Și mi-am dorit să fie adevărat 

Dar se pare că m-am înșelat, 

Îmi păreai perfect 

Sub orice tip de aspect.

Îmi vorbeai de oameni care mult grăiesc 

Dar nici tu nu pari mai înțelept, cum te slăvesc,

Construisem o clădire frumoasă 

Care s-a dărâmat la ultima pasă.

Crezi că e perfect

Iar totul se dărâmă încet ,

Ce a fost n-o să mai fie

Asta spun mereu și tot Îmi iau chirie.

Mai bine mai devreme decât prea târziu 

Tot ce e vechi se pierde-n pustiu,

Să iei o pauză de la tot ce te-a răzbit 

E-o alegere ce n-a ars și nu s-a risipit.

Iar cu încrederea muncim

Nu suntem făcuți toți s-o stăpânim ,

Crezi ca-i un basm?! Sunt doar povești 

Prințul pe cal alb are termeni regește.

Aș vrea ca tu să-ți trăiești viața frumos,

Chiar dacă acum mă doare pan’ la os,

Aș vrea sa ieși,sa razi si sa vorbești din plin,

În timp ce eu sorb din acel pahar de vin.

Te rog să cânți,să razi și să dansezi,

Te rog,eu însă ,să mă vezi, 

Să nu treci iute și agale printre noi, 

Și să-ntorci măcar o singură privire

înapoi.

Tu ia-mi ai mei bani,haine și acele botine,

Dar nu mă lasă,te rog,și fără tine.

Mai da-mi un ultim trist răgaz 

Și aruncă mă te rog,în acel extaz

Mai vreau să ți simt o dată a ta piele caldă, 

Să mă mai bucur de a ei finețe-o perioada.

Mai lasă-mi al tău păr să ți l ating,

Până observ încet cum eu încet am sa mă sting.

Și-n minutele acelei agonii,

Mai aprinde-mi în suflet flacăra iubirii,

Sărută-ma duios pe frunte,

Sa ne-amintim de acele zile de la munte.

Tu ești, ai fost și vei rămâne,

Perechea mea și, noi știm bine,

Sunt fericit și, împlinit cu tine,

Și amândoi, privim, spre mâine

Povestea noastră adevarată,

A inceput, pe timp de toamnă,

Eram studenți, la facultate,

Și tu, ți-aduci aminte, doamnă

Eram doi tineri bobocei, la studiu,

Și mândri de a noastră, reușită,

Atunci, n-aveam de und' să știu,

Că-n timp, tu îmi vei fi mie, iubită

Mi-aduc aminte cum, ne-au adunat,

Pe toți, într-un amfiteatru, mare,

Și-apoi, pe grupe, ne-au repartizat,

Iar la final, am mers, la o plimbare

În grup, am văzut-o, întâia oară,

Și am simțit ceva, că arde tare,

De vină era ea, o domnișoară,

Și de atunci, am fost, fără scăpare

In minte, multe gânduri, mai aveam,

Cum pot să-i spun, că îmi placea,

Și daca refuzat, pe loc, de ea, eram,

Să mai încerc, din nou, oare-aș putea?

Cu ea în gând, mult timp, am petrecut,

Să-i spun direct, ce simt, am amânat,

Apropiați eram, dar parca, ,,la trecut",

Și nu iubiti, așa cum eu, am tot, visat

Și anii de studiu, au trecut, într-o clipita,

Iar noi, în timp, maturi, am devenit,

Iubirea noastra, a fost mărturisită,

Și-n anul patru, pe veci, noi, ne-am unit

Acum când peste ani, noi doi privim,

Și un copil frumos, pe noi, ne-a fericit,

Cu piosenie și împliniți, noi mulțumim,

Celui de Sus, care pe noi, El, ne-a iubit

Să spun cuiva, cum este bine,

Și cum iubirea noastra, a dăinuit,

Ar fi, o mare gafa, facută, de mine,

Dar cred si-afirm, că-n viața, ,,totul", e sortit,

Mai vreau o dată

Sa fiu de tine sărutată

Mai vreau de o mie de ori

Sa mă treacă mii de fiori

Mai vreau să ți văd zâmbetul

De la care nu ți mai poți lua gândul

Mai vreau îmbrățișarea ta

Unde mă simt în siguranță în ea

Mai vreau sa mă alinți

In fiecare noapte,in fiecare zi

Mai vreau să mă iubești

Așa cum numai tu știi

Mai vreau să mă seduci 

Din nou pentru că tot la fel as fii

De ar fi sa dau timpul înapoi

Tot cu tine as trai 

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Felejtsd el a nosztalgiát!

A hó könnye a hóvirágok között

Mindig van célja,

Az elmúlt tél visszhangja,

Ami már nem ébreszt fel elveszett álmot.

