Cuvinte

Umblând cu gândul despletit citesc în valuri

Pasul oftează șterse urme pe nisip

Copil bătrân călătorind fără de maluri

Întreabă marea cât de-adânc s-a rătăcit

Vântul ascultă clătinându-se agale

Foșnește apele șoptindu-mi plictisit

Nu înțelege să răspundă și se-ndoaie

Pripite spume se destramă țărmurit

Aleargă timpul înghițind secunda moale

Prezentul tânăr se îmbracă veștejit

Lipsind ascuns între răspuns și întrebare

Așteaptă clipa în uitare despărțit

Plutește visul născocind zvonuri mentale

Trădează noptea sărutând-o ascuțit

Somnul adoarme între stări iraționale

Îneacă umbrele-ncolțitul răsărit 

Zilele curg hălăduind la întâmplare

Mimează șubred existența travestit

Cutreier orb fără de puncte cardinale

Tot ce-am sperat în deziluzii s-a topit

Ce doare când te doare

Să fie mâini, picioare

Sau sufletul te doare

Când dorul strigă tare

În loc să plece-n lume

Să-nchidă-n urmă timpul

Tristețea-i tot mai vie

Durerea-i tot mai cruntă

Iubirea stoarce lacrimi

Și-n inimă-i durere

Apleacă orice suflet

Îngenunchiat te cere

De aș putea iubi

Fără să simt iubire

De aș putea trăi

Fără să am simțire

Și-am întrebat un secol

Și-am întrebat un veac

Și-am întrebat toți sfinții

De dragoste-i vre-un leac?

