Albastru
Dorinţa te cheamă, iubire albastră,
în poarta iertării o umbră sihastră
aşteaptă fiorul în prag de-nserare
sărutul de-atunci rătăcit pe cărare.
Eşti visul născut din arcada iubirii,
un vals petrecut pe vioara simţirii,
privirea şi trupul, arcuşul şi struna,
în geamăt de stele mirată stă luna.
Albastră e calea spre pleoapa lăsată
pe ochiu-ncărcat cu tăcere-ncarnată,
din cerul scăldat cu azurul privirii
vorbesc doar scântei în viforniţa firii.
Albastrul aşteaptă regina din visuri,
să fii mântuirea-n ascunse hăţişuri
ce inima-mi ţintuie făr’ de scăpare,
adu-mi paradisul să-mi fie cântare.
Aşterne-ţi privirea pe trupu-mi vioară
să-mi fremete coarda lăsată să moară,
răsfiră-ţi sărutul din plânsul sălbatic
prin toamna născută de timpul apatic.
E albul din iarnă-n albastrele doruri
în noaptea-nfrăţită cu sfintele coruri,
aşteaptă o umbră poemul să-l spună
iubirii albastre trecând prin furtună.
În poarta iertării stăm mână în mână,
sunt zorii aproape, albastru se-ngână,
visat-am albastru în ziua întâia,
albastre sunt doruri ce trec nemurirea.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Craciunas Silviu
Craciunas,dragoste,singuratate
Дата публикации: 30 марта
Просмотры: 230
Стихи из этой категории
colaj//7
seara-i pe sfârșite...
cercul se-nchide cu parada aurie
a faraonilor.
aripa-
unui ibis rărăcit,
umbrește indiferența
celor patru sfincși,,,,
neadormiți,
sub troienele
istoriei.
𝓤𝓷𝓲𝓿𝓮𝓻𝓼𝓾𝓵 𝓷𝓾 𝓪𝓳𝓾𝓷𝓰𝓮
1.Cum o barca in deriva,se gaseste in largul marii,
Asa te ntalnesc pe tine,dup amarul asteptarii.
2.Ce as putea eu sa iti ofer?ce as putea sa ti spun eu tie?
Ce sa faca un sarac cu o asemenea bogatie?
3.Banii nu s suficienti,ca sa poata sa ti raspunda,
La o asemenea frumusete, nimeni n ar putea s ajunga.
4.Labirint plin de iubire,am in minte doar enigme,
Dar degeaba,daca tu,cauti pietre slefuite.
5.Faima este inutila,tilul e doar aroganta,
Vezi in oameni ce conteaza,nu dai pic de importanta.
6.Mar frumos, ascuns in rosu,inauntru i inegrit.
Si se vede,am de toate,dar nimic de oferit.
7.Universul nu ajunge,ca sa poata compensa
Gravitatii ce ma trage, numai inspre lumea ta.
Spațiul
Iubito am să-ți vorbesc de spațiul dintre noi..
Sau despre distanța care doare
Dintre iubire sau nepăsare..
Sau poate de-o poveste de amor
Ce-i cocoțată pe un nor,
Departe fiind de noi doi
Chiar dacă astazi doare....
Iubito tu esti acolo,eu aici
Dar îți trimit iubirea mea ce știe să vorbească infinit
Engleza,Chineza și toate limbile de pe pământ,
Să-ti spună ea ce eu nu pot
Că te voi sechestra curând
Iubindu-te cu vorbe curse doar din gând,
Să-ți pot șopti un foșnet de amor,
Uitând răscolitorul dor..
Să te sărut aș vrea
Să-ți simt aroma trupului plăpând,
Și ochii tăi frumoși vorbind ceva și ei
Clipind voi ști că dragostea nu știe vreodată a muri,
Nici noi nu vom sfârși,
Ne vom topi în brațe amândoi
Dar totuși vom trăi în infinit
Vom viețui!
