Cu-atâtea vise prinse-n geană
poţi fi mereu iubirilor poveşti
cu doruri strânse-ntr-o icoană
rămasă-n urma mirilor caleşti.

Năframe albe de lumină
petreci cu drag în zori de dimineţi,
lăsând o lacrimă drept vină
să fie foc ascuns printre nămeţi.

Întorc în horă gânduri multe
şi iau de brâu să-nvârt şi gândul tău,
să-l pun la inimă s-asculte
cum bate-n piept durerea de flăcău.

Cu ochii mei pătrund lumina
din ochii tăi născuţi albastru viu,
eşti floarea albă din grădina
ce naşte jar, morgana din pustiu.

Mai pierd o clipă din trăire
sorbind cu jind o clipă de demult,
când din priviri ceream iubire
cuprins de-al inimii dorit tumult.

Prin părul tău aleargă vântul
să lase-n lume vorbe cum erai
când ceru-ntreg ruga pământul
să fii mirosul florilor de mai.

Credeam atunci c-ar fi de-ajuns
să-ţi fur un zâmbet pe ascuns,
să-l port în suflet de copil,
să-l ţin prin vremuri juvenil.

Atunci credeam că-n univers
iubirii i se spune vers,
înscris în inimă cu dor
ce-n pragul viselor strecor.

Erai atunci priviri de jad,
lăsate-n vânt pe-al vorbei vad,
şi gene lungi cătau spre cer,
spre cerul prins de-al tău mister.

Când zori zâmbeau de-al zilei gând,
doi sori de mai şi-un râset blând
mi-erau de-ajuns să fiu un zeu,
să mor şi să renasc mereu.

Mai cred şi-acum c-ar fi de-ajuns
ca-n zori de zi să-mi fii răspuns
c-un zâmbet ce-am furat cândva,
rugând hazardul să mi-l dea.

— Doctore, doctore! Vino!

Tanti Crina alerga printre bălțile care acopereau cu dărnicie gropile de pe aleile de ciment care uneau clădirile. O primăvară extrem de umedă cu nopți bogate în ploi nesfârșite se așezase cu multă insistență peste Lazaret. Parcă era un asalt al cerului asupra unei redute ce nu putea fi cucerită decât la adăpostul întunericului. Cum se arătau zorii, norii se retrăgeau lăsând un soare încă incomplet refăcut după suferința din lunile de iarnă să mângâie mai mult cu speranțe decât cu căldură oameni și animale, așteptări și dezamăgiri. În puținele momente când curtea spitalului se golea de zarva pacientelor și a personalului, urechile oamenilor se umpleau de vuietul Oltului peste măsură de umflat de ploi și de curgerile ce nu încetau să coboare pe toate cărările ce duceau spre vale. Cei câțiva câini aciuați dincolo de gardul ce dădea spre râu, locul în care resturile de mâncare îi invitau la adevărate ospeţe, mârâiau mai amenințători decât niciodată. Nicio vietate nu părea să rămână nepăsătoare la jocul cerului cu pământul.

— Doctore, doctore!

Gabriel se opri din mers și se întoarse. Părea împovărat de toată suferința acelor locuri în ciuda unei stări de beatitudine care domnea printre paciente odată cu începutul unui nou ciclu de viață timid apărut pe la colțurile de garduri sub forma săgeților albe ce vor exploda în primele flori ale anului. După o toamnă melancolică zdrobită de un alb mult prea supărător ce uniformizase trăirile într-o perpetuă inerție, iată că dincolo de micul univers personal puteai vedea cum se naște făptura plină de viață a naturii răspândind culori și mirosuri. Fiecare pacientă își deschidea larg ferestrele sufletului pentru a-și reîmprospăta viața.

— Tanti Crina!

Aceasta se apropie de doctor, aproape să-l dărâme, apoi spuse șoptit:

— Știu totul. V-am văzut.

— Ce tot spuneți?

— V-am văzut doctore. Cu Iulia.

— Iulia urmează un tratament. Sigur că m-ați văzut cu Iulia.

— În peșteră. Dar nu spun. Iulia este tânără. Tu ești tânăr și tinerii sunt bolnavi dacă nu fac dragoste. Dar nu vreau să plece.

Doctorul Gabriel deveni mai atent.

— Tanti Crina! Este vorba de tratament. Nu știu ce ați văzut. Peștera este un loc secret al Iuliei. Ea a vrut să mergem acolo, să mi-l arate.

— Și asistenta mergea acolo. Și asistenta a plecat. Nu vreau să plece și Iulia.

— Iulia o să plece când se va face bine.

— Nu, doctore! Pleacă acum. Vino! Este îmbrăcată în rochia aceea nouă și pleacă.