Felejtsd el a nosztalgiát,

Nincs több könny!

Mindig énekelj

A te tavaszod!

Felejtsd el a nosztalgiát

múlt idő,

Énekelj örömet

Hogy találkoztunk.

Egy régi szerelem emlékeket hagy maga után,

De nyitott utakat is új szerelmek felé.

A nap néha mosolyogva jelenik meg.

Felejtsd el a nosztalgiát,

Ne beszélj róla

És kék szemből

Töröld le a könnyed!

Felejtsd el a nosztalgiát,

Ez egy múltbeli téma,

Énekelj örömet

Hogy találkoztunk.

Felejtsd el a nosztalgiát,

Nincs több könny!

Mindig énekelj

A te tavaszod!

Felejtsd el a nosztalgiát,

Ne beszélj róla

És kék szemből

Töröld le a könnyed!

És kék szemből

Töröld le a könnyed!

Felejtsd el a nosztalgiát,

Nincs több könny!

Mindig énekelj

A te tavaszod!

Felejtsd el a nosztalgiát

múlt idő,

Énekelj örömet

Hogy találkoztunk.

Felejtsd el a nosztalgiát!

Închină-te, Cosmos, lumilor mărețe

Și fă-mi loc să trec spre ultima!

Căci ai tăi nedemni de ea născutu-sa...

Fie lumi de spațiu, timp ș-amesticături,

Doar amorul peste tot tronează –

Neînțeles de mințile umane...

Prostia toată se scălâmbă și-ncovoaie

Pe unde-apucă: animale – procreare –

Suflete goale, reci și moarte...

Ia-mă, Deus, și mă spânzură-n afară:

Nu e timp – să fixeze a-l meu amor;

Nu e spațiu – să-l cuprindă-n file tot...

Mi-este imposibil, oare, să găsesc o suflare

Pură – cu dragoste sinceră-n suflare –

Să mă iubească-n disperare,

Să-ncerce să dea viață

Vieții mele bulversată?

Dar în suferința mea iubesc un suflet rătăcit:

Hai, Amore, să fugim de lume,

Să ne spânzurăm de stele-noapte,

Deus – însuși – să-nvețe ce-i amorul,

S-adormim în lumi străine – întuneric...

Printr-o sărutare – lumină-n lumi:

Spațiu, timp, începuturi și sfârșit să se scufunde;

Caldă și molcomitoare – nemuritoare.

În vârful de munte mi-aş pune de-acuma
suflarea de suflet ce astăzi mă arde,
căci omul se pierde la fel ca şi bruma,
în lumea-mpărţită-n sălbatice hoarde.

Mi-e teamă de vorba ce mintea-nţelege
din târgul politic lătrat peste lume,
poporul slăveşte, dar ură culege,
discursuri în limbi fermecate anume.

Vecin sunt cu omul născut lângă mine,
mi-e dragă iubirea de semeni lăsată
poruncă de Domnul durerea s-aline
când norul cu lacrimi în viaţă se-arată.

Mi-e dragă fiinţa născută oriunde,
în veacuri trecute şi-n veacul cel mare,
dar omul politic în vorbe ascunde
chemarea la arme-n a păcii chemare.

Simbolul iubirii e-ncins în cuvinte
ce spintecă omul în false credinţe,
promise speranţe-n minciuni să alinte
un suflet de lume ce piere-n fiinţe.

În vârful de munte doar vântul vorbeşte
cu șoapte născute în vremi ancestrale,
pe piscul iubirii e-un vis ce trăieşte,
un vis tăinuit în ascunderi astrale.

Singurătate

În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166

Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?

Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?

Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?

Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?

Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

      De multă vreme urmăresc ce se petrece acolo sus. “De multă vreme” este ceva relativ. Ce nu este relativ? Sigur, aici, jos, nu există relativ. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că tot ce există este necesar şi nimic nu mai este necesar faţă de ceea ce există. Toate sunt acolo unde trebuie să fie. Nemişcate. Culoarea este cea corectă. Dimensiunile sunt exact calculate. Mirosul este bine ales. Lumina nu supără, întunericul nu sperie. Zgomotul nu acoperă liniştea, liniştea nu este apăsătoare. Totul este perfect. Când lucrurile sunt perfecte, viitorul este incert. Ce poate urma perfecţiunii? Iată o întrebare pe care nu ar trebui să ajungem să ne-o punem vreodată. Acolo sus, relativul îşi face de cap. Aici, perfecţiunea sperie.
   Tavanul desparte două universuri. În universul de sus cerul are obiceiul să plângă. Nu întotdeauna. În cel de jos, nu se întâmplă nimic.
- Tu unde stai?
- Eu stau. Nu exist, dar stau. Dar tu exişti?
- Eu exist, dar nu stau. O clipă, tocmai a venit un înger cu un taxi. Am un drum de făcut. Vreau să vizitez un astru. Aşa, am urcat. Ziceai că nu exişti.
- Tocmai acest lucru mă sperie. Am un telefon care nu sună şi de la care nu pot să sun. Telefonul stă. Stă mereu pe masă în faţa mea. Dacă întind mâna îl pot ridica şi chiar aş putea să formez un număr. Un număr la întâmplare. Dar vezi, dacă mişc mâna stric modelul. Modelul de perfecţiune moştenit prin naştere. De fapt, cred că nici nu m-am născut. Aici nu se naşte nimeni. Universul meu este perfect şi, din acest motiv, nu sunt posibile modificări. De niciun fel. Dacă exist, înseamnă că m-am născut înainte ca universul să atingă perfecţiunea. Dar bănuiesc că, fizic, nu exist. Dacă totuşi m-aş naşte, universul nu ar mai fi acelaşi, şi-ar pierde perfecţiunea.
- Universul tău este complicat. Nu exişti, ai telefon, nu poţi vorbi la el, dar poţi vorbi cu mine ca să-mi spui că nu exişti deşi stai lângă un telefon care stă şi el. Tocmai am ajuns deasupra astrului. Este un astru îngâmfat şi vreau să-l pedepsesc. Poţi să-mi dai un sfat? În universul tău perfect, cum arată o pedeapsă?
- În vremea când universul nu era perfect, pedeapsa era dată de mişcarea perpetuă în ciclul viaţă-moarte. Viaţa urmată de moarte. La nesfârşit. Aici, în modelul universului meu, poţi să exişti perpetuu, poţi să nu exişti perpetuu. Sunt stările normale. Naşterea urmată de moarte şi iar de naştere, într-un ciclu nesfârşit, era, pe vremuri, o pedeapsă.
   Privi spre munţi. Frumoşi, dar pustii. Privi spre apele nemărginite. Valuri, culori, plictiseală. Cerul este, şi el, nehotărât. Îşi tot schimbă accesoriile. Şi indiferent. S-a pierdut şi semnalul. Vântul se plimbă nepăsător, liniştit, şoptind vorbe de dragoste florilor. Sau poate doar le sperie. Cine să ştie? Lacrimile norilor se înfig fără milă în carnea munţilor, aruncând din trupurile golaşe, bucăţi de piatră. Tot lacrimi, lacrimile munţilor. Soarele îşi zdrobeşte razele unde se nimereşte. Doar că, în universul unde chiar relativul este relativ, nimic nu este veşnic. Razele mor, razele se nasc, doar singurătatea este permanentă. Singurătatea spiritului său nu este relativă. Este absolută. Aceeaşi. Aşa, ca într-o joacă, se aşază pe malul unui râu. Adună pământul umed şi, ascultându-şi gândul, modelă o formă. Suflă asupra ei şi o numi viaţă. Ca în universul de sub tavan. Apoi născu timpul ca să măsoare viaţa şi să aducă moartea.
   De acolo, de sus, priveşte cum viaţa şi moartea se străduiesc din răsputeri să schimbe universul lui. Să-l facă perfect. Încercă să refacă legătura. Un automat îi răspunse că reţeaua perfectă a universului de sub tavan nu mai există. Perfecţiunea şi-a făcut treaba. Nesusţinut, tavanul  se prăbuşi.
   Deasupra universului său, Dumnezeu construi un alt tavan. Şi un alt univers. De rezervă. Iar el coborî pe pământ. Lângă un telefon. Fără să se fi născut.

Sunt fir de ață rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viață obosită
pe valuri scrise de destin.

Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute reci de prea mult plâns,
pe drumul casei or să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.

E gândul stins de licărire
și timpul țel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e ochi de apă necuprins.

Aleargă-n noapte sângerânde
șirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.

Un singur trup păzește viața,
mlădiță plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineața
de-un vis rămas din ierni pribeag.

Sunt fir de ață rătăcită
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu.

Vino vântule să-ți dărui
doruri vechi în care stărui,
căi sculptate-n amintire
doar cu umbre de iubire.

Mă cuprind cu foc în suflet,
pas cu pas îmi sunt răsuflet,
dor când mintea îmi e trează,
nopți la rând mi le retează.

De-i veni în prag de seară
când din doruri iau povară
clipe strânse într-o viață,
mai așteapt-o dimineață.

De te-nalți în vârf de noapte
peste visele-mi răscoapte,
lasă-mi dorul din născare
plin cu dragoste de soare.

Nu veni în ziua toată
că-s plecat ca altădată
să mai prind pe ulicioară
dor de-o tânără fecioară.

Dar mai bine stai departe
de trăirile-mi aparte,
până gândul o să moară
lasă doruri să mă doară.

Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.

Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.

Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.

Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.

Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.

În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.

Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.

În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.

Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.