(3 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
mărturii de seară
un sistem solar împodobit cu stele, cireşe şi dor
doar noi ştim de el, nu spune nimănui secretul nostru
noi, două frânturi de rază spartă
călatoare-n locul ăsta ce umbră de soare n-a simțit
sau miros de stânjenei culeși târziu
sau un simplu contact uman,
pare un abis pierdut pentru-o pereche de ochi
alta decât a noastră
căci ei nu ştiu, nici stele şi nici aştri nu trebuie să afle
că tot ce e frumos în lumea asta
am ascuns la noi în priviri, în ochi ce doar noi ştim
ca pe-o ploaie de meteoriți în plină zi
sau ca pe asfințit de soare pe planetă roşie
când ce numim noi soare va apune permanent
şi cand cireşul, moale se va ofili, sub ochii mei
voi răspunde la-ntrebarea ta: "Cum arată o stea moartă?"
şi-ți voi pune mâna pe ochii mei ce bine-i ştii
ca să găseşti fitil de lampă arsă.
Împreună
Iubito, nu există fericire fără tine,
Sau fără pacea din "împreună"....
Nu noi suntem chiar însuși infinitul?
Noi doi și veșnicia în care stăm înlănțuiți,
Captivi de-amorului magie ce ne vorbește tainic neînțelese vorbe dulci,
Ce par să vină din catacombe antice și sumbre,
Purtând însemne faraonice nebune, sângerânde?
Iubito,iubirea noastră se poate sparge,
Precum oglinda vieții când fisurată moare,
În mii de cioburi despărțită plângând etern cu nesfârșitele regrete....
Și ce ne pasă nouă de lumea toată care moare,
De noi suntem pe veci prinși ca-ntr-o clepsidră de cristal ținându-ne de mână,
Clepsidră infinită fără moarte,
Știindu-ne clipă de clipă împreună?!
(6 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)
iubirea doare…
știi ca te iubeam
stăteam și ma rugam
speram ca dorul sa vie
și înspre tine sa ne fie bine
mereu stăteam și ma gândeam
cu ce am greșit
te-ai îndepărtat
am suportat și te-am iertat
am avut probleme ca și tine
și nici o data nu te-ai gândit la mine
sufăr și îndur
vreau sa plec imatur
pentru asta te aștept
sa vii înapoi la mine
sa ne prostim ca in copilărie
sunt ținuta ca in pușcărie
de sentimentele mele întinse pe felie
mereu visam sa am pe cineva ca tine
și sa ne uitam la filme
noaptea sa ne prostim
sa stam și sa vorbim
am început sa tin la tine
mai mult decat la mine
am fost cam rece la început
și-mi pare rău dar a trecut
stiu ca nu sunt pentru tine
dar sper sa ma ții minte pe mine
am rămas doar cunoscuți
de toată lumea știuți
ma tem sa nu te pierd
ca am sa te dezmierd
cum nimeni nu știe
prima mea iubire
primele zile când te-am văzut
nu știam dar mi-a căzut
privirea a luat-o într-un sens neprevăzut
nam sa plec departe
am sa fiu ca o stea aproape
sa te susțin și sa te ador
ca pe un întreg popor
ai trecut prin multe. Stiu!
dar nici o data n-ai rămas într-un desert pustiu .
ma gândesc să-mi fii un frate
care sa ma învețe ca la carte
să-mi arati cele mai întunecate
ale vieții crengi aplecate
te-am placut dar nu o viața
mereu ma înroșesc la fata
ochii tai de culoare vierzuie
mi-a făcut inima sa bubuie
nustiu ce mi-ai făcut
ca mergeam pe un drum necunoscut
vreau sa plec îndepărtare
dar nu am chef de plecare
ma simt bine lângă tine
sper sa fim prieteni pe vecie
acum ca ți-am spus ceea ce simt
nu mai am cum sa te mint
când stau lângă tine
ma simt mult mai bine
nu vreau sa ne prostim
vreau doar sa glumim
stiu ca placi o fata
care pentru tine e o opera de arta
tie îți place
dar ma ții ca pe ace
ceea ce simt nu pot schimba
m-aș duce pe plaja și m-aș plimba
să-mi dai o sărutare
ca o ultima uitare
sa ma ții strâns in brațe
cu ale tale mâini hoațe
ma simt bine lângă tine
parca ar fi tata lângă mine
dorul tau nu ma lasă sa respir
sentimentele mele insirate in sir
as vrea un trandafir
roșu ca un vin
in mintea mea ești tu
mi-ai luat privirea și sclipirea
le-ai pus intr-o cutie
sa le ții numai pentru tine
la moment nu te doresc
vreau sa vii și sa ma susții
când am nevoie ,tu sa fii
sa trecem impreuna prin toate
sa facem totul ca la carte
am plecat dar am sa vin
înspre tine câtuși de puțin
prieteni noi suntem
dar o sa ajungem la extrem
prieteni suna bine
sper sa fie așa și in vremurile care o sa vie
am început sa simt
ceva ce iar presimt
ca ești un frate
astea sunt sentimente adevărate
mereu mi-am dorit pe cineva
ca sa fie ca o scăpare
care apare și sa nu dispare
afara ger și întuneric
tu creezi un aer atmosferic
mereu știi sa zâmbești
și cum sa iubești
sa ma faci sa zâmbesc
și la gânduri de iubire ma gândesc
și vreau să-ți povestesc
despre ceea ce gândesc.
