Eu și sora mea

Mare lucru e sã ştii

Sã îţi vezi de-a ta lucrare

Şi în dreptul ei sã pui

Semnele de întrebare.

Mare lucru e sã poţi

Sã te-abţii când ai dreptate,

Sã nu cauţi sã-i înveți 

Pe cei ce le ştiu pe toate! 

Mare lucru sã-ţi cunoşti

Locul tãu în astã lume,

Nerâvnind în niciun fel

O distincţie anume.

Mare lucru e sã vrei

Sã te porţi ca fiu de Rege.

Sprijinind pe cei ce-i dor

Des, picioarele betege.

Mare lucru e sã ai

O ureche ce n-aude

Bârfele şi şoaptele

Celor mai de treabã rude!

Vai de mine, ce cãldurã!

Sã ies la cosit? Nici gând!...

Mort de cald, retras în şurã,

Îmi bat coasa, fluierând.

Vãd acvilele pe ceruri

Cum, în cercuri, se rotesc;

Şi simt vântul, cum adie

Pe pãmântul românesc.

Scapã soarele la vale,

Scapã, cãtre asfinţit.

Vai de mine! Gata somnul!

Mai am fânul de cosit!

Curge apa-n dungi, pe frunte,

Curge, mai ales când stai;

Cã, lucrând, nici nu-ţi dai seama

C-a trecut şi luna Mai!...

Unii se nasc iar alţii mor,

Unii nu cred, alţii cred tot,

Unii nu pot, alţii nu vor,

Unii nu ştiu, alţii nu pot.

Unii au bani, dar prea puţini,

Alţii sunt slugi pe la strãini;

Unii au tot ce îşi doresc,

Alţii - doar spirit românesc!

Unii mã-ntreabã ce mai fac,

Altora nu le sunt pe plac.

Unii mi-ar da şi ochii lor,

Alţii aşteaptã ca sã mor.

Unii vor totul. Dar... nu au!

Şi te jignesc, vorbind pe şleau!

Unul Îl vrea pe Dumnezeu,

Altul e lup fratelui sãu.

Unii sunt mari, alţii sunt mici,

Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"

Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"

Alţii te-aruncã la gunoi.

Unii vor fânul din grãdini,

Alţii vor florile din spini.

Unii vor lãnţişor la gât,

Alţii, un zâmbet şi...atât!

Unii îţi amintesc sã taci,

Alţii, ce trebuie sã faci!

Unii te cheamã drept "pãstor",

Alţii, morar la moara lor!

Nu tot ce spui, e înţelept,

Nu tot ce crezi, este şi drept.

Dar, fii bun, nu te supãra:

Toţi muritorii sunt aşa!

Celor deştepţi, l-ai lor copii,

Nu spune nici tu tot ce ştii!

Cãci, te vor crede fie-un zeu,

Fie-un smintit în felul sãu!

Între netrebnici şi netoţi

Nu-i bine sã faci tot ce poţi!

Când vântul şuierã prin duzi,

Nu crede, frate, tot ce-auzi!

Cât ai putere şi ai grai,

Nu da, din casã, tot ce ai!

Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,

De nu ţi-o cere cineva!

Cât poţi sã spui ce te-a durut,

Cât încã timpul n-a trecut,

Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:

Eşti cumva unul din cei mulţi?

Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,

O umbrã, ce se-ascunde în unghere,

Un strop de greu, o clipã de plãcere

Şi-o fericire, care se destramã,

Fãrã a şti nici când, nici cum anume.

Întreagã existenţa ta sub soare,

E-aşa, precum un vis la deşteptare:

Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!

                            ☆

E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:

Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,

De care, se-ngrijeşte ba vecina,

Ba câte-o rudã mai apropiatã.

Câte mistere-mi trec pe dinainte!...

Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,

Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,

Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!

Rãmân taine adânci, nedezlegate,

Ce n-or putea în veci sã le dezlege

Nici cei ce-i dor ideile betege,

Nici cei ce stau cu mâinile la spate!

Un gol lãsarã-n casã, la plecare

Da-n suflet este golul şi mai mare,

Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,

Şi nu mai iese la numãrãtoare.

Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,

Şi nici borcane pline, în cãmarã,

Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;

Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...

Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,

De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;

Bastonul stã afarã, lângã uşã...

Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.

                             ☆

Fãrã a şti nici când, nici cum anume,

Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.

Întreagã existenţa ta sub soare,

E-aşa, precum un vis la deşteptare:

O fericire, care se destramã,

Un strop de greu, o clipã de plãcere,

O umbrã ce se-ascunde în unghere

Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...

Stând pe un scãunel cu trei picioare,

Te întrevãd, la uşa din cerdac,

Gândindu-te la vremea viitoare

Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...

Şi te gândeşti adesea şi la mine...

Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...

N-auzi plãcutul zumzet de albine,

Nici pasãrea ce cântã prin livezi.

Cu gândul obosit de-atâta trudã,

Cu ochii tãi albaştri şi senini,

Tu cercetezi a zãrii hainã udã,

Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,

Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.

Atâţia nori trecurã peste tine

Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,

Atâtea temeri, zâmbete, suspine

Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!

Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,

Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;

Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:

Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!

Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,

Mã uit acum, din nou, la dumneata

Cum, de pe prispã, intri în odaie,

Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:

De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!

Fiecare om doreşte

S-aibã din belşug de toate;

Toatã viaţa se trudeşte,

Umblã în genunchi şi-n coate;

Dar, când boala se iveşte, 

Murmurã, parcã cerşeşte

                        Sãnãtate.

De la vârsta timpurie

La stimabila etate,

El aleargã, dar nu ştie

Ceasul greu când o sã vie, 

Înghiţind cu lãcomie

Orice dram pe care scrie:

                       "Sãnãtate".

Ştiinţã, dor, averi şi vise,

Laolaltã adunate, 

Bunãtãţile promise, 

Vorbe dulci, nenumãrate,

Floarea care îi zâmbise,

Toate-s scrum, când nu mai este

                        Sãnãtate.

Sã aveţi mereu în casã

Crini, zambile parfumate!

Tinereţea zgomotoasã

Vine, trece, nici cã-i pasã...

Faceţi-o cât mai frumoasã,

Având mâinile curate

Şi sporind mereu a voastrã

                       Sãnãtate!

Când dorul în suflet te cuprinde

Cu amintiri din anii copilăriei,

La poarta vieții fiorul te surprinde

Că bate ca gongul ștrengăriei.

Clipele, aripi pe care anii zboară

Se aud ticăind ca pendula timpului.

Primește-i în suflet ca pe o comoară,

Îmbrățișează-i cu bucuria spiritului.

Deschide larg ușa să intre veselia!

Armonia să dea buzna-n a ta viață,

Prin care să construiești temelia

Unui suflet liniștit și o ființă semeață!

Zi cu soare,zi-nsorită
Tu..te simţi cea mai iubită.
Raza-ţi chipul luminează
Iluzii dulci crează!

Eşti o făptură ireală
O femeie ideală!
Primăvara-îţi stă bine
Odată cu tine vine.

Ca un soare luminezi
Amintiri plăcute creezi.
Eşti o fire Dumnezească-
A cerului crăiasă!

Trandafir , rege al florilor 

Pentru că ai crescut în curtea ta 

Flori de versuri plăpânde 

Culese din ochii tai de catifea.

Oare te mai plimbi prin pădurile de aur ?

Sau ai mai stat tu tânăr, culcat lângă izvor ?  

Și vreau să-ți aflu răspunsul la întrebare

Căci ce este amorul ? E oare dor si ploaie ? 

Dispar și ceruri și pământ

Și tu ai dispărut 

Și ai lăsat doar lacrimi 

Durere în urma ta 

Oh, Eminescu , Luceafăr însuflețit 

O veșnică lumină prea greu de înțeles

Noi te păstrăm în gând , prefer să nu te uit 

Cu ale tale versuri , trăind pe-acest pământ

Am incercat sa ma prefac ca uit,

aceasta este chiar in mine

Am incercat sa-l ard,sa-l rup,

trecutul tot trecut ramine.

