Mirosul florilor de mai

Când vorbele tac
un suflet se naşte
şi iubirea inundă
trăirile minţii

Trăirile minţii
prin labirintul vieţii
să treci te învaţă
când vorbele tac

Când vorbele tac
iubirea te prinde
cu mii de cuvinte-n
trăirile minţii

Trăirile minţii
îţi zbuciumă timpul
biet singuratic
când vorbele tac

Când vorbele tac
în gând se-nfiripă
cu greu stăpânite
trăirile minţii

Trăirile minţii
în vise se schimbă
la apusul cel dulce
când vorbele tac

Când vorbele tac
un suflet se pierde
lăsând în restrişte
trăirile minţii

Iubeam mereu poveşti cu zmei şi zâne
când noaptea sta cu seara să se-ngâne,
citeam din cărţi ce n-au în lume seamăn,
doream un Făt-Frumos să-mi fie geamăn.

În zile prinse-n ierni de farmec pline
torcea pe coşuri fumul, cerul să-l aline,
flăcăi şi fete se băteau în glume,
vorbeau de câte-n stele şi în lume.

Priviri zburau ce-n suflet sta povară,
iubiri năşteau crescând spre primăvară,
în vrajă mâini de mijloc se-mpresoară
când buze se prindeau întâia oară.

Sfătoşi săteni, în crez de carte sfântă,
purtau din moşi doar datini ce încântă,
călcau pământu-n răsărit de soare
culcând pe-o parte brazde în sudoare.

În holde-au pus credinţă şi iubire,
trăiri de suflet din străbuni menire,
să prindă satu-n brâu de avuţie,
un loc de fală omului să-i fie.

Lucram şi noi cuprinşi de multă zoală,
treziţi din somnul dulce de la şcoală,
din deal şi până-n câmp la arătură
nu sta  în loc nici frunza-n bătătură.

Copii eram, lăstari de viţă vie
prin locul care multor ne-a fost glie,
ades cuprinşi de-un dor de altă zare
purtam în noi a satului chemare.

Mă plâng cărări ce am pierdut în viaţă,
nici gânduri noi sau vechi nu mă răsfaţă,
să-mi poarte satul dorul mai cutează,
acum, când toamna vieţii mă veghează.

Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează  odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.

Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.

Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.

Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.

Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.

plimbare nocturnă

prin bălți cu păcate

oglindă

 nori de suflet

 în culoarea noroiului

 izvoare de gânduri

 fără amintiri

 dimineață de întuneric

 pe umerii vremii

 așteptarea unei lacrimi

 de adio

în tăcerea cuvintelor

 enigmă de viață

 în limba tăcerii

De-ai fi iar aici

Mi-ar dispărea o parte din cicatrici

Cand erai aici, reușeai să mă lipsești de frici

Doar când erai aici, prin simplul fapt ca erai aici

Ce zâmbet larg și ce ochi frumoși, mici

Vorbind de mult dor si răni adânci,

Mi-e sincer dor de tine aici

Cât despre cicatrici, reușeai să le împiedici

Rar intram noi în polemici..

Starea mea proasta, reușeai s o identifici

Mi-e dor de sâmbăta de vară, cand eram ca doi alcoolici

De ai fi iar aici,

Ai putea sa mă ridici

Și pe mâinile mele mici

N-ai mai vedea cicatrici

Te rog, întoarce-te aici! 

Cred că am fost greșit înțeles.

Dreapta socotință și virtutea

Nu mi-au fost niciodată prietene.

Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,

Printre vulcani extatici cu creste împietrite;

Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,

Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,

Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,

Depărtările, până la carne.

Luna lui Lorca sau o femeie neagră,

Să fie cafeaua tare cu care adorm

În zațul zilei, când milioane de ochi

Mă privesc pentru totdeauna. 

N-am plănuit nimic din toate acestea.

O lumină violetă pătrunde tot și, în special,

tot ce se crapă; buze pietrificate, sentimente

uitate, precum și stări amăgitoare de fericire.

Această lumină este o culoare, ce împodobește

urechea unei femei ; ureche, care poate auzi ;

un cântec violet ascuns în taina sânului~

frunze pentru a acoperi răni vechi; dureri după

dureri ; goliciune. Această femeie știe că tot

ceea ce strălucește nu este doar aur în universul

ei paralel ; templu, refracție, dispersie. Învață

cum să–și înfingă dinții într-un măr și-i înfinge

din nou până când acesta se crapă ; a mușca,

remușcare. Ulterior, ea mestecă pentru a se

hrăni; deschidere, transformare ; Ea are nevoie

de sentimentul conștiinței de sine; reflexie de

lumină pe marginea propriului ei abis; cruditate

lăptoasă, matitate, creștere, prăsire și maturație

de toamnă; părăsire. Subconștientul ei este un

cavou în care zace o puritate primară, puerilism.

Viața ei este o zbatere pentru nimic; o ramură

din pomul cunoașterii, care nu va înflori niciodată;

sămânță, a germina. Ea este încă existentă și vie

sub cerul ei plin de nori, îndepărtat și apatic ;

crepuscul trist. Ea are nevoie de o sărutare sfântă

pentru galaxia ei de sentimente. Aude sâsâitul șarpelui,

verde la față, și freamătul frunzelor ; mască~

fie alba, fie roșie, fie galbenă, fie cafenie. Viața ei

este întunecare. Ea nu vrea să se dezumanizeze.

Umbra ei este o formă în spațiu, una eterică.

Ea înțelege semnificația fructului interzis, pe care

îl păstrează în căușul iubirii ; zbârcire, mumificare.

Poezie de Marieta Maglas

Când mă uit eu pe fereastră,

Privesc frumosul peisaj

Luna-ncepe să-mi vorbească,

Și eu parcă te văd iar.

Stele mii și licurici,

În ele mereu mă pierd

Și te simt din nou aici.

Cu greierii încep să vorbesc

Despre cât de drag îmi ești,

Iar când iarși mă opresc

Văd cât de tare îi uimesc.

Tu mi-ești luna de pe cer,

Unica lumină călăuzitoare,

Te iubesc și cam disper,

Asta nu e de rău, oare?

Iubirea, lasă în urmă arome, ce unește,

Pământul, locul în care trăim înflorește,

Durerea, de curge cu lacrimi,ne frământă,

Cu răul venit de nicăieri, ne luăm la trântă.

Iubirea, pentru familie și  țară

E sacrificiul voluntar, din scurta viață,

Ea arde în suflet, ca zilele toride de vară,

Deși o vrem trainică, nu firavă ca ața.

Iubirea trăită, vibrează și lasă urme adânci

In inimă, rămâne un ecou, ce nu te fase să plângi

Iubirea, oricare ar fi ea, deschide uși și lăcate,

Iubirea, nu se uită, nici dincolo  de moarte !!!!

Te-am întâlnit când se-nvăța lumina

Să-și poarte zorii-n palmele de lut,

Iar timpul și-a uitat pe drum retina,

Privind cum cerul în privirea-ți-a tăcut.

Tu ești izvorul care-n piatră cântă,

O flacără ce arde fără fum,

Un crin pe care dimineața-l cuvântă,

Un far aprins la margine de drum.

În sufletul tău își fac cuib rândunele,

Și stelele își schimbă vechiul rost.

Se-așază nopțile ca niște mărgele

Pe firul unui vis ce n-a mai fost.

În sufletul tău primăveri se-adună,

Și fiecare vis prinde rădăcini,

De când te port în inimă, iubito,

Și cerul înflorește printre spini.