Nu mai suntem doi

Umbre vii ale codrilor senini

Trilul florilor răsunătoare din priviri

Pământul ce mustește a viața 

Curge lin și îmbietor 

Liniștea ce o parcurg 

Printre verdele senin 

Un bondar ce caută 

Nectarul și parfumul vieții sale,

În el se întrezărește 

Frumusețea și liniștea naturii.

De-aș fi steauă căzătoare 

Nebuloasa de pe frunți 

Karma lungă,arzătoare 

Toată noaptea s-o săruți 

De-aș fi apă curgătoare 

Printre vise și dorinți 

O furtună pe-a ta mare 

Multe zile , nopți fierbinți 

De-aș fi pasăre-n văzduh 

Să te caut până-n zare 

Iar din lampa unui duh 

Să-ți fiu rob în ascultare 

De-aș fi umbra unui nuc 

Ca să te cuprind pe cale 

Șoapte multe să-ți aduc 

Vorbe mute ,vise goale 

De-aș fi ieri și azi deodată 

Timpul tău să îl cuprind 

Să te văd iubind o dată 

Prea ușor să cad ,murind 

ROMULUS U       08-06-2025

Intalnirile cu tine insuti sunt cele mai frumoase,

Daca esti din neamul blajinilor, te bucuri doar de devenire

Si te miri de unde ai plecat, uneori.

Intalnirile cu tine insuti sunt dureroase,

Cand nu mai vezi bucuria din ochii copiilor,

Doar grija unui viitor, acelasi de fapt,

Care pana mai ieri iti promitea un tarm de mare,

Iar astazi se teme si de umbra lui, sarmanul…

Si viitorul poate face depresie, cred,

Spre deosebire de trecut, care pare mereu lipsit de griji,

Care “s-a scos”, pe seama prezentului, mereu la mijloc,

Parca furand ceva si din trecut si din viitor.

O trilogie neinteleasa, greu de tradus intr-un monolog,

Care sa-I faca pe toti intelepti cat sa nu isi risipeasca iubirea

Prin spatiul infinitesimal dintre trecut si present,

Dintre present si viitor.

Si stii eu iarasi team vazut in vise

Ma chemai cu mini intinse

Iar eu nu voiam sa vin

Ca doaream doar sa termin

Dar stii acei ochisori

Cînd ii privesti simti ca mori

Dar incerc sa nu ma uit

Ca asa am obosit

Iar sarutul tau imbatator

Imi parea ocrotitor

Dar iarasi mam inșelat

Dar sa stii eu lam pastrat

Brațele tale doamne nu le voi uita

Cum ma numeai iubita ta

Stateam pe o banca in parc

Nu era ceva mai drag

Vocea ta lina ce trecea prin capul meu

Aș asculta-o mereu

Sa stii ca mor de dorul tau

De asta ma simt asa rau

Deseori ma întreb,

Cum ar fi sa evadez?

Sa plec, sa uit de toate,

Fără a ma uita în spate.

Apoi îmi vine iarăși gândul,

Gândul care ma apasă,

Sa rămân aici de parca, 

nici nu ma interesează.

Am încercat sa fug de mine,

De umbra mea care m-apasa,

Dar degeaba as uita de toate, 

Prefacandu ma ca nu i nimic în spate. 

Ce sa fac? E întrebarea,

Care ma apasă noaptea,

Vreau sa scap de-a mea ființă,

Vreau sa mi găsesc evadarea. 

Categoric,nu apare, 

Viata merge înainte,

Iar sufletu mi fără putință,

Sta-n tăcere, pana iarăși la durere. 

Tristul soarele iese pe cer,

O vede cum pleacă mâhnită,

Și o lacrimă caldă, cade disper,

Unde-i acum? Dar o întrebare venită.

Doi îndrăgostiți: luna și soare,

Dar în veci sunt despărțiti.

"Speranța ultima moare",

Sunt cuvinte doar vorbiți.

Răsărit și apus le separe,

Și nu vor fi niciodată împreună.

Cât de dureros este,

Că au o iubire comună.

Am creat din moarte poezie,

Iar din delir și nebunie

Am născocit azi pe hârtie

Un flux mortal de nemurire.

Am suferit în adormire

Și m-am născut în veșnicie,

Printre miresmele funebre

M-am rătăcit de mine.

Am rezistat prin a muri

Și m-am născut pentru a fi,

Am născocit din frică

Mormintele de sticlă.

Am plâns cu moartea-n noapte

Și m-am trezit departe,

Am căutat să mor

În iad să mă cobor.

Am căutat morminte

Punându-le în minte,

Am zăbovit la cruci

Citind cuvinte lungi.

Și m-am pierdut de tine,

Plecai la cer, copile,

Pierzându-vă pe voi,

M-am rătăcit în nori.

Am întâlnit pe-ai mei

Și pe străbunii tăi

Și-o să vă scriu de ei

De-o să găsesc condei.

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

Sa te liniștesc sa adormi in vesnicie,

 Sa te alint sa uiți de timpuri infantile.

Sa ma ierți ca nu am fost cum sunt,

Prin paginile trecutului nici tu

nu ai fost un sfânt!

Vreau sa îmi amintesc de tine,

sa nu uit ca te-am iubit.

M-am decis sa șterg cuvintele care

știu ca te-ar fi rănit.

Te voi elibera de trecut și voi

pleca și eu departe,

Sa lăsam timpul sa ne șteargă

amintirile deșarte. 

Se aprind lumânări pe tărâmul

celor adormiți, 

Linistea e asurzitoare și cei

plecați sunt amintiți.

