Ecou
Întoarce-ți privirea la mine o vreme,
Tăcerile noastre prind glas în poeme.
Nu suntem umbre ce trec rătăcind,
Ci doi rătăciți ce se caută-n timp.
De-ai vrea să-mi vorbești, eu ți-aș fi glas,
De-ai vrea să mă simți, m-aș face popas.
Nu-i drumul departe, nu-i visul pierdut,
E scris să fim doi sub același apus.
De-ai face un pas, de-aș face și eu,
Am prinde iubirea în zborul său greu.
Căci stelele ard nu ca să apună,
Ci doar ca să nască lumină mai bună.
Стихи из этой категории
Tu
Tu ești corabia ce mă poartă pe valurile vieții,
Ești raza născută în zorii dimineții,
Ești aripa ce mă ridica-n zbor,
Ești steaua ce-mi hrănește visul,
Mantia ce-mi încălzește inima,
Daca te-ai pierde,cuprinde-m-ar abisul,
Și viața mea s-ar transforma în nor..
Ramai,te rog,pan' la finala clipa,
Când eu,sau tu,ne-om ridica în zbor,
Spre cerul ce ascunde necuprinsul..
Soarele și luna
Tristul soarele iese pe cer,
O vede cum pleacă mâhnită,
Și o lacrimă caldă, cade disper,
Unde-i acum? Dar o întrebare venită.
Doi îndrăgostiți: luna și soare,
Dar în veci sunt despărțiti.
"Speranța ultima moare",
Sunt cuvinte doar vorbiți.
Răsărit și apus le separe,
Și nu vor fi niciodată împreună.
Cât de dureros este,
Că au o iubire comună.
Comoara mea
Ești bucățică ruptă
Din Soare , stele și lună
Mai prețioasă ca un diamant
Te am și sunt bogat!
Langa tine totul am
Echilibru, liniste și hram
De sus de la Dumnezeu dat
Te am și sunt bogat!
Cu dragoste și iubire
Respect , răsfăț și fericire
Imi oferi tot ce am visat
Te am și sunt bogat!
UN GRĂUNTE DE NOROC
Au trecut ursitele
În ziua nașterii mele
Au trecut ca nălucile,
Și au uitat să arunce
Atunci când am țipat prima oară;
Un grăunte de noroc
Sau o săgeată de foc...
Le-aș chema la judecată
Balanța lumii-i stricată.
Ce ar trebui să vă dau vouă
Și voi să-mi dați mie
Un grăunte de noroc
Și la prima zi a nașteri
Să mă întorc.
Cum ți-e sufletul?
Cum e-n suflet la tine?
Plin de soare sau pustiu?
Ți-e senin ca-n nopți divine
Sau te-ncearcă vreun târziu?
E speranța-n miez de floare
Sau doar frunze-ngălbenite?
Ți-e iubirea cântătoare
Sau tăcerile-s zidite?
Cum e-n suflet? Îți dă pace
Ori te-apasă vreun regret?
Ai un vis ce te desface
De poveri ce-s grele-n piept?
Dacă-i greu, lasă lumina
Să-ți pătrundă-n taină firea.
Sufletul, ca și grădina,
Înflorește din iubirea.
Dacă-n suflet e furtună,
Fă-ți un port din gânduri bune.
Căci și cerul, după ploaie,
Se îmbracă iar în lume.
Cojiță
Avea un corp ceresc,
Tot ce era legat de omenesc era desprins de ea,
Era o creatură mititică,
Credeam că era trimisă din Rai,
Dar am cunoscut Iadul alături de slujitoarea demonică,
Avea nevoie se pare, de o asistentă care să o vadă înger,
Să-i ofere Rai în schimbul Iadului,
O asistentă căreia acesta să-i fie cunoscut și să alerge în disperare către flăcări,
Să iubească arsurile atât de mult încât nici lacrimile nu le pot vindeca.