Другие стихотворения автора
Doruri
Vino vântule să-ți dărui
doruri vechi în care stărui,
căi sculptate-n amintire
doar cu umbre de iubire.
Mă cuprind cu foc în suflet,
pas cu pas îmi sunt răsuflet,
dor când mintea îmi e trează,
nopți la rând mi le retează.
De-i veni în prag de seară
când din doruri iau povară
clipe strânse într-o viață,
mai așteapt-o dimineață.
De te-nalți în vârf de noapte
peste visele-mi răscoapte,
lasă-mi dorul din născare
plin cu dragoste de soare.
Nu veni în ziua toată
că-s plecat ca altădată
să mai prind pe ulicioară
dor de-o tânără fecioară.
Dar mai bine stai departe
de trăirile-mi aparte,
până gândul o să moară
lasă doruri să mă doară.
Stropi de poeme
Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.
În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.
În gândul tău
În gândul tău
un gând aș vrea să fiu
să-ți dau sclipiri de dimineți
când negri nori pe suflet stau
sau crude clipe nu mai mor
și lacrimi să îți dau
în ochii tăi să fiu izvor
cât pentr’un lac
ce-n palmă să îl strângi
dureri să le îneci
și-apoi
cu gândul să mă sorbi
Aș vrea
ca eu cu gândul meu
în gândul tău
să ne-ntâlnim
Om de piatră pe Ceahlău
De privirile te cheamă
zborul munților să-l știi,
lasă-ți mintea să ia seamă,
umbră vântului să-i fii.
Printre raze de culoare
vârfuri cresc murind în cer,
norii se răstesc la soare,
curg cărările-n mister.
Împletesc iubiri de veacuri
ape limpezi de izvor,
răspândind în aer leacuri
peste verdele covor.
Atârnată, ziua încă
naște-n ramuri vii făclii
și pierdute pe o stâncă
joacă razele târzii.
O iubire înserată
se afundă-n amintiri,
e plăcerea răsfirată
printre triluri de trăiri.
Din iubire Doamne-aș cere
să mă naști din sânul tău,
aruncându-mă-n tăcere,
om de piatră pe Ceahlău.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 1. Turnul roșu
Motivație
Cred că în fiecare om se naște dorința de a scrie chiar de la prima carte citită.
În curtea casei, cățărat într-un pom, sau pe banca veche de pe stradă, un copil se pierdea în altă lume până la ultima filă a cărții, iar când ochii părăseau albul hârtiei colțul vieții lui se transforma într-un univers. Cerul devenea brusc o casă primitoare, pietrele de pe drum păreau să ascundă o poveste, copacii te îndemnau să-i cuprinzi cu brațele, casele și oamenii deveneau mici căci sufletul lui era uriaș. Așa îmi amintesc eu că am început să gândesc a scrie.
În drumurile noastre, deseori ochii iscodesc dincolo de ziduri cu multă curiozitate. Din fericire nu putem vedea în spatele lor, dar, tot din fericire, imaginația ne oferă suportul de a ști că acolo, dincolo de ziduri, se râde și se plânge așa cum și între propriile noastre ziduri ne bucurăm și ne întristăm. A scrie înseamnă să ajuți oamenii să vadă dincolo de ziduri. Dar există și altfel de ziduri în fața cărora chiar și imaginația se blochează. Este zidul care crește acolo unde rațiunea dispare.
