Cugetarea unui amator de poezie

    În umbra munţilor înalţi şi tăcuţi,
    În bocetul mut al celor născuţi,
    Pierdut în această ploaie de vară,
    Mă lepăd de griji şi-a vieţii povară…
    
    Doar păsări albastre căzute din rai,
    În tihna adâncă a nopţii de mai,
    Mai pot lumina catedrale înalte,
    De spiritul meu cu migală durate...
    
    Şi-ascult în tăcere frânturi de lied,
    Ciudatele rugi în care încă mai cred,
    Stranii ecouri în neanturi pierdute,
    Ale vieţilor mele demult petrecute...
    
    Acum am răzbit în lumina cea caldă,
    Să văd cu uimire cum soarele scaldă,
    Acei munţi tăcuţi cu toată fiinţa,
    Ce-n suflet îşi poartă, mândri, credinţa...

Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.

Pfoai, o berea-ș cinsti azi
Pentru toți flăcăii ăștia breazi,
De dimineață am simțit-o, ziua-i de câcat
Am luat-o-nainte și pe lume m-am pișat.

De mers, am mers, pe străzi pustii
Pline de negre zburătoare
Liniște-ai rece, ca din sicriu
Nici nu mai știu, mă mișc eu oare?

Cu capu-n nori, și în văzduh,
De-aș avea aripi, m-aș arunca în zare
Și chair de nu, eu tot mă duc,
Sperând să văd înc-o schimbare...
Dar toată lumea știe, de la Iisus,
Nimic nu mai e nou sub soare.

Văzând cum lumea a ajuns
Cultura s-a dus, și regulile toate
Religia pentru ei, prezint-un neajuns
Că nu pot dracii să-i prindă mai ușor de capete.

Așa c-au dat dracu' iubirea,
Pervertită și neroadă
Au făcut ei mare știrea,
În curcubee, să se căsătorească, 3 băieți ș-o fată

Ei o numesc iubire și-nînțelegere
Da' numa' haos au adus,
Și normele ce le-am primit de sus
Pentru ei, de-ar dispărea n-ar fi mare pierdere.

Frustrări mă compleșesc de luni
Gândindu-mă la cei mai simpli, suferind
Ei de gând rău încă n-au dat,
Că munca-i face oameni buni.

N-au timp să fie depresivi,
Și cu credință ei se uită
Rugându-se încă o zi
S-ajungă bine după muncă

Și între timp, în lumea mare
Ordinea își ia schimbare
Și crește lucrarea Satanei
Puțini credincioși încă mai sunt.

Și cei, balcani, trecuți prin comunism
Și cei de-afară ce l-au mai văzut,
Știu bine, ăsta e neomarxism
Dă-i scroll, dăi like, și te-o corupt.

Haide! Luptă! Pentru drepturile cățelului!
Hai luptă! Dreptul să fii gras, obez!
Transfobic, fat-fobic, homofob, ce ești!
Practică printre' oi mișcarea mielului!

Că lumea, progresistă rău
De frumusețe a uitat
Să mă scârbesc la un ecran
Că la emisiuni e invitat
Un nefericit, ce s-a făcut fată din băiat.

Și oameni în costume de animale imaginate
Colorate, pe scenă dansau
Și unii, cu câcat la cur în pampers
Pe lângă copii, pedofilii, oameni buni se dau.

Și ca copil s-ajungi s-asiști la o schimbare
Să fii îndoctrinat de mic,
Cu idei de nouă ordine mondială
Dar tu oricum nu înțelegi nimic.

Ajungi tu, mai târziu o oaie,
Ca celelalte, călăuzit.
Cu steaguri false, printre flăcări și ură mare,
Cu arme, oamenii s-au ciuruit.

Majoritate prost informată
Dau din cap, și zic că da...
Terifiant să știi că mâine,
O să ți-o ia pe maică-ta.
Pe taică-tău, că s-a opus
Om cu tradiție și stare,
Pe soră-ta că i-a și-a pus
În mintea ei o întrebare.

Cum am ajuns, istoria mereu s-o repetăm
Dar nu mai este mult ș-o terminăm,
Că războaiele iar s-au adunat.
Și viața lumii au luat.

Dar nu mă deranjează, sincer
De cât să stau în lumea asta de câcat.
Aștept dreptate, de sus, de vine
Dar mi-e frică, că-ci judecata,
E aspră, nemiloasă și păcătos sunt,
Nici eu încă nu m-am iertat.

Și timp, nu este, că mâine m-oi fi dus
Și tot ce iubeam ar dispărea.
Și scârba-n ochi mi s-ar vedea,
De până-acum nu s-o și fi văzut.

Și am ajuns, la locul stabilit, să beau
Că sătul sunt, și supărat, îmi iau
O halbă și pe ei cinstesc,
Pe oamenii ce încă mai muncesc,
Pe oamenii care pe Dumnezeu, încă îl mai iubesc.
Și de tradiție și reguli încă nu se despărțesc.

Îmi pare rău...

Nașterea este trezirea din visul oniric sau climaxul delirului?

Zeci de dimensiuni magnetice se ciocnesc

Comprimându-mi gândurile,strangulându-mi mintea

Destrămând lumea-mi lăuntrică,creând un amalgam de NEBUNESC

Mă întreb la fiecare etapă a degradării dacă există un Tată Ceresc

Și Dumnezeul desăvârșit a devenit lumesc?

Clipesc,mă ciupesc,dar nu pot să ies

Din acest lanț desprins,din raiul infernal

Speranța cu,,pene” e prezentă ,însa închisă în cușca intrinsecă

Am cheia,am puterea,dar nu m-a învățat nimeni cum să le folosesc

Îndurerată, în libertate sau captivitate?

Disperată cer frânghii de care mă pot agăța

Le-am primit,dar nu știu cum mă pot înfășura

Îmi învelesc durerea pentru a mă elibera

…Sfârșesc prin a mă sugruma

Când intri-ntr-un domeniu nou,
Nu te purta ca un erou!
Poți fi maestru priceput
Dar, intri în necunoscut.
Fă pașii mai încetișor,
C-ai putea fi începător.
Poți fi profesor bun dar, lasă,
Nu ști să construiești o casă.
De vrei să faci ceva-nțelept,
Nu-ncepe ca un arhitect.
Mănânci pe pâine medicina
Dar, nu ști să-ți repari mașina.
Te crezi din start un bun mecanic,
Poți să muncești și-un an, zadarnic.
Atunci când "vasul ți-e prea plin",
Nici completările nu-ți vin,
Respingi și sfatul ce-l primești
Și-adesea riști să te lovești.
Și se întâmplă-atunci minunea:
Nu mai atingi perfecțiunea.
Spuneau niște filozofii
Că, "cel mai bine-i să nu ști",
Observi si ești dispus sa-nveți
Și astfel, iute te deștepți.
Un sfat cumva dacă primești,
Vei ști-n ce fel să-l folosești
Și iată cum devii un geniu,
Desăvârșit și-n alt domeniu.

Când vorbele tac
un suflet se naşte
şi iubirea inundă
trăirile minţii

Trăirile minţii
prin labirintul vieţii
să treci te învaţă
când vorbele tac

Când vorbele tac
iubirea te prinde
cu mii de cuvinte-n
trăirile minţii

Trăirile minţii
îţi zbuciumă timpul
biet singuratic
când vorbele tac

Când vorbele tac
în gând se-nfiripă
cu greu stăpânite
trăirile minţii

Trăirile minţii
în vise se schimbă
la apusul cel dulce
când vorbele tac

Când vorbele tac
un suflet se pierde
lăsând în restrişte
trăirile minţii