Doctorul Gabriel o lăsă pe alee pe tanti Crina și se precipită spre salonul-debara. Iulia era așezată pe marginea patului cu un mic bagaj pregătit alături.

— Ce vrei să faci, Iulia?

— Vreau să plec. Aici nu mă ajută nimeni.

— Eu nu te-am ajutat?

— Ba da. Nici nu știi cât de mult. Dar nu mai poți face nimic pentru mine.

— Pot, Iulia. Acum te cunosc. Îți cunosc viața și pot să te fac bine.

Scoase caietul din buzunar și se apropie de focul viu din sobă. Fără să stea pe gânduri îl aruncă sub privirile speriate ale Iuliei.

— De ce, doctore?

— Pentru că viața ta nu mai este un secret.

Scoase foile scrise de el și le puse în fața Iuliei.

— Aici este toată copilăria ta. Și trebuie să recunosc că nu ești deloc atât de bolnavă pe cât de mult ai suferit.

Iulia luă foile și le aruncă și ea în foc.

— Mă simt ușurată, dar locul meu nu este aici. Vreau să plec.

— Vrei să pleci pentru a-ți căuta sora?

— Mă simt bine. Trebuie să o regăsesc. Are nevoie de mine.

— Dar ai găsit-o vreodată? Nu cumva cauți o fantomă?

— Sora mea are nevoie de mine.

— I-ai iubit mult. Pe mama ta, pe mătușa ta și chiar pe tatăl tău.

— Ei nu mai sunt! Din cauza mea.

— Nu, Iulia! Greșești. Ai iubit, dar ai uitat să te iubești pe tine. Îți cauți sora, dar încă trebuie să te cauți pe tine. Abia atunci când toate foile vor vorbi vei putea să-ți refaci familia. Atât cât a rămas din ea.

Scoase din buzunar cele câteva hârtii pe care încă cuvintele continuau să se ascundă în spatele unei chei de criptare nedeslușită.

— Citește-mi foile, Iulia!

— Nu vreau.

— Este Iulia sora ta?

Iulia își întoarse privirea spre sobă și răspunse la întrebarea lui Gabriel cu altă întrebare.

— Știi unde este? Unde este Iulia? Trebuie să o găsesc.

— Este în siguranță și cred că vrea ca tu să stai cu mine, departe de ea.

Un zâmbet ușor se așeză pe fața Iuliei, rupând acea dungă care traversa mereu unul dintre obraji.

— Să fim domnul și doamna Aaron von Pieler?

— Dar suntem domnul și doamna Aaron von Pieler.

Doctorul Gabriel îi cuprinse din nou obrajii în palmele sale. Iulia își afundă fața în palmele sale și câteva lacrimi se prelinseră printre degetele sale.

— Eu sunt baronul. Baronul Aaron von Pieler. Tu m-ai salvat pe mine iar eu ți-am salvat sufletul din mâna diavolului. O să fii nevasta mea în fața oamenilor și a lui Dumnezeu.

— Eu, Iulia, un suflet născut în întunericul iadului, văd lumina Domnului doar prin ochii tăi. Când căldura mâinilor tale dispare, se lasă întunericul, adăugă ea reluând un pasaj din caietul baronului.

— Voi fi mereu lângă tine, Iulia. Voi avea grijă de tine toată viața. Rămâi lângă mine.

— Și Iulia, fata noastră?

— Iulia, fata noastră ne așteaptă acasă. Vino Iulia. Azi mergem acasă. Vom fi mereu familia von Pieler.

Doctorul luă micul bagaj și amândoi se îndreptară spre casa de la marginea satului sub privirea speriată a Crinei.

De astă dată, tanti Crina se repezi spre turnul roșu și dispăru în spatele acestuia. După câteva minute, se opri speriată. Simțise cum apa rece îi inundase încălțările și, pe măsură ce înaintase, observase că apa creștea. Speriată, s-a întors strigând cât o ținea gura.

— Unde ești, Iulia? Ieși de acolo. O să te îneci.

Hotărâră să meargă pe malul Lotrioarei, dar nu făcură decât o mică parte din drum și un vuiet puternic le opriră pașii. Nivelul apei creștea văzând cu ochii și începuseră să apară scânduri smulse din garduri, apoi chiar și câteva obiecte din gospodăriile care se învecinau cu râul.

— O viitură, spuse Iulia speriată, retrăgându-se de pe malul râului.

— Nu te speria. Să ne întoarcem la drum. Acolo vom fi în siguranță.

— Și fata noastră? Ai spus că este acasă. Este în pericol.

— Iulia, noi nu avem nicio fată.

— Când mor părinții, sora mai mare devine mamă. Unde este Iulia, doctore?