Mergând pe valea Oltului, dinspre Sibiu spre Râmnicu Vâlcea, adesea am trecut pe lângă un astfel de zid. O placă îți spune că ai intrat în satul Lazaret, dar nici nu ai timp să te dumirești și o altă placă te anunță că ai părăsit acest sat chiar înainte de a-l desluși. Totuși, dacă privești în stânga drumului, vei observa un zid lung în spatele căruia sunt ascunse câteva case din care zărești doar acoperișurile și un turn mâncat de vreme. În spatele acestor ziduri își duc viața oameni cu suflete rătăcite de timp și lume. Oameni care au propriul zid la purtător. Și ei au devenit un izvor al dorinței mele de a scrie. De a scrie despre lumea lor. Așa s-a născut acest roman.
1. Turnul roșu
Era prima zi. O zi învelită în albul zăpezii ale cărei clipe curgeau spre un asfințit rece. Oltul alerga zgomotos printre munții înzăpeziți ce urcau înspre cerul care acoperea cu nepăsare un loc uitat de Dumnezeu. Sau, poate, acel loc nu era decât o crevasă în timpul creației peste care El, făuritorul, a renunțat să arunce sămânța speranței. Curtea lungă era străbătută de două cărări măturate proaspăt, croind un labirint anevoios printre mormanele de zăpadă. Se apropie de zidul turnului crestat de vreme în mii de adâncituri ce șerpuiau albe, înghețate, lăsând privirii un roșu dezgolit de rafalele de vânt rătăcite prin vale. Așeză o mână pe zid și simți fierbințeala unui sânge străin năpădindu-i întregul trup. Era un fluid care îi răscolea venele fără să-i pese că propriul sânge se strecura tot mai greu spre revitalizarea hărăzită de inimă. Părea un sânge ancestral ce punea stăpânire nu doar pe corp, ci și pe gânduri. Bucăți de trupuri umane se zvârcoleau aruncate în valurile Oltului rănindu-i străfundul ochilor. O altă viață părea că își așezase rosturile în ființa lui. Un braț îi trase cu furie mâna de pe peretele turnului. Căldura îl părăsi, gândurile se risipiră, vuietul râului se făcu parcă mai puternic auzit și trupul se îndoi sub povara frigului. Doi ochi sticloși care aruncau priviri furioase îl iscodeau disecându-i parcă întreaga existență.
— Nu pune mâna!
Arătarea dispăru în semi-întunericul serii urmată de ecoul unor chicote ascuțite care se încăpățânau să trăiască împotriva dorinței de liniște absolută care îl cuprinsese. Întinse din nou mâna spre zid în căutarea drogului universal care cu doar câteva clipe înainte îi copleșise ființa.
— Să-mi spui trecutul așa cum eu nu-l știu. Nu vreau nimic despre viitor.
Chicotele îl surprinseră din nou, iar mâna rămase suspendată inexpresiv între trecut și viitor ascultând cuminte de vocea aceea pițigăiată.
— Nu pune mâna!
Pe zidul roșu umbrele înserării nășteau prima noapte din începutul unei existențe sub un acoperiș străin, rod al propriei alegeri. Cum putea să-i fie viața decât o neîncetată întâmplare pe care o suporta ca pe un dar al nenorocului de a nu-și fi învins chinurile?
Amfiteatrul era inundat de gălăgia tinerilor dornici să-și manifeste speranțele spre mirajul spitalelor prin care vor defila mândri, la pas, în halatele lor albe. Putea să aleagă capitala sau un alt oraș, dar a refuzat lăsând ca necunoscutul să-i fie dorință. A dat sec verdictul care a transformat pentru câteva clipe haosul vibrator din sală într-o liniște de mormânt. Aici, acum, își cântărește trecutul și viitorul chiar în groapa pe care și-o săpase singur.
— Lazaret.
Apucă pe labirintul primei cărări cu speranța că va pierde firul rătăcitor al gândurilor și că se va trezi dincolo de vâjâitul monoton al apelor. Sub privirea sa, zidită în albul peisajului, se ivi o ușă întredeschisă pe care vântul încerca să o pironească de perete. Firișoare de abur curgeau din interior, lăsând impresia că înăuntru căldura înmuia oboseala trupului cu mult prea multă putere pentru a fi păstrată în întregime. Poate dincolo de ușă era trecutul închis între patru pereți așteptând ca mâna lui, mâna care ar fi rămas pentru vecie înfiptă în zidul turnului ca o punte între roșul încărcat de memoria timpului și sufletul său părăsit de voință, să-l culeagă ca pe un sâmbure din care el să renască.