Ce doare când te doare

E când iubirea-i piatră

De inim-atârnată

Pe suflet așezată

Știm că există Dumnezeu, și-atunci există suflet

Ni-l dă o viață să-l purtăm, păzind să nu-l răpunem

Dar ce te faci de-ai să iubești și-a răsărit din suflet

Nu poți din tine să-l gonești, cu reguli nu-l supunem

Nu cred să fie adevăr mai pur decât iubirea

Un sentiment fără cusur, o rază de lumină

Uni-o privesc nedumeriți, se-ascund de ea, se-nchină

Dezechilibru o numesc, se-nchid într-o rutină

Nu-l va primi oricine-n gând, doar suflete-ncercate

Vor ști cum să-l aline blând topind tristețea-n brațe

Gândiți la cei de lângă voi, nu mai priviți departe

Iubirea crește-n suflet sfânt, țineți-o strâns aproape

Am auzit deja destul despre iubire

Precum un înger e descrisă-n poezie

Plutind frumos se-arată-n vis, o amăgire

Acea minune-i des respinsă și nu-i bine

De te-a atins ține-o adânc ascunsă-n tine

Să n-o arăți, vor crede mulți că-i o stafie

Doar prin legende-a apărut ființă vie

N-au înțeles probabil ce-i o poezie

Pare o molimă ce schimbă totu-n tine

De te-a atins ești condamnat pe mii de zile

În realitate-aduce zâmbet, bucurie

E despre oameni când e vorba de iubire

Cu toate aste-am să iubesc același nume

Și-am să iubesc până  iubesc-ul mă supune

Am să iubesc cât o să fie-această lume

Și-am să iubesc până sfârșitul va apune

Și-am să iubesc chiar dacă-mi arde totu-n cale

Și-am să iubesc până iubesc-ul nu mai doare

Am să iubesc la nesfârșit fără hotare

Până ce soarele apus nu mai răsare

Și-am să iubesc pân-am să pier de dor, de jale

Și-am să iubesc până la ultima bătaie

Și-am să iubesc până ce oasele n-au carne

Chiar dacă tot ce-am să iubesc îmi dă uitare

Dar ce păcat, iubirea-i des o crudă farsă

De ești iubit poate atunci să ai speranță

Un te iubesc nu mai prezintă importanță

Nu știe sufletul săracul de ai șansă

O zi, ca orice zi, e gri sau poate-albastră

Depinde cum privim, în noi sau pe fereastră

Degeaba-i cer senin când dragostea apasă

Tristețile cernind pe inimi flori de gheață

Și-așa mai trece-o zi gândindu-mă la tine

Zburând către pustii se stinge fără tine

Și vine-o altă zi cu-același  dor de tine

Plecând se vor grăbi spre visele divine

Copacii arămii cu toamn-aruncă-n mine

Culorile târzii se-amestecă prin mine

Topite-n nuanțe gri un nor adună-n mine

Nu știu de-or mai veni, cândva, zile senine

De ai putea simți iubirea pentru tine

O clipă te-ai opri gândindu-te la mine

Poate-ți vei aminti că te iubesc pe tine

Și nu mă vei goni pe-un colț de amintire

La tine nu mai sunt, tăcerea ne desparte

Cu mine nu mai pot, durerea mă împarte

Jumate nu mai sunt, jumate nu se poate

Întreg cu tine sunt, să-mi fi tu jumătate

Să nu mai plângi când soarta crudă te-a lovit

Degeaba cauți loc ascuns de realitate

La poarta-nchisă fremătând ai nimerit

Doar o minune va schimba ce nu se poate

Să nu mai plângi tu suflet blând nefericit

Lumina rece ți-a brumat florile toate

Sclipind un astru insolit te-ai rătăcit

Lăsându-ți nopțile să fumege turbate

Să nu mai plângi o primăvară ce-a mințit

Lumea perfectă e în visele din noapte

Hotarul zorilor trecând s-au risipit

Dezvăluid splendoarea zilelor voalate

Să nu mai plângi lacrimă caldă amăgit

Uscând cu sete curg oceanele sărate

Lipsindu-ți buzele de zahărul vrăjit

Amarul picură din rănile crăpate

Să nu mai plângi chiar dacă totul e nimic

Aerul stins respiră orele blazate

Să nu mai plângi ai vrea dar plângi necontenit

Umbletu-ți plânge istovit călcând pe șoapte

Eu, ca luna între stele,
Tu, soare între planete,
Doi aștri în univers,
Se privesc și se iubesc.

Tu, iubirea vieții mele,
Centrul existenței mele,
Vom fi Soarele și Luna
Pentru totdeauna!

Eu, în cosmos gravitez,
Ma săruți când te visez,
Mă cuprinzi, te eclipsez,
Strălucesc când radiezi.

Tu dai lumii mele sens,
Zi de zi mă cucerești,
Inima-mi încălzești,
Zi și noapte îmi zâmbești.

Ochii mi-i luminezi,
Chipu-mi înseninezi,
După tine mă topesc,
Doar la tine mă gândesc.

Tot eu, la rândul meu,
Te ador ca pe un zeu,
Fix în timp ce mă rotesc,
Contemplez, mulțumesc și te iubesc.

A ta, Luna, pentru totdeauna!

Sărută-mă și uită că există altă lume,

Decât aceasta-n care sângele ni-i cântec.

Ne e păcatul floarea din visele postume,

Și tot amorul nostru-ți șade-n pântec.

Nu-i vină-n noi și nici nimic de spus,

Când trupul strigă iar sufletul se-aprinde.

Prin tine curge cerul spre apus,

Iar luna după umeri mă cuprinde.

Tu ești prinosul viu, altarul meu de seară,

Din tine beau și mor, și-nviu, și iar mă pierd,

Iar veșnicia goală, în tine se coboară,

În timp ce chipul gingaș ți-l dezmierd.

Mi-e trupul ars de dor, de-un dor fugar,

Și de prezența ta ce-mi fierbe-n sânge,

Și brusc mă prăbușesc fără habar,

Iar carnea-n mii de aripi se răsfrânge.

Pe umeri îmi coboară lumina ta difuză,

Și parcă port o vină ce nu o pot rosti,

Mă doare-n piept și mintea mi-e confuză,

Și-mi este frică că totul s-ar sfârși.

Mi-ai fost fântână în deșert și nor de ploaie,

Și te-am băut cu setea copilului bastard,

Cu tine-am câștigat neprevăzut războaie,

Și ne-am făcut cărarea îngustă, bulevard.

