Intrebari pentru Ateu

vântul

unduios nestatornic

atingând dojenind risipind

crengile-nflorite de măr-

îmbrăcând acoperind oblojind

bătătoritul pătrunzătorul 

pământ

Între Est și Vest, un pendul ne-a legănat,

Într-un dans al timpului, mereu ne-a schimbat.

Odată, către Vest, ne-am îndreptat cu dor,

Să respirăm aerul libertății, sorbind din el cu forță.

Ziduri s-au prăbușit, s-au deschis porți,

Dar noi, în căutarea noastră, am avut și noi porți.

Către Est, acum, privirile se-ndreaptă,

Dar iarăși vine frica, iarăși se-apropie noaptea.

Monitorizați suntem, iar glasul e stins,

Un alt pendul se leagănă, iar sufletul se chinuie.

Între Est și Vest, mereu am fost prinși,

Iar istoria ne-a arătat că nu suntem stăpâni.

Azi,

Luna a rasarit din nou.

Fara sa vreau, o am privit.

O, Luna, dac-ai stii...

Razele tale s-ar raci mai mult acum,

iarna Sufletului,

primavara Mintii...

Tu te-ai născut din praf de stele,

Doar ca să zbori la infinit.

Tu ești și lună, ești și soare,

Precum o rară artă de nedefinit.

iubito

am să înlocuiesc fiecare cuvânt de dragoste cu câte o bufniță

fiecare virgulă cu câte o pasăre liră

în locul punctului am să pun câte o buburuză

și pentru că am multe semne de întrebare

de mirare

de încântare

am să așez în dreptul lor câte-o mierlă

acolo unde se aude cântecul de singurătate al mierlei

sunt șanse să apară iubirea

fiindcă scrisoarea aceasta pe care ți-o scriu

înmuind penița în călimara inimii

nu-i despre păsări

nici despre cuvinte

este o scrisoare despre dragoste

sigur îți mai amintești penele albe

de  pe Dealul Pântecului

(deasupra căruia nu zburau niciodată păsări!)

bunica ne spuneau că erau pene lăsate

de îngerii răzvrătiți ai Apocalipsei

reîntrupați în mesteceni

iar noi

copii fără minte

sorbeam cu paiul

seva din tulpinile lor albe ca neaua

sperând pe ascuns

să ne adunăm într-un suflet

(când vom mai crește!)

apoi să scoatem toți îngerii căzuți din mesteceni

spre țărmul luminos al dragostei...

 aud bufnița agățându-se de propriile țipete

pe fereastra deschisă dau buzna țânțarii

să ne mănânce de vii

iar noi facem dragoste

ne vom îmbolnăvi de febră galbenă sau malarie

probabil

sau ne vom infecta cu virusul West Nile

oricum vom muri până mâine de foame

sau de inimă rea

statul a intrat în incapacitate de plăți

nimeni nu mi plătește pensii și salarii

trăim din rezervele de grăsime și țesut muscular

de pe tarabe au dispărut zarzavaturile și carnea

au apărut în schimb banii

cu care nu poți cumpăra aproape nimic

inflația a ajuns la o mie la sută

nu ne-a mai rămas la liber decât aerul și dragostea...

ce pot cumpăr cu un milion de dolari

îl întreb pe vânzătorul de la magazinul de oase

o bucată de brânză și un picior de iepure

dar cu un miliard

un cap de cal fără ochi și urechi

plus o pipotă….

Ascultă la mine ce-ți zic,

copiii ăștia își pierd mintea pentru nimic,

Toți “e la modă să băgăm droguri”

Ei zic ca astea-s numa’ jocuri.

Trece timpu’ și ușor li se înfiripă

Așa-zisa “dependenta” pentru care se oftică,

că ei normal ca nu vor să zică

“bă am o problemă și nu-i una-i mică”

Trece timpu’ iar și se trezesc

Prin orașe în care te simți Dumnezeiesc,

Că au ajuns dintr-o viață plină,

Într-una plină de rugină.

