți zâmbesc.

Și nu numai ele, toți oamenii din peisaj zâmbesc fără să știe de ce,

ca și cum fericirea a ajuns într-un oraș al nimănui

Și a desenat zâmbete pe fața oricui.

Într-un colț poți să-ți imaginezi un florar,

Care zâmbește de parcă aerul ar fi nectar.

În acest peisaj imaginează-ți și păsări,

multe și colorate care lasă în urmă pene amestecate cu petale de flori

ce se aștern pe asfalt și preschimbă mersul oamenilor

În zbor.

În această poveste păsările și viețile lor misterioase,

sunt la fel de importante ca ale noastre.

Acum că ți-ai imaginat,

Vreau să-ți mărturisesc și anume…

Că atunci când îmi imaginez cum îți ating mâna,

Stomacul meu aduce la viață această lume.

Acum că ți-am spus asta și ți-am schițat acest tablou,

Stomacul meu a făcut acest lucru din nou.

Nu-ți voi spune niciodată

Că undeva, între ochii mei și ai tăi,

De când e lumea există

Acest cuvânt lipsă.

Un cuvânt ce persistă

Și, nerostit, continuă să crească,

Așa cum cresc în fiecare dimineață

Primele raze de viață.

Crește tăcut între noi,

Mai ales când ești departe

Și nu-mi rămâne decât să-mi imaginez

Cum arăți când ești plină de noapte.

Aș putea să ți-l spun...

Dar simt că nu profit destul că nu poți să-mi răspunzi,

e poezia mea și nu mărturisesc:

Cuvântul lipsă este te...

(nu-ți spun, doar ca să te enervez).

Între timp, cât te frămânți,

Și te gândești la cuvântul lipsă,

Îmi adun toată puterea

Să-ți trimit o îmbrățișare mare, mare

Din tot sufletul meu,

Să ne topim lângă inima celuilalt…

Când tu, când eu.

    Ai mai făcut un pas către plecare,
    Dar ai avut, ușor, presentimentul,
    Că umbra-ți alungită pe cărare,
    Te-a răzgândit și ai pierdut momentul.
    
    Așa că te-ai întors și-ai mai făcut un pas,
    Uitându-ne la mine cu blândețe,
    Căci spre final, eu am fost cel rămas,
    Să te îmbrățișeze cu tandrețe...
    
    În umbra ta, ecoul pașilor mărunți,
    Mi-a fost în suflet și pană și cerneală,
    Iar brazii mei împodobiți cu nea, cărunți,
    S-au scuturat lumină în cale-ți cu sfială...
    
    Căci numai ei puteau să-ți scrie,
    Ce n-am putut să-ți spun eu în cuvinte,
    Iar rimele acestea - adevărată mărturie -
    Au fost și sunt puterea de a merge înainte...

Încă sper l-amor real,

Cum în vise n-am văzut;

Încă sper să mă-nțelegi,

Amorul nostru să-l alegi...

Am putea fugi în lume,

Să uităm de noi, de viață, 

Să trăim la asfințit 

Amândoi cum ne-am dorit...

Munții-n jur să se-nalțe

Să ne-ascundă-n nopți fierbinți, 

Stele-n ochi să-ți văd sclipind,

Să te simți curat iubit...

Valuri reci să ne trezească,

În zori de dimineață,

De prin vise hoinăreli 

Ce ascund plăcere-n viață...

Sori pe cer să văd că stingem

Cu al nostru-amor etern

Ce-i real, nu doar speranță, 

Și pe care încă-l cer... 

Dar te-ai dus - un timp,

Fie el oricât de scurt 

Mă rănește adânc-n trup...

Ai lăsat loc de speranță,

Ce mă chinuie ușor,

M-ai umplut de vise oarbe

Ce mă rup de realitate,

Suspendat în timp - 

Așteptând să te întorci... 

Te voi căuta prin vise,

Vieți la rând, neîncetat, 

Prin inferne, paradise, 

Căci iubesc cu-adevărat!

azi un baiat mi a sarutat obrajii

pe care ieri curgeau lacrimi

dar pielea mea nu a mai vazut de mult

altceva decat durere, e necunoscut

asa ca s a simtit la fel

usor sarat, plin de durere

el era fericit, ochii ii sclipeau a iubire

cum sa i explic ca sunt bolnava de nefericire

ca inima mea nu a fost franta

a fost arsa, am doar cenusa

imprastiata pe o coasta

De unde vii melancolie,
,,Unde te duci? ,, adesea te-am întrebat.
Nu năvăli   a mea gândire
Și lasă-mă, azi, să fiu   înseninat.

Mă învăluie timpul de ieri  
Cuibărit în a mea copilărie,
Încă zglobiu, nu m - a părăsit
Vrea răsplătit în clipe de-amintire.

Cât timp mai stai melancolie
și bătrânețea mea încotro o duci ?
Nu vreau cărările uitării
Și nici într-un amfiteatru cu năluci.

Întortocheate-s    drumurile
Ce duc spre iminenta înserare ,
Dangăt de clopot din alamă
Trezește norii dintr-o așteptare .  

Pasul și visarea s-au oprit
Recitesc destinul  ce mi s-a promis  
Întrebarea   este un ecou

    De-aș ști că vi tu mâine în zori 

Te-aș aștepta pe pat cu flori 

Și de -ai veni din nou acasă 

Ți-aș pune flori și vin pe masă.

    Sau dacă vi pe înserat 

Când toată lumea s-a culcat 

Doar eu te-aș aștepta în poartă,

Doar eu, și cu a noastră fată 

Și nepoțelul care nu te știe 

Decât, din câte o fotografie.

    Să vezi ce multe s-au schimbat 

De când de acasă ai plecat 

Dar nimeni locul nu ți-a luat 

Și toți cu dor te-am așteptat .

Mă inundă câteodată

O dorință cenzurată,

Să alint  să strâng în brațe

Ființe raționale...

Neamuri ,cunoscuți ,amici

Pentru toți am loc aici

Într-un suflet mare

Încăpăror, simțitor și tare.

Sunt aptă  pentru iubire 

Pentru vis și fericire,

Chiar și atunci când vântul  bate

Ochii-s plini de duioșii.

Dese ori sunt în dilemă...

Îmi doresc așa de mult 

Raiul aici pe pământ 

Însă știu   că-i  utopie.