Poezia 2
Un vechi șase sute șaizeci și șase
O zi:La DUMIneCa-ziua dintâi
Se ține cu fapta (pe mâna cea dreaptă);
Rămâne"pe frunte (în rău căpătâi)
Contrar"semnul"sfânt dintr-un vechi Testament
E Sâmbăta veșnică orice ar fi,
Porunca a patra rămâne aprinsă
Că faclă ce cheamă spre-a ne Odihni.
Și "orice spirit ce nu pomenește"
Un nume"ISUS" nu e sfânt-cât de trist
Și însuși Satana apare că înger
Spre gloria-i și spre un alt Antihrist.
Dar bine-i că DOHNUL veghează din ceruri
Spre ai Săi sâmbătari nu spre alți "pocăiți"
Și știm că sosi-va arhanghel MICAEL
Pentru-a-i învia și a-i salva pe "căiți"!
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: ANONIM
Дата публикации: 16 декабря 2024
Просмотры: 236
Стихи из этой категории
răspunsuri multiple
răspunsurile tale dor de cele mai multe ori,
deși câteodată mă fac să mai zâmbesc,
nu este un moment prea des.
răspunsuri vagi îmi dai acum,
ai uitat cum ne purtăm în trecut?
acum treci prin fața mea
fără a mă saluta..
răspunsuri caut în acest timp,
și nu le găsesc, îmi vine să suspin!
deoarece știu ca am greșit
dar totuși nu pot încă desluși.
un mister e tot ceea ce faci,
orice cuvânt pe care îl îmbraci,
toate răspunsurile îmi dau de gândit…
eu cu ce naiba am greșit?!
răspunsuri vagi,
răspunsuri scurte,
toate acum sunt întrerupte.
nu mai e ca în trecut,
când îmi făceai romane chiar și la un strănut.
îți cer înapoi răspunsuri,
mult mai complexe decât niște lucruri,
scrise doar pe un ecran
de parc-ai fi un tiran.
un răspuns doar îmi doresc,
ca să pot urca spre cer,
spune-mi unde s-a rupt firul
ca să-mi pot cultiva încontinuu trandafirul.
un ultim răspuns îți cer,
un răspuns scurt și lejer,
vreau să știu o dată ce …
am făcut pentru a nu primi o reîntoarcere.
Prea multă sensibilitate
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Cuvantul
Cuvintele trebuie lustruite
In fiecare seara,
Rugaciunea, ca o ceara
Se aseaza intr-un strat subtire,
Apoi se lasa putin la uscat,
Cand totul ti se pare pierdut,
Le iei pe fiecare in parte
Si cu pazla iubirii,
Cu multa migala,
Rabdare,
Lustruiesti intelesurile,
Iar si iar, pentru ca nimeni
Nu stie cat de frumos poate fi
Cuvantul, la final.
Cateodata, ceara nu e buna
Si oricat te-ai stradui
Apare un fel de bruma,
O ceata, o zgarietura,
Si intelesul nu e clar.
Si maine iar, si iar.
Daca din intamplare ti se pare
ca ai atins nemarginirea,
Si vezi cu ochii tai lumina
Abstracta din spatele
Intelesului firesc,
Nu te speria, nu te lasa
Vrajit de intamplare,
Ascunde cuvantul acela
Adanc in mare,
Nu te opri,
Ramai in fraza ta.
A fi
Un simplu joc fara sens
Oh suflet drag,
Idee n ai
Cugetare nu gasesti
Spre a alinia tot ce gandesti
Un rost sa gasesti
In evenimentele insirate in viata ta
Spre a nu accepta ca este
Un simplu joc fara sens
Si ca toate sint coincidente
Principii se surpa
Obosit te simti
Sa mai cari acelasi bagaj greoi
Cu flori ale trecutului
Si ghipi dureorisi
Care te strapung
Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva
Caci si durerea este un sentiment ....
Atunci cand altceva nu mai poate domni
Si accepti caldura sangelui care se prelinge
Cand totul este rece
Si strangi mai tare
Spre a te incalzi
Dar nu mai simti nimic ...