Portalul dintre lumi se deschide

in sărbătoare sumbra,

Amintirea celor dragi va eclipsa

și a morții umbra.

Trecuti in neființa,unii demoni,

alții îngeri credincioși

Sfarsitul vieții separa sufletele

curate de cei păcătoși.

Statuia unei femei, un înger plângând

lacrimi împietrite,

Pazeste intrarea cu ochii ei triști

spre pământ ațintite.

Atmosfera e rece,pana și păsările

sunt negre!

Trei cărări de drum separa mormintele

prea sumbre.

Orasul morților e luminat de

candele și lumânări,

Sunt și flori ce alina a

despărțirii supărări. 

Ierarhie morbidă,cripte și

morminte fără nume.

Familii înstărite,alții uitați

deja de lume.

Drumuri parcurse,vieți trecute

prin clepsidra timpului.

Suflete sculptate de o dimensiune

a simțului. 

Soldatii martiri aliniati in dreptul

unei statui militare,

Sunt amintiți și onorați după

a vietii realizare!

Patrioti ce par sa servească

țara și după moarte,

Coroane bogate sunt așezate

la fiecare in parte.

Cladindu-și umbra de-a lungul vieții,

călători spre necunoscut!

Credinciosi in voia sortii,

neînfricați de la început!

Plecați după rasplata,promisiunea

lui Dumnezeu.

Valoarea sufletului o va

decide doar un zeu.

Îngropați adânc in fantezie si

peisajele-i de vis,

Vesnicie au cunoscut prin rândurile

ce le-au au scris.

Somnul cel mai dulce aparține

de autori,

Prin eleganta si rafinament,

de adevăr grăitori!

O clădire asemenea unei biserici

se vede din depărtare,

Ingardind morminte vechi,a

goticului alinare.

Preotii se odihnesc sub pietre

inscripționate in limbi străine,

Cunoștințe bisericești străvechi,

ale misterului morfine.

Aleea vrăjitoarelor e acum

in plină ceata!

Stafii misterioase se fac

simțite in viața.

Ciudate obiecte se ascund

printre morminte,

Lucrari ce țin departe de

toate cele sfinte!

 In dreptul piramidei,

o criptată sub semnul imortalității.

Un trandafir alb amintea de

puterea unității.

Doua surori ajunse la un capăt de drum,

părăsesc a vieții soarta.

In cautare de raspunsuri deschid

a spiritualului poarta.

Într-un colțișor ascuns ,vara e la

adăpost in întuneric.

Peisaj din umbra gri,aer cald

veșnic eteric.

Fragmente dintr-un rai unde îngerii

încă veghează

Timpul nu se opune pentru

cei care creeaza.

O harta macabra dar cat se

poate de reala,

Odihna veșnica după a vieții

înțeleapta morala.

Dumnezeu sa va lumineze calea,

spre cer sa va îndreptați!

Sa fi-ți curați in suflet,

de ingeri preferați!

Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,

La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,

Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,

Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.

Era întuneric și-un gând îl trezi,

Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.

Privi cu necaz spre geamul din față:

,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"

Hoțul se uită și el mai atent,

Și pe bătrân îl enervă un sentiment.

Trase o pânză peste ochii ființei,

Să poată dormi mai bine, fără intervenții.

Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,

Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,

Bocăni în geam de câteva ori,

De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.

Nu se auzise la fel ca celelalte,

O nerăbdare se simți acolo-n spate.

Se duse încetinel la fereastra sa spartă,

Nu văzu nici urmă de împielițată.

O ușă mai veche începu a scârțâi,

Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,

O liniște mai mare decât ce auzi,

Să fi fost oare adevărat ce simți?

Obosit, se ghemui în pat,

Lângă bătrân se-auzi un oftat,

Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins

Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.

La ușă, musafirul își lăsase arma,

Bătrânul o luă să-și apere viața.

Mai mare decât se putea aștepta,

Nu conta cine era, dar nu mai pleca!

Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,

Tot mergând, brusc se-mpiedicase,

Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,

Nu mai observă că era pe moarte...

Hoața ieși din căsuța cea săracă,

Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,

Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...

Așa apare, când dormi în taina nopții.

Când am să mor, să nu mă plângi,

Lângă Dunăre să mă îngropi,

Un smochin să-mi sădești,

Din el mereu să te servești.

Când am să mor, nu-mi vorbi trist,

Recită-mi la mormânt o poezie,

Când am să aud, am să subzist,

Într-o veșnică și pură amintire.

Când am să mor, te rog nu mă uita,

Lasă-mă să trăiesc în mintea ta,

Să nu dispar complet de pe pământ,

Căci atunci voi fi cu adevărat înfrânt.

Când am să mor, ține minte neapărat,

Căci un om moare cu adevărat,

Când de cei dragi a fost complet uitat,

De parcă vreodată nici n-a existat.

Când am să mor, să nu mă plângi,

Niște crizanteme să-mi aduci,

Și indiferent cât ar fi de greu,

Să te crezi pururea în Dumnezeu.

 În mijlocul somnului, parcă după moarte;

vreau să deschid ochii și nu se mai poate...

Aud cum pășesc și simt toată povara,

nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...

Și pășesc timid, merg spre destinație,

până când golul pierde din intonație...

Atunci mă opresc și urlu în neant,

gândul mă lasă, nici urmă de liant...

Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,

dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...

Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,

sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...

Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?

ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...

Peste o vreme mă opresc din mers,

mă tem c-o să am amintiri de șters...

Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,

un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...

Dac-am murit atunci sau mai târziu,

am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...