Ca şi tine...

Mai rar se-arata zorii, pe cimpii
Si nu mai pot spera la alt scintei
Sa curga lacrimi tot mai rar, aprins
Sa nu mai spere focul, este stins.

Mai des mi-e gindul, la acel minut
As vrea sa fii tu norul, iar eu vint
In asta seara, eu nu am cazut
Si da, nebun, sa pling nu am in gind.

Pamint si azi rasare-ades
M-ai bat in geam copacii
Miscindu-ne prin univers
M- ai  rar se  fac colacii.

Sa poti opri tu vintul
Imbratisind mai des
Cu dragoste pamintul
Cel ce nu te-a respins.

Uşor s-adie vîntul,
Văzînd cum apa trece
Amar îmi este gîndul
Iar azi, nu mai fi rece.

Cu drag să mă aştepte
Ca să mă pierd adesea
În zbor, dar ca un peşte
A fost şi nu e vestea.

Să uit de alte gînduri,
Şi doar prin amintiri
Fiind un simplu nimeni
O rază din lumini.

Să tacem, şi să fim doar doi,
în plină gălăgie.
Să te cuprind, cum numai noi,
doar tu şi luna ştie.

Doar tu mă faci sa plîng,
ca un copil zîmbind.
Cum frunza caden-ncet,
ades pot sa te-astept.

Ades pot să admir,
şi să iubesc mereu.
Eşti tot cu ce respir,
iar eu, alesul tău?

Ma faci s-aud , doar tu,
Cum bate-n piept motorul.
Crezind ca asta e si altul nu,
Acesta-i viitorul.

Sa stiu ca seara nu-i,
Cind soarele apune,
Fara ca tu sa-mi spui,
Urari de bine.

As vrea sa fiu alaturi,
Sa vad cum ei lucesc.
In ochii tai, de stele vii,
Un DA traiesc.
 

Cit as vrea sa ma trezec ling-o floare-aleasa
Sa fiu  singurul ce-n vis, nu vrea alta astra,
Sa nu-mi pot lua privirea, ca in orice seara
Sa fiu eu si nu un altul, ling-a mea craiasa.

Ca in fiecare zi , sa aud eu glasul
Dar sa pot sa te admir pin a face pasul,
Sa te pot imbratisa, pina se-asterne patul
Iar trezindu-ma , s-astept sa revina ceasul.

Pt tn ...

 A început, marea escrocherie în ţară,

Cu alte moaşte, scoase acum afară.

De popii, cei mai escroci prostesc,

Pe acest popor, credul românesc.

Se plimbă acum, pe stradă cu racla,

O plimbă ei popii, escrocii cu roaba.

Cu oasele, într-un mare sicriu,

Ale Sfântului Dimitrie, care zice că îi viu.

Pe români să meargă, îi prostesc acum popii,

Să vină să pupe racla, cu oasele morţii.

Ei spun că dacă, pupi oase moarte,

Vei avea, mare noroc în toate.

Aceşti popi, escroci şi mari hoţi,

Îi prostesc acum, pe românii toţi.

La ei să vină, să pupe îndată racla,

Şi la escrocii de popi, să le facă plata.

Că popii prostesc, românii cu racla,

Că vor avea noroc, când ei fac plata.

Iar românii, proşti şi creduli de fel,

Fac plecăciuni, la popi şi la raclă niţel.

Şi apoi românii constată, că au fost înşelaţi,

Fiindcă de oase moarte, nu au fost ajutaţi.

Ba mai mult unii, când se întorc spre casă,

De moarte, în accident de maşină nu scapă.

Şi atunci cum să fii prost, să crezi în oase,

Că acolo în racla cu geam, stau nişte moaşte.

Iar popii peste noapte, se îmbogăţesc se ştie,

Datorită unui popor, îndoctrinat de ei în prostie !

Nu e ușor să spui, da te iubesc,

Când gândul tău e la alcineva,

Iar când în joc e inima si nu mintea,

Degeaba-ncerci să simulezi ceva

Să-i zici despre a ta nouă iubire,

Când în minciună lângă ea trăiești,

Îți trebuie curaj și multă asumare,

Când nu la preot și către ea..te spovedești

Nu te ascunde și fi plin de morală,

Când știi că ai călcat totu-n picioare,

Și nici nu te-amăgi că ea nu simte,

Când minți, dar îi trimiți în dar o floare

Mai bine nu întârzia să-i spui,

Că ți-ai aflat dragostea altundeva,

Va înțelege și-n timp te va ierta,

Când inima-i va bate pentru cineva

.............................

