Стихи из этой категории
Cotidian
Fărâme de bunătate, viața ne împrăștie
Plouă ghiocei din inimile îndurerate
În vicisitudini, omul se pleacă precum o trestie
Șuvoaie învolburate ne poartă simțirea în eternitate.
Magicieni carismatici etalează trucuri iscusite
Trufia și nepăsarea, stindard arborează
Rănile celor mulți doar de puțini sunt oblojite
Lipsită de voință, turma, păstori vicleni urmează.
Ne târâm traiul dezbinați și învrăjbiți
Probitatea,integritatea și adevărul au amnezie
Sărăciți de zâmbete, de un sistem defect,înrobiți
Dragoste,candoare,cuvinte mute, pură fantezie.
Omul averi agonisește
La demoni se închină, puterea o cedează
Rupt de divina sa natură, în matrice trăiește
Ceața iluziilor îl împresoară și uită că sinele își trădează.
Cu jind ne înfruptăm din boabele amărăciunii
Anesteziați, lipsiți de forța cutezanței
Înțelepciunea o dăm tribut și vizionăm,hipnotizați, minciunile televiziunii
Purtăm,cu fală,îngâmfați, căpăstrul ignoranței.
Nu sunt batrân
Nu sunt batrân precum aţi crede voi,
Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,
Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,
Şi pot zbura spre cuiburi de acere.
Nu sunt batrân vă mai pot zice,
Cât simt globula roşie în sânge,
Cât încă pot să treier spice,
Şi bob cu bob recolta strânge.
Nu sunt nici tânăr cum mă laud,
Căci nu mai pot să adulmec urma,
Pe farisei să-i mai aplaud,
Când lupii îmi atacă turma.
Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,
Ori râuri, codri şi poteci,
În mine aleargă-un bidiviu,
Ce-i potcovit de zeii greci.
Bătrâne, mă mai strigă câteodată,
Cei hâtri dintr-un grup păgân,
Eu le răspund cu inima curată,
Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Spânzurați-s copacii
Spânzurați-s copacii de umbrele tale,
Ascunse păduri de miasme catedrale.
Zburători sunt păunii îngălbeniți de focuri
Și prin ploaie pleoșnesc împăiate tocuri.
Te-am zărit în spate șoptindu-i dulci norocuri,
Sufletul împietrit de cărămizi și blocuri.
Cu ochii-n ceruri și mâinile ne-atinse
Zâmbești sfios și fals, cu gânduri mecanisme.
Nu te lăsa la lume, zdrobește pietrele murdare
Și geamuri aburind de friguri și teroare.
Tresărind din iarba moartă de cenușă
Tu-mi spui adio, iar eu ard încet ca o păpușă.
Împăiată. Spânzurată.
Melancolia unui brad înalt
În vârful muntelui, un brad înalt și trist,
Cu crengile-i lungi, ca niște brațe întinse,
Își plânge singurătatea și amintirile pierdute,
Într-o lume rece, unde nimeni nu-l ascultă.
Pe cerul senin, stelele strălucesc,
Dar bradul rămâne singur și neînțeles,
Își dorește să fie parte dintr-un colind vesel,
Dar nimeni nu se oprește să-l audă cântând.
În nopțile lungi, el suspină adânc,
Dorindu-și companie și o rază de speranță,
Dar toți trec pe lângă el fără să-l vadă,
Ca și cum ar fi invizibil în această lume grea.
Dar bradul înalt și trist nu se lasă doborât,
Continuă să crească cu demnitatea-i nemuritoare,
Își păstrează frunzele verzi și speranța vie,
Că într-o zi va găsi bucuria și iubirea.
Așadar, să nu uităm de bradul înalt și trist,
Să-i oferim căldură și prietenie sinceră,
Pentru că fiecare suflet are nevoie de alinare,
Și împreună putem aduce lumina în întunericul său.
NOI ȘI VOI
Noi suntem ființe raționale
Un om normal are nevoie ;
De o casă , loc sigur de muncă ,
O familie și ”minte ” ,
Și dacă are și sănătate , are de toate ?
Voi ce vreți !...
Voi sunteți , ființe scumpe ...
Voi vreți averi , palate peste tot în lume ...
Pentru voi muncesc alții ; slugi roboti .
Sunteți grandomani , sgârciți și răi
Noi și cu voi , suntem lumi diferite ...
De aceia în lume e război .
T.A.D.
Другие стихотворения автора
Despre tine
Stau și mă gândesc
La zilele cu soare
Când totul era un zâmbet
Când soarele era mare
Luna și stelele se-ntâlneau
Azi e ploaie, mâine ninsoare
Eu mă plimb, așa poate
Apare ziua-n care soarele rasare.