Tu
Tu ești corabia ce mă poartă pe valurile vieții,
Ești raza născută în zorii dimineții,
Ești aripa ce mă ridica-n zbor,
Ești steaua ce-mi hrănește visul,
Mantia ce-mi încălzește inima,
Daca te-ai pierde,cuprinde-m-ar abisul,
Și viața mea s-ar transforma în nor..
Ramai,te rog,pan' la finala clipa,
Când eu,sau tu,ne-om ridica în zbor,
Spre cerul ce ascunde necuprinsul..
Soarele și luna
Tristul soarele iese pe cer,
O vede cum pleacă mâhnită,
Și o lacrimă caldă, cade disper,
Unde-i acum? Dar o întrebare venită.
Doi îndrăgostiți: luna și soare,
Dar în veci sunt despărțiti.
"Speranța ultima moare",
Sunt cuvinte doar vorbiți.
Răsărit și apus le separe,
Și nu vor fi niciodată împreună.
Cât de dureros este,
Că au o iubire comună.
Comoara mea
Ești bucățică ruptă
Din Soare , stele și lună
Mai prețioasă ca un diamant
Te am și sunt bogat!
Langa tine totul am
Echilibru, liniste și hram
De sus de la Dumnezeu dat
Te am și sunt bogat!
Cu dragoste și iubire
Respect , răsfăț și fericire
Imi oferi tot ce am visat
Te am și sunt bogat!
UN GRĂUNTE DE NOROC
Au trecut ursitele
În ziua nașterii mele
Au trecut ca nălucile,
Și au uitat să arunce
Atunci când am țipat prima oară;
Un grăunte de noroc
Sau o săgeată de foc...
Le-aș chema la judecată
Balanța lumii-i stricată.
Ce ar trebui să vă dau vouă
Și voi să-mi dați mie
Un grăunte de noroc
Și la prima zi a nașteri
Să mă întorc.
Cum ți-e sufletul?
Cum e-n suflet la tine?
Plin de soare sau pustiu?
Ți-e senin ca-n nopți divine
Sau te-ncearcă vreun târziu?
E speranța-n miez de floare
Sau doar frunze-ngălbenite?
Ți-e iubirea cântătoare
Sau tăcerile-s zidite?
Cum e-n suflet? Îți dă pace
Ori te-apasă vreun regret?
Ai un vis ce te desface
De poveri ce-s grele-n piept?
Dacă-i greu, lasă lumina
Să-ți pătrundă-n taină firea.
Sufletul, ca și grădina,
Înflorește din iubirea.
Dacă-n suflet e furtună,
Fă-ți un port din gânduri bune.
Căci și cerul, după ploaie,
Se îmbracă iar în lume.
Cojiță
Avea un corp ceresc,
Tot ce era legat de omenesc era desprins de ea,
Era o creatură mititică,
Credeam că era trimisă din Rai,
Dar am cunoscut Iadul alături de slujitoarea demonică,
Avea nevoie se pare, de o asistentă care să o vadă înger,
Să-i ofere Rai în schimbul Iadului,
O asistentă căreia acesta să-i fie cunoscut și să alerge în disperare către flăcări,
Să iubească arsurile atât de mult încât nici lacrimile nu le pot vindeca.
Другие стихотворения автора
Cu gândul la tine
S-a-nchis o ușă-n lumea noastră veche,
Dar n-am putut lăsa să moară-n van,
Cuvinte vii, ascunse-ntr-o ureche,
Șoptesc și azi același dor uman.
Am strâns ce-a fost, din flori și din tăcere,
Din nopți cu gândul dus la tine-aproape,
Și le-am lăsat, cu teamă și plăcere,
Pe-o filă nouă, tainic, fără șoapte.
Un alt liman le poartă-acum sub stele,
Mai bine, mai curat, dar tot al tău.
Acolo scriu ce simt, fără perdele,
Că n-am plecat, am fost aici...mereu .
Dacă ți-e dor, și vântul te mai cheamă,
Citește-n rânduri ce n-am spus nicicând.