— Iulia este destul de mare să-și poarte singură de grijă. În paginile caietului am găsit de mai multe ori cuvintele „viol”, „tenis”, „cruce”. Ai fost violată, Iulia?

Vuietul creștea tot mai mult.

— Unde este Iulia, doctore?

— Cred că este în peșteră.

— Trebuie să ne întoarcem. Are nevoie de ajutor.

— Dar ea știe cel mai bine cum să plece de acolo.

Iulia nu răspunse și începu să alerge spre spital. Când ajunseră în drum, se intersectară cu câteva tractoare cu remorci pline de nisip. Lucrurile păreau să devină grave. Oltul putea inunda oricând spitalul. Opriră un tractor și urcară în cabină alături de șofer.

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.

Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.

Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.

Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.

Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.

O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.

Culeg din litere boante
călărite prin facere,
îi spun maşinii
că eu sunt Omul,
rebus de semne,
noapte de funcţii,
ard amprentele,
inundă biţii,
matrice în matrice,
fereastră dreptunghiulară,
scuipă cu negru,
alungă lumina,
cuget sinusoidal,
mulţime de cifre
pierdute-n zerouri
curg prin tăblie,
unul simbolic,
stare supremă,
aprinde zvâcnirea albastră
de serviciu.

Doar poemele
se nasc în vecinătăţi
cu frontiere tremurânde
de dorul infinitului,
caută rime
în podul uitărilor
zăvorâte,
bat ritmul
în urmele strivite
de paşii dansului.
Ele, poemele,
aştern hârtia
sub vârfuri schiloade
de sentimente.

Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.

În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.

Unde pleci, copilărie?.,

Sub bătaia vântului 

Cu scurgerea timpurie 

În clipocitul râului..

Tinerețe,de ce treci?.,

Prin freamătul vremii,

Frunzărind poteci 

Și patimile inimii..

Bătrânețe,de ce doare?..,

Când din petale arămii 

Umila ta înfățișare,

Se dezvăluie lumii..

De ce clipele zboară 

Și nu dă mersului popas 

Florilor să mai răsară 

Sub pendula de ceas..?

De ce drumul înapoi 

E îngrădit de ziduri 

Și pașii reci și voi

Se perindă printre gânduri..?

Fii mulțumit cât brațele-ți sunt pline,

Cât inima-ți e încă un loc cald,

Cât timp poți oferii un zâmbet,

Si cât mai poți să fii uman!

Îmbrățișează-ți prietenii,

Iubește-ți familia,

Dăruiește gânduri bune,

Și fii o binecuvântare în lume!

Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,

Același cântec vechi, pe care-l știți deja:

Căci noi suntem străzile însingurate,

Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,

Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,

Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,

Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,

Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,

Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.

Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,

Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,

Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,

Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,

Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,

Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,

Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,

Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,

Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.

Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,

Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,

Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,

Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,

Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,

Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,

Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.

Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.

Autor: O.T. 

Ce mic î-mi pare pământul ...

Din răsărit până in vest ,

Doar îl cutreeri cu gândul .

Din văzduh îi văd apa și munții ,

Păduri întinse si câmpii mănoase ,

Enorme orașe și sate .

Omul e stăpân peste toate ...

Cu mintea îl duce ... și poate ,

Vrea în univers să înoate ..

Pământul pore prea mic ,

Cu arme nimicitoare 

Această minune va dispare ? .

În toiul iernii, când gerul cuprinde,

Și grijile ne-apasă ca niște mărgele,

Să ne adunăm la căldură, în familie,

Și să uităm de lume, măcar o clipă.

Să ne amintim de bine, de râs și de joc,

De momentele frumoase, de-a lungul anilor,

Să aprinde-o candelă și s-o facem cu dor,

Să credem într-un mâine, mai luminos și mai cald.

Sărbători fericite!

n-am niciun chef să mă întorc acasă

nici nu mai știu dacă este casa mea

de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele

sufletului

vin tot mai rar

nu m-am risipit niciodată în atâta albastru

de cer

printre atâtea păsări nocturne

și pereți translucizi

penetrați doar de liniște

într-atât încât să mă pierd de mine însumi

s-a întâmplat acum

mereu însă mi-a fost teamă de clipa aceasta

uneori mă-ntrebam ce s-ar întâmpla

dacă s-ar prăbuși Soarele

luna

stelele

peste noi

nu credeam că există ceva mai rău decât Apocalipsa

a trebuit să pleci tu ca să înțeleg că sunt lucruri și mai rele

într-un suflet de om

în mintea acestuia

de care stă agățat tot Universul

dar a fost prea târziu

nu te-am mai regăsit în oglinda luminoasă a amintirii

în locul meu aparea o iederă

înverzând un zid igrasios al disperării

cineva dinăuntru îmi striga

„ sparge oglinda

poate mai găsești ceva printre cioburi!”