E greu în viața să mărturisești,

Un adevăr ce are capul spart,

Iar prin minciună când trăiești,

Jocul se-ncheie și sah mat...primesti!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Ești începutul,

dar și sfârșitul meu blând.

Ești tăcerea care prinde glas.

Ești binecuvântarea care respiră,

femeie născută din rugăciune.

Ești primăvara din inima mea,

cuvântul nerostit

pe care-l aud doar eu,

în miezul nopții,

când Dumnezeu tace.

În al tău zâmbet

pacea se ascunde,

în mâinile tale iertarea.

Ești acea clipă

care sfințește timpul,

focul care nu mistuie

ci luminează.

Și de-ar pieri lumea

și cerul ar cădea,

tot tu ai rămâne -

răspunsul Domnului

la dorul meu de viață.

Ești primăvara din inima mea,

și în tine -

Dumnezeu zâmbești.

Iubito,îți spun a mia oară

Tu ești poemul de amor...

Căci vorbele oricât de grele vor să pară,

Sunt goale și lipsite de putere,

Ce vor atâtea în neputința lor!

De te iubesc sau nu tu îmi vei spune,

Nu când te cuceresc ca pe-o cetate,

Cu armele ce le dețin ca scriitor,

Ci când te țin în brațe ca pe-un copil,

Ori te sărut,sărutul însuși fiind iubirea ce se vrea rostită,

Dar neputând ca să vorbească,

Te sărută....

Iar eu, al tău poet îndrăgostit pe veșnicie doar de tine,

Îți scrie dulcile cuvinte de amor,

Să-ți fiu mereu aproape cu iubire,

Acum,sau mâine în infinitul timp nemuritor!

(29 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Se aude vântul. In inima mea furia creste. Săgeata aceea a ei a făcut o rana adâncă, dar el a imbratisat- o. Șuierul vântului acoperă simfonia frumoasa a unei povesti. Cândva, versurile mele erau flori roșii, și albe, azi sunt fulgere. Sau tăceri. Poate credeai că vreau lauri, coroana de regina. Știu,așa părea. Dar nu vroiam decât scânteia născută din dansul spiritelor noastre. A apărut ea și mi-a spus: Ești nimeni. Tu ai imbratisat-o. Poate sunt nimeni, dar pulberea poate ascunde praf de diamante uneori- sentimentul sublim transpus în vers,sau trăirile dăruite, sau nesinguratatea, sau acea conexiune invizibila născută din compatibilitate. Lasă, îmbrățișarea data ei a fost aripile negre ale nepăsării tale ce m-au sufocat cu îmbrățișarea lor. Să cânte vântul,să urle,să șuiere tulburător, ultima lacrima ce cade pe obrazul tau sau al meu s-o risipească. E apus,e noapte, e frig, pașii mei se îndepărtează și vântul îmi flutura pletele negre iar ochii mei căprui privesc spre neant...

    Se făcea că noi doi ne plimbam pe vreme bună,
    Pășeam pe stele, către-o margine de lună,
    Și-ntruchipați într-o lumină sacră, albă,
    Am întregit cu încă două stele a bolții salbă…
    
    Tu m-ai privit așa cum mă priveai ades:
    Senin și fără umbre, sau alt subînțeles.
    Iar eu, cu mine, te-am cuprins încă odată,
    Timid, nedându-ți drumul niciodată...
    
    Și când zburam înalt, prin stolul de egrete,
    Dansând un cosmic dans fără regrete,
    Pe-o muzică nepământească și divină,
    Ne minunam de aripile noastre de lumină...
    
    Și-am rătăcit prin cerul fără margini,
    Lăsând în urmă nescrise, albe pagini,
    Ținându-ne de mâini, pășeam tăcuți pe nori,
    Pe drumuri de lumină, spre veșnicie-n zori...
    
    (Partea a lll-a, Ciclul „Căutări”)