Si poate mine poate azi,

mai indoelnic eu voi scrie

doar ca aceasta as putea sa sterg

insa trecutul tot trecut ramine.

Si voi rostogoli un an

sa nu se ruineze timpul,

Sa stiti ca eu rabdare am

Dar nu mai vreau

trecutul sama friga.

Am incercat sa ma prefac ca uit

Trecutul sa uitat spre mine

Eu ochii i-am inchis spunind

E timpul ca sa-l scot din mine.

Se spune că marile taine nu se oferă, ci se merită... Multă vreme am privit de pe margine, somelieră de ocazie prin vitrine străine, așteptând ca "Maestrul" să decidă că "Ucenica" e gata sa-i guste "lucrarea".

Dar cum timpul are obiceiul să fie mai generos decât orgoliile noastre, Destinul a decis să scurteze distanța dintre dorință și pahar. Nu a fost un hatâr, ci o cuvenită răsplată cerească🙏

Vă invit să gustați, printre versuri, povestea unei așteptări care s-a transformat, în sfârșit, în desfătare.

Somelieră de ocazie🍷

Prin pahare-i nebunie, branduri mari se bat în nume,

De la Recaș și Jidvei, cele mai vestite-n lume!

Cotnari e cam guraliv, cu o Grasă de poveste,

Iar din Beciul cel Domnesc, vinul face salt spre creste.

Ceptura și Sâmburești se dau mari prin tribunale,

Lângă Davino, Liliac – rafinamente internaționale!

Gîrboiu vine cu Bacanta, pare că-s in mare formă,

Aurelia Vișinescu sparge gura de la normă.

Purcari vine cu prestanță, Alira, Rasova... hop!

Știrbey, Avincis, Oprișor – se dezbracă de-al lor dop

Caii de la Letea fug, Licorna e cam zăpăcită,

Iar Tohani cu Apogeum are cupa pregătită.

Fie Regală sau Neagră, Feteasca e pusă pe glume,

Novacul și cu Băbeasca sunt cele mai tari din lume!

Toate-s bune, n-ai ce zice, sunt lucrate cu mult spor,

Să te-amețească un piculeț și să-ți vindece un dor.

Dar dincolo de etichete și de rafturi poleite,

Eu am căutat aroma amintirilor trăite.

Căci cel ce m-a inițiat în tainica licoare,

M-a ținut, cu distincție, într-o lungă așteptare.

M-a învățat să simt pământul, soarele și via,

Dar mi-a refuzat cu tact, subtil, ce crezi?... însăși bucuria!

S-a lăsat mult așteptată sticla lui făgăduită,

De parcă era o licoare doar de zei împărtășită.

Tot mai bun e vinul de un suflet drag croit,

Artizanal și nobil, din pasiune pregătit.

N-are medalii la gât, dar e cel mai iscusit,

Iar după atâta vreme, e un dar neprețuit.

Mă tulbură cu blândețe și mă lasă fericită,

Căci "ucenicia", în sfârșit, e în taină răsplătită.

Destinul, peste toate, a vrut să se întâmple

Mi-a adus licoarea-n dar... rănile să mi le stingă.

Când el încă pune preț pe orgolii și pe soartă,

Cerul mi-a deschis zâmbind, către vinul său, o poartă!

.......................

Deschid o lume nouă, un prag îl trec mai lin,

Căci sticla e fereastră spre tot ce-nseamnă vin.

Cu zâmbet în privire, dau cortina la o parte,

Să-mi scriu pe suflet, astăzi, a vinului frumoasă carte!

În ochii tăi, fetița mea, văd stelele aprinse,

Și al tău râs îmi curge prin vene,

Sunt clipe sfinte, dulci și necuprinse,

Ce-mi leagă inima de tot ce-i bine. 

Din plânsul tău mi-am strâns curaj și viață,

Și din iubirea ta m-am înălțat,

Cu fiecare pas, cu fiecare dimineata,

În suflet doar fericire mi-ai lasat.

Sunt mamă, sunt femeie și furtună,

Dar când mă cheamă glasul tău divin,

Mă-nmoi, și sufletul mi-e plin,

Și tot ce port în el, devine mai senin.