Dacă-ai fi fost primăvara

Timpul ticăie, cu fiecare bătaie,
Nu se oprește, nu se răzgândește.
În fiecare secundă, o nouă schimbare,
Și, când se va opri, vom fi doar amintire.

Dă-mi iadul tău, femeie. Eu îl țin, eu îl

domnesc, eu îl transform în aur.

Dă-mi întunericul tău, eu știu să

fac din el coroană.

Dă-mi greul tău, am să lupt

să-ti fac din el tezaur.

Dă-mi tot... eu duc, iar tu,

doar sa rămái lângă mine.

Parcă și ceru-i mai clar când nu mai ești,

De parcă norii știu să plece fără tine,

Și stelele mă judecă atunci când greșesc,

Iar luna-mi scrie dorul pe retine.

Te-am iubit ca pe o rană care cântă,

Ca pe un vis ce doare când se-ntoarce,

Tu mi-ai fost și liniște, și frântă

Furtună-n sânge, dulce și feroce.

Parcă și ceru-i mai clar, mai rece,

De când iubirea noastră s-a topit

Că unele iubiri nu se vindecă…

Ci doar învață cum să fie dor trăit.

Acum te port ca pe-o epavă vie,

În mări de gânduri reci și fără țărm,

Și parcă cerul știe tragedie

Când te-a pierdut și m-a lăsat ferm.

Toate stelele vor cădea într-o zi,

Într-un dans lent, aproape divin,

Vor plânge, vor regreta, vor muri,

Dar atunci, pentru noi, ce va veni?

Vor muri în tăcere, ca dorința purtată-n vânt

Fără ecou, fără nume, fără noroc,

Regretând că au ars pentru ochii unui muritor,

Care le-a privit și-a crezut că-i nemuritor.

Vor plânge-n culori reci și albastre,

Lumina ce a trebuit, dar n-a fost sa fie,

Sub privirea unui cer obosit de veșnicie

Iar tăcerea îi va fi singura rugăciune.

Din dorința haosului și lacrima universului,

Se va renaște-n timp un nou echilibru,

Cu sori mai triști, dar mai înțelepți,

Dar timpul, obosit, își va opri pasul.

Îți sunt efect antihalo,
Te readuc înapoi în abis,
Dictând portative pierdute-n ecou
Mă seduci cu vorbe irbis.

Lasă-mă să te duc acolo circumscris,
Unde nu duce nicăieri.
Să poți simți totul într-un fel precis:
“Pietre seci în serile reci”

Privind luminile murind pe rând,
Îți prezentam ca un copil,
Clipele tale triste zburând
În ale mele întunerici.

Asta e ceea ce vrei?
Sau te mai întreb altă dată…
Invocându-mă, mă chemi
Din adâncul pierdutelor judecăți.

Timpul trece și schimbă totul,
Dar în inima mea, am rămas același copil.
Mă întreb dacă voi mai prinde vreodată
Răsăritul cu voi, cu aceleași zâmbete.

Te voi iubi așa de mult,

Cu timpul voi fi drogul tău,

Nu vei mai vrea cu ușurință să exiști,

Fără să pui puțin la o cafea,

O linguriță din aroma mea!

(18 februarie 2024 Vasilica dragostea mea) 

Oare tanjesc asa mult după iubirea încât sa nu am somn?

De ce ma supar când nu răspunzi la telefon?