Plutesti fata gravitatie
Intr un vid al fiintei
Spectator al unui duel
Dintre un hyde si altul
Care se lupta
Chiar in tine
Dar in parfum deznadejdiei
Si al incaiereri
Nu mai poti sta
Renunti ...
Lasi totul jos
Mergi inainte
In adierea increderii
Cu iz de cratie
Si suflu de inspiratie
Cu incredere
Ca ai un scop si un rost
Bine alese
Care te asteapta
Sa ajungi cu pasi marunti
Spre visul tau
Ce iti face inima sa ti bata
Anatomia vieții
Fiecare parte a corpului uman
Își accelerează rostul ideal.
Prin organe și simțuri iese la liman,
Luptând să nu intre în areal.
Spre culmi, ne bazăm pe picioare.
Proptim un țel cu puterea din mâini.
Gândim și dobândim minți superioare,
Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.
Hrănim creierul cu multă știință,
Auzul cu note muzicale divine,
Văzul cu priveliști de priință,
Mirosul de flori ce-n nări survine.
Râurile ce trec prin vene și artere,
Și circulă prin organism cu un rol,
Sunt hrana inimii încă de la naștere
Și dă creierului înțeleptul control.
Un imens mecanism îl purtăm,
Un ceas cu un timp ce-i efemer,
Și loviți de boli, viața scurtăm
Ridicând ochii și ruga spre cer.
răspunsuri multiple
răspunsurile tale dor de cele mai multe ori,
deși câteodată mă fac să mai zâmbesc,
nu este un moment prea des.
răspunsuri vagi îmi dai acum,
ai uitat cum ne purtăm în trecut?
acum treci prin fața mea
fără a mă saluta..
răspunsuri caut în acest timp,
și nu le găsesc, îmi vine să suspin!
deoarece știu ca am greșit
dar totuși nu pot încă desluși.
un mister e tot ceea ce faci,
orice cuvânt pe care îl îmbraci,
toate răspunsurile îmi dau de gândit…
eu cu ce naiba am greșit?!
răspunsuri vagi,
răspunsuri scurte,
toate acum sunt întrerupte.
nu mai e ca în trecut,
când îmi făceai romane chiar și la un strănut.
îți cer înapoi răspunsuri,
mult mai complexe decât niște lucruri,
scrise doar pe un ecran
de parc-ai fi un tiran.
un răspuns doar îmi doresc,
ca să pot urca spre cer,
spune-mi unde s-a rupt firul
ca să-mi pot cultiva încontinuu trandafirul.
un ultim răspuns îți cer,
un răspuns scurt și lejer,
vreau să știu o dată ce …
am făcut pentru a nu primi o reîntoarcere.
Prea multă sensibilitate
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Cuvantul
Cuvintele trebuie lustruite
In fiecare seara,
Rugaciunea, ca o ceara
Se aseaza intr-un strat subtire,
Apoi se lasa putin la uscat,
Cand totul ti se pare pierdut,
Le iei pe fiecare in parte
Si cu pazla iubirii,
Cu multa migala,
Rabdare,
Lustruiesti intelesurile,
Iar si iar, pentru ca nimeni
Nu stie cat de frumos poate fi
Cuvantul, la final.
Cateodata, ceara nu e buna
Si oricat te-ai stradui
Apare un fel de bruma,
O ceata, o zgarietura,
Si intelesul nu e clar.
Si maine iar, si iar.
Daca din intamplare ti se pare
ca ai atins nemarginirea,
Si vezi cu ochii tai lumina
Abstracta din spatele
Intelesului firesc,
Nu te speria, nu te lasa
Vrajit de intamplare,
Ascunde cuvantul acela
Adanc in mare,
Nu te opri,
Ramai in fraza ta.
A fi
Un simplu joc fara sens
Oh suflet drag,
Idee n ai
Cugetare nu gasesti
Spre a alinia tot ce gandesti
Un rost sa gasesti
In evenimentele insirate in viata ta
Spre a nu accepta ca este
Un simplu joc fara sens
Si ca toate sint coincidente
Principii se surpa
Obosit te simti
Sa mai cari acelasi bagaj greoi
Cu flori ale trecutului
Si ghipi dureorisi
Care te strapung
Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva
Caci si durerea este un sentiment ....