E acolo toată inima mea-n teamă,
Și-un colț de cer ce încă-ți ține rând.
Enigmă
Mi te-ai ascuns atât de adânc în suflet
Te-ai imprimat tacit în carnea mea
Și parcă nici să clipesc nu îmi vine
De teamă să nu mor din lipsa ta.
Cuvintele sunt mult prea neînsemnate
Ca să-ți mărturisesc ceea ce simt
Și poate nici curaj nu am pe de o parte
Iubirea ce o simt să pot să o exprim.
Antiteză
Am citit printre rânduri tăcerea,
Un gând nerostit și ascuns.
În ea ți-am simțit mângâierea,
A ceea ce n-ai spus... și totuși ai spus.
Ai pictat cu lumină urâtul,
Rupând din tine scântei să mă-mbraci,
Așa cum soarele-nvie pământul,
Mi-ai dat viață... dar mi-ai și luat.
Ai vorbit despre drumuri și vise,
Despre pași ce se fac, nu se cer.
Ți-ai lăsat amprenta în lume,
Eu ce-aș putea să-ți mai ofer?
Și-am înțeles, chiar dacă-n tăcere,
Chiar dacă glasul ți-e mut,
Că lumea-i țesută-n mistere
Tu ești unul din ele... cel mai tăcut.
Un fel de gri
Mă tem să-ți spun ce-mi arde pe sub piele,
când tu te-apleci în mine, ca o umbră grea,
ce rost mai au cuvintele, când ele
se frâng în colțul mut al tăcerii tale,
ca de-o stâncă rea.
Sunt un strigăt pe care nu-l mai aud nici eu,
un cântec neterminat, într-o limbă uitată
și timpul o hoinară săgeată
care mă frânge-n secunde
ce ard laolaltă.
Mi-e frică să pun pe hârtie ce simt,
căci simțirea mea e un animal sfâșiat,
și tu taci… și-n tăcerea ta mă mint,
că poate,
poate n-ai plecat.
Dar tăcerea ta e un oraș fără uși,
o mare fără mal, un sfârșit fără început
și eu un fel de gri, printre cruci,
care încă-ți caută pașii
pierduți.
Aș vrea poate să taci mai blând
să nu mai doară gândul la tine,
căci tot ce nu-mi vorbești se face scrum
în pieptul meu,
o bibliotecă de ruine.
Pare că te-ai ascuns în fiecare stea,
printre cuvinte nespuse și priviri furișate,
dar eu, eu încă te caut în tăcerea ta
ca un nebun ce n-a învățat niciodată
cum să te lase.
Dacă m-ai fi auzit,
dacă ai fi știut că tăcerea ta
mă face să mă îndoiesc că-s om,
ai fi venit,
sau ai fi spus ceva,
sau nu ai fi spus nimic,
și poate lumea n-ar mai fi atât de grea.
Între lumi
Cu ochii închiși te căutam prin lume
Și nu înțelegeam de ce nu te găsesc
Când tu de fapt erai parte din stele
Un corp ceresc plutind prin univers.
Mi-am îndreptat privirea către tine
Și parcă străluceai tot mai intens
Atât de aproape, dar atât de departe
Sclipeai pe cerul negru fără sens.
Și parcă toate celelalte stele lângă tine
Se întunecau în semn de sacrificiu
Și împleteau liniștea ascuțită a nopții
În legământul surd al propriului viciu.
Eram doar noi- eu pe pământ, tu lângă lună
Nu ne vorbeam decât printre priviri
Aveam ca martori numai stele stinse
Și un decor pictat din amăgiri.
Cu gândul la tine
S-a-nchis o ușă-n lumea noastră veche,
Dar n-am putut lăsa să moară-n van,
Cuvinte vii, ascunse-ntr-o ureche,
Șoptesc și azi același dor uman.
Am strâns ce-a fost, din flori și din tăcere,
Din nopți cu gândul dus la tine-aproape,
Și le-am lăsat, cu teamă și plăcere,
Pe-o filă nouă, tainic, fără șoapte.