Dărăpănătura era lipită de o clădire pe coșul căreia fumul ieșea tremurând sub amenințarea strigătelor care păreau să inunde valea până dincolo de sat, în pustietatea munților. Câteva femei forfoteau în cameră aruncând ocări, fiecare umbrei sale. Dădeau impresia că nu se văd unele pe altele, deseori se ciocneau într-o mișcare întâmplătoare care speria ochiul. Într-un târziu se potoliră. Rând pe rând, căutau un colț de pat peste care își încovoia partea superioară a trupului lăsând restul să atârne în așteptarea unui nou ciclu al mișcărilor înscrise temeinic în fibra mușchilor. Ușa barăcii era în continuare stăpânită de furia vântului iar el, prizonier al unui cuvânt rostit, căuta un înțeles al acestuia.
— Lazaret.
Din clădirea acoperită de umbrele nopții, răzbătu o voce urmată de chicote:
— Haide, maică, să asculți!
Vântul, ascultător al șoaptelor nerostite, îi amplifică gândul abia strecurat printre buze:
— Ce să ascult, maică?
— Nebunele din Lazaret.
Prima dorință a fost să se apropie de încăperea din care vântul continua să-i gâdile urechile cu acele chicote de acum binecunoscute lui. Pe geamul murdar era proiectată o umbră, iar într-un colț spart două degete împungeau aerul nopții. În fața clădirii, pe un stâlp de lemn se legăna, sincron cu ușa barăcii, un bec din care săgeți de lumină încercau să străpungă întunericul tot mai dens. O siluetă apăru în ușă oprind acel du-te-vino generat de vântul care părea de nestăpânit pe valea Oltului. O clipă săgețile de lumină aruncate de bec deslușiră ochilor un trup înalt de femeie. Capul părea pierdut între două cozi lungi care se lăfăiau pe umerii acoperiți de o eșarfă. O privi cum se pierde în întunericul de nepătruns ce domnea spre zidul din vale. Ar fi vrut să o strige, să o urmeze, dar prin crăpătura geamului aceeași voce îl sili să mai rămână câteva clipe pe loc.
— Nu pune mâna!
Suficient ca noaptea să o înghită pe tânăra care ieșise de după ușa ce părea să atârne fără nici un rost pe un toc înfipt într-un zid care sta gata să se desprindă de clădire. Se apropie și pătrunse în încăpere. Un colț de perete era placat cu o saltea. Părea o rezervă care măsura trei metri în lungime și cel mult doi metri în lățime. Pe peretele din spate se alăturau un pat îngust și o măsuță, iar pe celălalt perete o sobă cilindrică de metal arunca peste lumina slabă a becului reflexii roșiatice care se prelungeau până spre tavan. Pe masă, în totală dezordine, câteva cărți. Ridică una dintre ele și se trezi citind cu glas tare:
— Rousseau, Emile ou de l’education.
Dimineața se strecurase cu greu prin ceața densă care transformase curtea într-o insulă abandonată în largul unei atmosfere plumburii. Era ziua a doua. Zidul care dădea spre șosea tremura la trecerea camioanelor ce goneau într-o altă lume pentru care spațiul de dincolo de poartă nici nu exista. Clădirile erau joase și cu greu puteau fi văzute din drum. Își spuse, pentru a nu știu căta oară, că el nu face decât să retrăiască viața de dinainte de a se naște. Era obligat să o recreeze pas cu pas. Altfel lumea, lumea lui, se va pierde în haosul unei alte lumi în care renașterea nu mai este posibilă.
— O oglindă. Am nevoie de o oglindă. Ajută-mă să-mi continui drumul.
— Chiar nu vezi oglinda? Privește mai atent în fața ta. De îndată ce ceața se va stinge sub lumina soarelui, sub pașii tăi se naște drumul tău. Trebuie doar să calci pe urmele din oglindă.
— Fata, are și ea o oglindă?
— Fata nu este în lumea ta.