Rugina de pe cârligul ăla,

când sarea e pescarul prin ape

Te agață și ușor devin șarpe,

Și se apucă să mai zică,

“hai fă-mi și mie doar una mică”

De la mici ajung la mari,

Toleranțe de spartani,

Vise cu senzații tari,

Ei de fapt sunt peștii agățați de pescari.

Toți au dat-o cu impertinenta,

și acum ei strâng mâna cu dependența.

Lucrul ce-i vor opri,

din a face ce și-ar dori.

Deseori ma întreb,

Cum ar fi sa evadez?

Sa plec, sa uit de toate,

Fără a ma uita în spate.

Apoi îmi vine iarăși gândul,

Gândul care ma apasă,

Sa rămân aici de parca, 

nici nu ma interesează.

Am încercat sa fug de mine,

De umbra mea care m-apasa,

Dar degeaba as uita de toate, 

Prefacandu ma ca nu i nimic în spate. 

Ce sa fac? E întrebarea,

Care ma apasă noaptea,

Vreau sa scap de-a mea ființă,

Vreau sa mi găsesc evadarea. 

Categoric,nu apare, 

Viata merge înainte,

Iar sufletu mi fără putință,

Sta-n tăcere, pana iarăși la durere. 

De ce... ? 

De ce s-a muncim azi, și mâine pierdem? 

De ce s-a trăim acum dacă totuși vom muri? 

De ce s-a fi fericit, dar după să plângi noaptea? 

Am doar o întrebare... 

De ce să suferi durerea cînd alți sunt fericiti? 

De ce să plângi pentru cineva care nici nu te iubeste? 

De ce să țipi în tine cînd vrei doar să explici? 

De ce să simti durere, pentru ceva de ne descris? 

Clipe , zile, luni, și ani... 

Ne punem doar o întrebare,

La care nu vei ști răspuns. 

Am rămas gol,

De orice sentiment desfăşurat prin exsistența unui cântec.

Am rămas fericit,sperând că am să-mi strig tihna,care lipseşte din inima mea.

Cât să mai merg oare?

Să mă mai plimb mult?

În neadins,neatins şi desprins,dintr-o pânză de păianjen,am zis.

Crează-mi te rog o lume,

Unde eu,va fi întotdeauna eu

Nu eu de azi,de mâine,sau de poimâine.

Cad pe o treaptă unde lumea e prea oarbă,şi-am rătăcit coborâtor,

Sfâşâit de un maraton.

Gol,pe dinăuntru gol,doar cu tine mă simt iar,om.

Un mort frumos cu ochii vii 

E-n noi,in fiecare, 

Când încercăm ,trist,a privi 

Mai dincolo de zare...

Când adânciți în sinele 

Ce tremura și doare 

Știm ca-ntr-o zi ne vom lupta 

Cu cavalerul morții negre 

Ce ne va sta in cale..

Și va fi lupta cea mai grea,

Mai teribilă,mai mare .

El ne va împinge spre tenebre,

Și sufletul doar are 

Puterea de-a le-nvinge 

Prin alba arip-a speranței 

La liniștea eterna,la pacea aceea mare...

Când spun amor , eu  spun  iubire ,

Când  spun  iubire , spun  amor ,

Și-n  fericita  potrivire 

Găsesc  mereu , același  dor  ..

Când spun iubire , spun  dorință  ,

Iar când  dorință spun , mi-e  dor 

De  minunata  consecință 

A  unei  clipe  de  amor  . 

Când spun  acestea , ca  un cântec 

Răsună  glasul  meu , ușor  ,

Vibrând  în  suflet  și  în  pântec 

Romanța  dulcelui  amor  ..

Atunci , sărut  a  pozei  gură  ,

Și-n  fericirea  cea  de  vis 

Renaște-o  clipă  din  natură ,

Duetul  nostru  interzis  ..  

Stefan Kaurek