Un alt liman le poartă-acum sub stele,
Mai bine, mai curat, dar tot al tău.
Acolo scriu ce simt, fără perdele,
Că n-am plecat, am fost aici...mereu .
Dacă ți-e dor, și vântul te mai cheamă,
Citește-n rânduri ce n-am spus nicicând.
E acolo toată inima mea-n teamă,
Și-un colț de cer ce încă-ți ține rând.
Enigmă
Mi te-ai ascuns atât de adânc în suflet
Te-ai imprimat tacit în carnea mea
Și parcă nici să clipesc nu îmi vine
De teamă să nu mor din lipsa ta.
Cuvintele sunt mult prea neînsemnate
Ca să-ți mărturisesc ceea ce simt
Și poate nici curaj nu am pe de o parte
Iubirea ce o simt să pot să o exprim.
Antiteză
Am citit printre rânduri tăcerea,
Un gând nerostit și ascuns.
În ea ți-am simțit mângâierea,
A ceea ce n-ai spus... și totuși ai spus.
Ai pictat cu lumină urâtul,
Rupând din tine scântei să mă-mbraci,
Așa cum soarele-nvie pământul,
Mi-ai dat viață... dar mi-ai și luat.
Ai vorbit despre drumuri și vise,
Despre pași ce se fac, nu se cer.
Ți-ai lăsat amprenta în lume,
Eu ce-aș putea să-ți mai ofer?
Și-am înțeles, chiar dacă-n tăcere,
Chiar dacă glasul ți-e mut,
Că lumea-i țesută-n mistere
Tu ești unul din ele... cel mai tăcut.
Un fel de gri
Mă tem să-ți spun ce-mi arde pe sub piele,
când tu te-apleci în mine, ca o umbră grea,
ce rost mai au cuvintele, când ele
se frâng în colțul mut al tăcerii tale,
ca de-o stâncă rea.
Sunt un strigăt pe care nu-l mai aud nici eu,
un cântec neterminat, într-o limbă uitată
și timpul o hoinară săgeată
care mă frânge-n secunde
ce ard laolaltă.
Mi-e frică să pun pe hârtie ce simt,
căci simțirea mea e un animal sfâșiat,
și tu taci… și-n tăcerea ta mă mint,
că poate,
poate n-ai plecat.
Dar tăcerea ta e un oraș fără uși,
o mare fără mal, un sfârșit fără început
și eu un fel de gri, printre cruci,
care încă-ți caută pașii
pierduți.
Aș vrea poate să taci mai blând
să nu mai doară gândul la tine,
căci tot ce nu-mi vorbești se face scrum
în pieptul meu,
o bibliotecă de ruine.
Pare că te-ai ascuns în fiecare stea,
printre cuvinte nespuse și priviri furișate,
dar eu, eu încă te caut în tăcerea ta
ca un nebun ce n-a învățat niciodată
cum să te lase.
Dacă m-ai fi auzit,
dacă ai fi știut că tăcerea ta
mă face să mă îndoiesc că-s om,
ai fi venit,
sau ai fi spus ceva,
sau nu ai fi spus nimic,
și poate lumea n-ar mai fi atât de grea.
Între lumi
Cu ochii închiși te căutam prin lume
Și nu înțelegeam de ce nu te găsesc
Când tu de fapt erai parte din stele
Un corp ceresc plutind prin univers.
Mi-am îndreptat privirea către tine
Și parcă străluceai tot mai intens
Atât de aproape, dar atât de departe
Sclipeai pe cerul negru fără sens.
Și parcă toate celelalte stele lângă tine
Se întunecau în semn de sacrificiu
Și împleteau liniștea ascuțită a nopții
În legământul surd al propriului viciu.
Eram doar noi- eu pe pământ, tu lângă lună
Nu ne vorbeam decât printre priviri
Aveam ca martori numai stele stinse
Și un decor pictat din amăgiri.