Te răsfoiesc cu patos ca pe-o carte nouă,

Și fiecare filă-mi poartă trupul spre extaz,

Transfigurat mă-înalț, și-n mine plouă,

Cu lacrima iubirii ce-ți curge pe obraz.

Nu te mai regăsesc în vechile tale argumente,
nici în vreo șansă nouă care să ne mai cuprindă.

Mă pierd, mai bine, în șoapte fără nume,
în nopți târzii pe care nu le mai cauți,
ca și cum uitarea mi-ar fi drum de întoarcere.

Privirea ta îmi era icoană vie,
nu imagine, ci altar al căderii mele în tine,
spre care mă avântam în rugăciuni fără odihnă.

Acolo îmi depuneam toate gândurile -
în adâncul privirii tale, pierzanie.

Erai un vulcan de gânduri neîmpăcate,
o ardere fără nume, fără iertare, fără capăt;
păcatele nu te locuiau, te cotropeau,
iar sufletul tău era o cetate închisă în sine,
fără poartă, fără ieșire, fără izbăvire.

Și totuși, aș fi rămas acolo,
în această ruină incandescentă,
cu toată puterea mea de a nu pleca.

Te-am zidit în mine, piatră peste piatră,
flacără peste flacără –
tăcerea ta mă mistuia pe dinăuntru,
dar nu fugeam,
ci mă ridicam spre tine,
ca și cum arderea ar fi fost singura formă de iubire.

Erai aproape simplă, privită de aproape,
dar infinită în dor,
în tăcere,
în chin,
și-n jale.

Am plecat.
Nu pentru că liniștea ta nu s-a așezat
în furtuna ochilor mei,
ci pentru că n-ai avut curajul
să te ierți pe tine însăți.

Vei înțelege târziu,
foarte târziu,
poate când nu va mai exista nici aer,
nici apă,
nici foc
și nici țărână -
că tu,
pentru mine,
nu ai fost întâmplare,
nici clipă,
nici rătăcire

ci iubire,
de la începutul meu până la sfârșitul lumii.

Timpul aleargă prea grăbit uneori,
Ca apoi să-se așeze ca roua pe flori,
Dar bietelor flori, în vremelnicia lor,
Nu le pasă de timp, căci ele n-au dor...

Rugându-și tainul de soare spre cer,
Delicatele flori... înfloresc efemer,
Ca zâmbetul tău de azi-dimineață,
Răsărit după perdeaua de la fereastră...

Da... Timpul se grăbește alergând uneori,
Sau încet, ca sărutul tău care îmi dă fiori,
Apăsat, sau ușor, în treacăt, cu sinceritate,
Îi simt pe buze întreaga lui relativitate!

Sunt obosit, iubito și lumea-i mult prea grea,

Mă poartă printre umbre, mă strânge înspre ea.

Dar te găsesc prin vise, pășind lasciv prin gând.

Și timpul se-oprește. Nu mă mai simt înfrânt.

Si vreau doar să mă cufund în simțurile tale,

Să uit de ploi, de vânturi, să umplu clipe goale,

Să dorm pe-al tău suflet, s-aud cum mă alinți,

Să-mi fii a mea chemare si sufletu-mi să-l simți.

Vreau ca iubirea ta să îmi ghideze visul,

Să-mi stingă tăcerile, să-mi aline-abisul.

Să-mi fii adăpostul în care să m-afund,

Când de lumea rece vreau sa mă ascund.

Nu vreau altceva, decât pe noi doi,

Să-mi fii odihnă lină peste vânt si ploi.

Căci brațele tale sunt a mea chemare

Când inima-mi caută un colț de uitare.

Pe când el admira sufletul ei sui-generis

Îl transforma într-o artă de nedescris,

Cu-n fel de iubire greu de ucis,

Prea puțin ușor de descris

Ochii i-a pictat ca un paradis

Iar sufletul, poezie de neatins.

Iar zâmbetul ei rămâne de nedescris

Căci minunea nu poți să o explici, o crezi precis.

Trupul tău gol, o artă divină,

Privirea mea, pensula ce desenează lumină.

Permite-mi, iubire, în tăcere să creez,

Cu ochii mei, tabloul în care te visez.