Scheletul

E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.

Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.

Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.

Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.

Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.

A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.

Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.

S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.

Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.

Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.

Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.

Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.

Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.

Condamnatul ideal, fără nume, fără gânduri, doar născut să se supună

Într-un univers ce-mi pune pe cântarul nemuririi sufletul de muritor,

Care s-a născut să moară prin solicitarea mută a părinților ce vor

Să-și trăiască viitorul transferând în mine gene care nu au viitor.

Eu, semnatarul prin absență, pun sub semnul întrebării datoria de a mă naște

Într-o lume, simulacru, unde nimeni nu alege, ci doar este un ales

Ce se îndreaptă spre dezastru deghizat într-un concept care simulează moartea

Corpului predestinat să se întoarcă în pământul ce-a încercat să dea azi vieții o valoare și un sens.

Mi se acordă din oficiu funcția de om pestriț printr-un manifest-oracol ce semnează drept destin

Și consolidează dogma unui fanatism tembel de a crede într-o lume care arată în alt fel.

Am asimilat excesul oferit de Absolut ca un vulg ce își acceptă rolul lui de om lovit

De o soartă nemiloasă care scrie cu un condei, drept pe pielea ce îi ține oasele de om mișel.

Impostor venit pe lume să mă plimb ca individ într-un colectiv ce lasă la intrare un bilet

Unde se semnează moartea cu un scris lizibil, ferm, imitând, cu nonșalanță, un contabil mititel.

Se ridică o cortină, îmi aleg un scăunel și privesc ecranul care mă prezintă drept actor,

Un banal, un pierde-vară, un copil ce s-a născut într-o eră în care omul se ascunde-n propriul trup.

Într-o piesă specială cu peisaje dintr-o lume ce nu are adevăr, sunt actorul fără nume, fără țară, fără pic de viitor,

Fiindcă drama ce se joacă pe ecranul plutitor pare c-o să fie astăzi… că eu sunt un impostor.

Nici nu începe filmul bine că mă trage de picior un alai de coate-goale ce pășesc superior,

Pe covorul în care moartea mi-a ales ziua să mor și mă îndeamnă, fără jenă, ca să ies în coridor.

Resemnat, îmi port ființa spre ieșirea-n coridor unde mă așteaptă moartea cu biletul de actor

Și-mi arată calea scurtă către raiul plutitor unde mă așteaptă, iară, ciclul ăsta îngrozitor

De-a mă naște fără voie, fără haine, fără ochi, într-o lume în care viața nu mai are nici un scop,

Căci și l-a pierdut, sărmana, chiar în ziua în care moartea… i-a trimis pe primul om.

Cine mi te-a rupt din soare,

Floare albă, floare rară

Și mi te-a adus în cale

La-nceput de primăvară?

Cine de sub pătura albită

Își dorește să răsară,

Să vestească primăvara

La toți oamenii din țară?

De sub stratul de zăpadă

S-a ivit o mândră floare,

Cu petalele albite

Și la corp cam subțirică.

Apărută din nămeți,

Ca o fată din povești,

Dar cu nume de băiat,

Este un ghiocel curat.

Frumoase sunt petele de lumină pe covorul negru al inimii mele,
Căci tot ce mai luminează inima mea sunt clipele cu tine.

Flori-de-colț pe crestele munților, nuferi în lac sunt zâmbetele tale,
Iar mângâierile în noapte sunt plasturi pentru rănile inimii mele.

Șoptite sunt vorbele tandre ale buzelor tale ca susurul izvorului de munte
Și mă răcoresc așa cum apa de izvor răcorește setea unui drumeț ostenit.

Tandre și pline de blândețe sunt privirile tale atunci când rătăcesc
Prin labirintul tristeților mele, și doar sărutul tău reușește să mă găsească.

Prins în vrajă de calmul și gingășia cu care mă primești în brațele tale
Semnez cu lacrimi pe obrazul inimii mele fragmente de neuitat
Și ca un omagiu adus iubirii mă las purtat de valul perfect al trupului tău
Într-o călătorie prin universul dragostei carnale, cu inima-mi curată.

Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.

Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.

Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.

Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.

Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.

Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.

În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.

Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.

Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.

Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.

În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:

„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.

Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.

La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.

Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.

Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.

Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.

În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.

Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.

Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.

Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.

În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.

Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.

Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.

„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”

„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.

„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.

Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.

Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”

În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.

Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.

Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.

În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.

Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.

„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”

Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.

Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.

În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.

Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.

Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.

Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.

S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.

În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.

Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.

Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie

Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.

S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.

Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.

O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.

De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.

..și-am să mă duc în ziua mea de dus

Văduv de bani, de huzurit, de fete,

Cu un zâmbet larg pe față și, în plus,

Fără regrete.

Nu-mi va păsa că las în urmă soare

Sau amintiri ori poze desuete,

Tot ce-i frumos până la urmă moare

Fără regrete.

E natural și simplu să se moară,

Cum reflecta bătrânul Moromete,

Eu voi muri, și poate c-o să doară,

Fără regrete.

Mulți mor anost iar alții interesant,

Vinde moartea tot felul de bilete,

Cel mai ieftin e căderea în neant,

Fără regrete.

Un sfârșit bun ar fi ca o poveste

Din care bei fără să-ți fie sete,

În fond, plecarea cea mai bună este

Fără regrete.

Probabil Moartea o să scrie-o carte

Cu pagini îmbrăcate în paiete,

Și-atunci o s-o-nțelegem bine, foarte,

Fără regrete.

    De-aş fi lăsat în umbra mea 
    Lumina-n colţ de frântă stea 
    Să tremure la geamul tău 
    Un ciob tăiat din glasul meu... 
    
    De-aş fi lăsat ca luna nouă 
    Să-ţi şadă-n cale bob de rouă 
    Răcoritoare urmă-albastră
    Pervaz la sufletu-mi fereastră… 
    
    De-aş fi lăsat ca drumul meu 
    Să curgă lin ca dansul unui zmeu 
    Aş fi ştiut că zarea aurie 
    A făurit din lacrimi, perla vie... 
    
    De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele 
    Adastă cerul adâncit de stele 
    M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii 
    Să-mi cânte în surdină somnul vieţii... 
    
    De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin 
    Apus de soare roşu şi senin 
    Îngenunchiat în rănile adânci 
    Ca valul risipit în albe stânci... 
    
    De-aş fi lăsat să mor o clipă 
    Să-mi fie gândul vârf de-aripă 
    Să zbor înalt şi să cobor

    Strivit în umbră de cocor...

S-aduni comori in cer, nu pe pamant

Spun asa: fa cu mine-un legamant

La portile inchise unde nimeni nu mai bate

Cheama-ma pe mine si-ti voi lumina de-aproape,

Drumul, ce obtuz oprelisti-n cale pune

E doar in mintea ta..fa o rugaciune.

    Amurgul, din tăceri, coboară greu în mare, 
    Întunecându-mi calea, cu umbre trecătoare.
    Am rătăcit pe ţărmul fuioarelor de nor, 
    Topit în adierea visării-n care mor... 
    
    Şi preţ de-o clipă, oprit-am să respir, 
    Mireasma nopţii, ce-i risipită în zefir. 
    Căci în lumina lunii, am strălucit rubin, 
    Ce se înneacă-n sânge, vâscos şi cristalin... 
    
    Şi cum stăteam, gândind la cerul plin de stele... 
    Sclipind în şirul destrămat al gândurilor mele... 
    Am ezitat în van, căci nu vroiam să-l rup, 
    Trădat de neputinţă şi chiar de propriul trup... 
    
    Ca-ntr-un final probabil, sau început de soare, 
    Ce curge ca o lavă, mustind întreaga zare, 
    Voi sparge creuzetul culorilor stelare: 
    Din moarte, voi renaşte mareele solare…

Mă plimb prin ploaia de nori scuturată
Mă plimb când ceața ascunde mistere
Învăț să calc ascuțitele pietre
Simt cum tăcerea lor mă  așteaptă
Să lovească fără judecată.
 
Mă rătăcesc, cărările-s aride
Nu vreau să calc pe verdele din iarbă
Deși privirea-n viitor mi-i  oarbă
Iar hrana-i doar boabe de-aguride,
Când zilele sunt tot mai toride.

O umbră în suflet îmi lasă stigmat
Păcatul iubirii  mă cheamă mereu
Aleg piatra neputinței din pereu
S-o arunc în mine ca-ntr-un vinovat…
Un glas divin din ceruri mi-a strigat,
Lasă piatra jos!...A iubi nu-i un   păcat.

Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea? 
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.