Unghiile se înfipseră până la sânge în brațul care atârna fără vlagă pe marginea patului. O mână încerca să scoată din letargie o altă mână ce refuza să urmeze comenzile minții. O astfel de atitudine se cerea pedepsită. Sângele începu să curgă pe cearceaful alb. Simți o nouă strânsoare, o strânsoare care nu se găsea în oglinda care îi apăruse chiar în față. Încercă să-și arunce trupul spre oglindă, dar trupul rămase suspendat între două clipe ce nu voiau să se succeadă. Într-o clipă trăiau doar mâinile încleștate într-un război al deciziilor contrare iar în cealaltă clipă era mintea care căuta un trup pe care să-l treacă prin oglinda în spatele căreia începea un nou drum într-o nouă zi. După o așteptare ce-i era străină, simți că timpul reintră pe făgașul normal. Mâna neascultătoare se supuse, mintea regăsi trupul, iar el, tânărul doctor mândru de halatul său alb, își făcu intrarea spectaculoasă, exact la ora opt, făcând primul popas în camera de gardă. De aici – cât de mult așteptase această clipă – va deschide pe rând ușa saloanelor și va încerca să trăiască până la ultimul amănunt reacția pacienților. Ca o încununare a zilei, ultima va fi fără îndoială, acea debara unde va avea plăcerea să găsească o tânără cu mintea pierdută pe o alee înverzită alături de Jean-Jacques Rousseau, discutând despre întoarcerea la natură. Iar el, tânărul doctor, în căutarea Sophiei, o va atârna ca pe un mugur în încrengătura propriei deveniri deja scrisă în oglinda pe care o căuta cu nesaț în fiecare dimineață. Doar un pas, un pas care să nu fie pe măsura urmei și haosul va topi totul în necunoaștere și negăsire. Dar despre oglindă nu va ști decât el.
— Doamnelor, de azi, vă ofer un desert delicios!
Pacientele se holbară la doctorul Mihai, încercând fiecare să exprime același sentiment, dar prin manifestări, care mai de care, fără nicio legătură cu anunțul neașteptat. Majoritatea se mulțumiră să întoarcă, ca de obicei, spatele doctorului pe care nici măcar nu reușeau să-l identifice decât ca pe un animal venit să le tulbure insula de rai în care trăiau.
— Piei, drace, de aici!
— De azi îl puteți mânca la micul dejun, la prânz și la cină pe doctorul Gabriel. E tânăr, carne proaspătă, delicioasă. Și va locui în spital, mai adăugă el în hohote de râs.
Sprijinindu-se într-un baston și legănându-se cu greutate pe picioare, se apropie de tânărul doctor o femeie trecută de 60 de ani care îl apucă de mânecă.
— Nu pune mâna! spuse ea și se depărtă chicotind în celălalt colț al salonului.
Sora șefă, o femeie cu trăsături plăcute ce subliniau o privire iubitoare, intră în salon cu un braț de dosare pe care le așeză pe o măsuță lipită de un colț al camerei. La vederea Doamnei, cum o numeau pacientele, în salon se instaură o disciplină nouă, de parcă mințile lor se cuplaseră la o aceeași comandă care le impunea să stea fiecare lipită de patul ei. Doar mâinile sau capetele continuau să se agite în gesturi nefirești, urmate de vociferări mult mai joase în intensitate. Gabriel stătea într-o așteptare bântuită de nervozitatea generată de gluma colegului său mai în vârstă. Nu ripostase. Se îndreptă spre femeia care îl apostrofase la fel ca în seara zilei precedente, în mijlocul curții. Îi prinse mâna ce nu contenea să descrie mișcări haotice prin aerul răcoros ce inundase salonul. Se apropie de fața ei atât de mult că îi simți răsuflarea sacadată, în timp ce ochii ei îi ocoleau privirea căutând parcă un sprijin în jur. Chicotitul ascuțit, aruncat cu atâta curaj doar cu câteva secunde înainte, se transformă rapid într-un murmur disperat, întrerupt de cuvinte șuierate cu greutate:
— Să nu mă bați!
— Cum vă numiți?
Se lăsă o pauză care permisese asistentei șefe să ia unul dintre dosarele de pe masă și să se apropie de doctor, întinzându-i-l. Cu un gest scurt, dar hotărât, tânărul rezident respinse oferta Doamnei și aproape că o sili pe femeie să se așeze pe pat. Se așeză și el pe patul alăturat, continuând să țină strâns mâna femeii ce părea sub stare de hipnoză. Nu reuși să scoată nici un cuvânt de la bolnavă.