Cred în iubire chiar dacă-n ea m am rătăcit 

Aștept sa mi vina bucuria, sa rad la nesfârșit 

Tânjesc după o alinare 

O iubire ce-mi poate deschide ochii 

Dar nu sunt deloc tare

Asa ca ma las în voia sortii

Aștept, dar pare ca-i departe 

Destinul e scris într o carte 

Și de ar fi sa mor fără-o pagina sa citesc

As vrea măcar în ochii tai sa ma rătăcesc 

Sa găsesc cărarea spre inima ta 

Sa bat ușor, și sa ma lași sa intru-n ea

Dar se pare ca aceasta casa mai e locuita 

De o fata ce-ti lasa privirea umbrita 

E închisa intr-o camera frumoasa 

Amenajata chiar de mana voastră 

Însă de la atâta amar și suspin 

Casa s a cutremurat puțin 

As putea s-o reconstruiesc 

Dar trebuie sa ma lasi sa întru 

Pe ea în camera sa n-o găsesc 

Ar distruge ce am muncit eu înăuntru

Ți distrus munca ta de ani 

Ai cladit-o cu manuta ta 

Și n-a fost investiție în bani 

Ai Invest doar cu iubirea 

Lasă ma sa îți arat cum arata fericirea 

As vrea sa ți vad zâmbind privirea 

Și sa razi cu mine mai mult decât cu ea 

Sa te fac sa zâmbești cum ea trebuia

Dar ți e greu sa crezi ca nu te iubeste 

Inima ta doar pe ea o dorește 

Și-o ți strâns în palmele tale 

De frica sa nu-ți lase o rana mare 

Iar eu sunt doar o frimitura lăsată pe masa

Ea e pâinea ce costa la baza 

Dar naiva cred ca te voi avea 

Dar știu ca asta-i doar în mintea mea

Sunt doar un pansament ce-apasă pe rana

Dar ea a avut cuțitul de te-a injugiat 

Te comporți de parca-as fi vreo fana

Dar nu e vina mea pentru ce s a întâmplat 

Încă n ai realizat, 

ești asa perfect încât mă doare 

Căci oricât as încerca 

Nu vezi în mine nici umpic din ce ea are.

Sufletul meu de floare rară,

Care mi ai transformat viata într o vară,

Călduroasă ca o rază,

Esența mea drăgastoasă.

Drogul tău ma omoară,

Fiind parfumul tau de viață,

Iubirea ta de o substanță faimoasă,

Suflet cu esență trandafirată.

Care mi a mai luat odată din aer,

Pentru mireasma ta de înger,

Moarta când se ofilește,

Iubita când trăiește.

M-a împins în perete

A început să mă dezbrace

Mi-a dezvăluit secrete

Cum mă va satisface

M-am uitat mirată

La abdomenul lui perfect

Eram așa desconcentrată

Încât îl priveam fără respect

Pentru a-l supăra i-am zis

”Ce faci, Adonis?

Crezi că mă seduci 

Dacă te dezbraci?”

Mi-a zâmbit cu nerușinare

Asupra mea știa ce efect are

În ochii lui am văzut dominare

Cunoșteam de ce-i în stare

S-a apropiat și la ureche mi-a șoptit

”Da! Și chiar o fac....”

Atât de rău m-a ispitit

Încât am trecut la atac.

Înșiruiri de fraze lungi, povești de viață

Sau explicații cu subiect lipsind prefață

Cuvinte multe fără sens ajunse-n față

Cele ce au ceva de spus pierind în ceață

Rostim cuvintele fierbinți când dorul doare

Sau le-nghițim știind răspunsurile goale

Răsar tăcerile cuminți spre întristare

Sufletul strigă către sfinți cerând iertare

Nu mai vorbim despre nimic, speranța moare

Rămân ascunse printr-e vise  la păstrare

 Se sting arzând precum o stea câzută-n mare

N-au mai plecat căci ar pieri făr-ascultare

Se-adună scrise rănduri triste nerostite

Noian de litere-nvelite zac pitite

Fără lumină-ntre coperțile umbrite

Pe raftul vieții praful timpului le-nghite

Cuvinte strânse între pagini neumblate

Strigă răpuse: „Te Iubesc’’ strivite-n carte

Primind răspuns la întrebări neântrebate

S-ajungă lacrimă cuvinte nestemate

Am dor de dor, de-un gând pierdut,

Ce-n suflet mi-a rămas tăcut,

Ca un ecou în zori, fugar,

Îmbrățișat de-un vis amar.

Mi-e dor de dor, mi-e dor de mine,

De pașii mei rătăcitori,

Ce-au alergat pe drumuri line

Și s-au pierdut printre ninsori.

Am dor de dorul ce mă doare,

De clipe ce nu s-au născut,

De-o amintire trecătoare

Dintr-un trecut ce m-a durut.

Dorul de dor mă cheamă iar,

Ca o chemare din abis,

Să-l port cu mine în zadar,

În orice zi, în orice vis.