Pe străduța ce-o parcurg
Parc-apare o raza de soare,
Soare ce de mult nu l-am văzut
Că-n cap la mine i furtuna mare
Cu rafale și războaie
Între creier și inima mare
Căci unul spune ce-l doare
Iar celălalt nu-i da ascultare!
Nu-i da ascultare...
Pentru că ar afla ca doare
Dragostea ce pentru tine-i mare!
Unul spune ce și cum
Despre cum s-au scurs pe rand
Toate sentimentele
Ca pământul printre degete.
Celălalt se revoltă
Până-n ziua primăverii
Când ghiocelul se apleacă
Florile înfloresc iarăși
Iar soarele apare
Totul-i de un verde aprins
Inima e fericita nevoie mare
Iar creirul tot cu mâinile legate,
Strânse bine, iar la gura scoci
Căci inima speră
Că după atâta așteptare
Asta-i șansa,
Creierul sa vadă
Iubirea cea adevărată!
de Dicu Alexandra
(Țin să menționez că probabil sunt greșeli de scriere, iar aceasta poezie este prima pe care o scriu)
Îmi iubesc........
Îmi iubesc eu limba,
Îmi iubesc poporul,
Îmi iubesc tezaur din greu dobandit!
Îmi iubesc eu ţara,
Îmi iubesc şi neamul
Îi iubesc pe toţi din toata inima.
Dar oare, eu nu ma vor lăsa....
Ştiu ca gandesc prostii,
Dar daca...
Ei se vor duce lasându-mă in urma,
Fara regret...
Şi fara emotii?
NU,NU,NU!
Eu îi voi face sa regrete,
Sa se intoarcă, sa ma ia si pe mine cu ei
În barcă
Cepoi Viorel
iubire si dor
iubire si dor
orice om iubeste,
dar,
iubirea trece incercand sa ne abandoneze pe un camp pustiu unde doar cu capul
sus poti trece peste lucruri rele
dorul?…
dorul vine odata cu iubirea
cand iubesti…ti e dor de ceea ce vei pierde
cand esti singur…ti e dor de ceea ce ai pierdut
un dor poate veni,dar poate si pleca
viata este formata din doua cuvinte care pentru unii nu au valoare cum au pentru altii
iubire si dor..
dorul poate fi si el compus din mai multe parti
dorul sufletesc
cand iti e dor de o persoana pe care ai iubit o cu adevarat iti e dor si de cele 5 min in care va vedeati
iti este dor si de zambetul acela mic pe care ti l oferea
iti e dor si de noptile pierdute pe apel
iti e dor de ea ca persoana.
dorul trupesc
dorul trupesc este atunci cand iti e dor de prezenta lui
cand iti e dor doar sa ti ofere atentie ca nu mai primesti atentie
multa lume face diferenta intre iubire si atasarea fata de o persoana
iubirea si dorul?
iubirea si dorul
vin si pleaca
dar,
niciodata nu vin si nu pleaca degeaba
iubirea este un lucru in viata care nu l primesti regulat la luna sau un lucru care pentru unii dureaza o vejnicie
iar dorul este un sentiment de nostalgie
un ambiguu,este un sentiment trist care ne lasa cu rani adanci in suflet
dar,
ele trec.
Suflet ranit BV
Ah! atit de dor âmi e de tine.
Îmi pare rau ca team perdud.
Ai fost tu prima mea iubire .
Si vreau sa stii ,ca team iubit.
Am multe amintiri cu tine .
Care din cap nu sau perdut .
As vrea atit de mult ,sa vin la tine .
Si sati spun cit ma durut!
Dar stim ca asa ,a fost sa fie .
Si Nu putem face nimik.
Doream eu sa mai fiu cu tine .
Sa o luam dela inceput.
Cu bune si cu rele in tine .
Îmi pare bine ca ai fost .
Imi pare bine ca existi .
Sii mulțumesk lui Dumnezeu .
Ca mai apari la mine-n vis.
Dar au trecut multi ani de-a tunci,
Si stiu ca mai-e doar posibil.
Sa te mai vad eu doar aici,
Sa te mai vad la mine -n vis.
Tu vii cind vrei si pleci cind vrei ,
Dar cu tine nu ma ei!
Sahul
Sahul arma mea secreta
multi bani imi aduce,
pusculita plina am,
de goromele mari.
Cand castig imi aud numele
fericit sunt atunci,
sarind de veselie
si sarbatorind.
Recitaluri - ETERNITATE
Privește către inimă,
Privește -n veșnicie,
Privește către cer
Fiindcă asta-ti cer.
Călător ce ești
Tu, în astă vreme;
Gândește -te la moarte
Chiar în astă clipă.
Sămânță ce rodești
Pentru Dumnezeu.
Copii ce dăruiești
Bucurându-se El.
Să dai Domnului slavă
Pentru tot ce-ți dăruiește
Chiar de pe acum
Până la sfârșitu vieți.