— Spuneați că o să-mi povestiți. Vreau să ascult. Care este povestea dumneavoastră?
Bătrâna închise brusc ochii și, aplecându-se într-o parte, se apropie de urechea doctorului.
— Deseară, la geam, doctore.
Doctorul se ridică iar femeia, eliberată din strânsoare, își reluă mișcările în care topea nefirescul existenței aruncând din nou chicotele care îi făceau ochii să sclipească. Asistenta luă rând pe rând câte un dosar de pe masă și citi diagnosticele și tratamentele așteptând, de fiecare dată, ca doctorul Mihai să confirme. Pentru proaspătul venit, pe lângă confirmarea tratamentelor deja inițiate, doctorul mai adăuga, fără vreo inflexiune în glas, condamnarea fiecărei paciente la neființă.
— Incurabil. Incurabil. Incurabil.
Glasul doctorului Mihai se pierdu fără a mai pătrunde acolo unde mentalul lui Gabriel nu putea să mai primească alte comenzi decât cele de care deja se agățase doar cu câteva clipe înainte:
— Deseară, la fereastră, doctore.
— Deseară, la fereastră, doctore.
— Deseară, la fereastră, doctore.
Cuvinte din care se nășteau imagini încărcate de mister, dansând pe un fundal alb ce părea a se prelinge prin crăpătura de geam pe care o observase cu o seară înainte în fereastra salonului. Acolo, în plină noapte, cuvintele se vor dezlănțui în ritmul nebuniei de care întreaga sa ființă era conștientă. Imaginile se risipiră când mâneca halatului său începu să se clatine sub zbaterea insistentă a mâinii colegului ce-l trăgea spre ieșire.
Doctorul Mihai și Doamna se depărtară de clădire în timp ce Gabriel se opri în urma lor la ușa care ascundea un univers de care se simțea atras. O liniște totală domnea dincolo de ușă.
— Aici? Aici nu este nimeni?
Mihai se întoarse și făcu un semn de lehamite, după care, cu o expresie ce părea să spună: „chiar vrei să-mi strici ziua”, îi spuse asistentei.
— Însoțește-l tu pe doctor.
Privi cerul nefiresc de senin pentru o zi în care ceața se legăna deasupra Oltului, își strânse paltonul aruncat peste halat și se depărtă de cei doi sub privirile nedumerite ale lui Gabriel.
— Este vreo problemă cu pacienta de aici? întrebă el, dându-se de gol că acea încăpere nu îi este chiar străină.
— Nu, domnule doctor. Nu este nicio problemă. Gabriel făcu o mină de om nefericit, realizând că gândurile sale vor cădea în derizoriu în fața unui pacient probabil prea puțin nebun ca să poată fi manevrat.
— Doar că…, mai spuse asistenta cu multă reținere în a-și duce până la capăt explicația.
— Doar că? reluă doctorul privind-o cu insistență.
Ușa barăcii se deschise și din interior țâșni ca o săgeată o făptură înaltă însoțită de un miros plăcut de iasomie. Părul lung se legăna în urma trupului ce alerga spre malul Oltului. Din umeri, mâinile se balansau ritmic vrând parcă să imprime corpului o legănare lină, similară plutitului păsărilor. La extremitate, brațele dispăreau într-un bandaj strâns ce ascundea mâinile în albul zăpezii dând impresia că acestea nici nu ar exista. Chicotitul strident care se strecură prin spatele lui Gabriel puse capăt oricărei șanse de lămurire a lucrurilor.
— Nu pune mâna!
— Nu pune mâna!
Fără să privească spre cei doi, femeia se îndreptă spre turnul roșu. Mersul ei nu mai era împiedicat ca în salon iar mâna purta cu fermitate bastonul.
Copyright Silviu Crăciunaș (email:[email protected])
Stropi de poeme
Am pus cuvintele
frunze printre gânduri
altele trăiesc aşteptarea
ecourilor nenăscute să fie
versuri hrănite din mine
Aş pune punct
dar nu pot
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici
Cuvintele se cer
oblojite cu frumos
în ritm liniștitor
nu este un crez
doar o evadare veşnică
din universul mişcător
al trăirilor
În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme
aşa cum au fost odată