Atunci cand altceva nu mai poate domni
Si accepti caldura sangelui care se prelinge
Cand totul este rece
Si strangi mai tare
Spre a te incalzi
Dar nu mai simti nimic ...
Plutesti fata gravitatie
Intr un vid al fiintei
Spectator al unui duel
Dintre un hyde si altul
Care se lupta
Chiar in tine
Dar in parfum deznadejdiei
Si al incaiereri
Nu mai poti sta
Renunti ...
Lasi totul jos
Mergi inainte
In adierea increderii
Cu iz de cratie
Si suflu de inspiratie
Cu incredere
Ca ai un scop si un rost
Bine alese
Care te asteapta
Sa ajungi cu pasi marunti
Spre visul tau
Ce iti face inima sa ti bata
Anatomia vieții
Fiecare parte a corpului uman
Își accelerează rostul ideal.
Prin organe și simțuri iese la liman,
Luptând să nu intre în areal.
Spre culmi, ne bazăm pe picioare.
Proptim un țel cu puterea din mâini.
Gândim și dobândim minți superioare,
Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.
Hrănim creierul cu multă știință,
Auzul cu note muzicale divine,
Văzul cu priveliști de priință,
Mirosul de flori ce-n nări survine.
Râurile ce trec prin vene și artere,
Și circulă prin organism cu un rol,
Sunt hrana inimii încă de la naștere
Și dă creierului înțeleptul control.
Un imens mecanism îl purtăm,
Un ceas cu un timp ce-i efemer,
Și loviți de boli, viața scurtăm
Ridicând ochii și ruga spre cer.
Другие стихотворения автора
vise de întuneric
Ceru-i plin de norii albi
Sufletul de norii negri
Păsările zboară lin
Sufletul e plin de chin
Am crezut că și tu vrei
Să fim liberi împreună
Am crezut că și tu vrei
Să zburăm încet spre lună
Dar văd că m-am înșelat
Singură tu m-ai lăsat
inima plină de vise
Azi încet tu mi-ai călcat
Prima și ultima mea iubire
Ai fost și vei rămâne prima mea iubire
Care eu am iubito foarte mult
De care îmi voi aminti tot restul vieții mele cât voi trăi pe acest pământ
Seara mă gândesc la tine nu știu dacă faci și tu la fel ca și mine
Iar când mă culc te visez noapte și zi că poate într-o bună zi vei reveni din nou lângă mine prima și ultima mea iubire
Din dragoste in dor
nu mai stii de "somn usor"
sau sa imi spui ca iti este dor
de noi, esti confuz sa spui
imi arati ca te tot opui
si inca astept si astept
sa vrei sa ma tii la piept
probabil ai fugi si ai pleca
cu totul din viata mea
si inca astept sa te implici
dar tie usor sa te complici
si te as vrea langa mine
si mereu numai pe tine
am luat pastile stiai?
probabil de astea uitai
dar păsare imi arătai?
terminai de facut ce aveai
si dupa te culcai
ti am vrut mereu caldură
dar o considerai ură
am dat oricâta siguranță
n ai dat mare importanță
mai bine nu eram in a ta lume
oricum iti sunt doar un simplu nume..
recitaluri - FRĂMÂNTĂRILE GÂNDURILOR
Uneori mă gândesc la tine
La soarta ce mă așteaptă
La temnița de răni
Ce am adunat-o.
Eu vreau a ta durere
S-o pun la inima mea
Să simți fericirea
De la mine cândva.
Nu vreau să te alung
Pe tine, rană dulce,
Căci vreau ca să te am
La mine mereu.
Te-am iubit enorm de mult
Vreau să te păstrez mereu
Căci vreau să te am
La inima mea.
Mă mai știi, straine?
Să știi ca eu încă te mai am PICU-n telefon,
Și mă gândesc la tine în timp ce atât de greu adorm.
Și poza noastră-i încă la mine pe birou ,
Și încă ți simt al tău parfum pe al meu alb sacou.
Când noaptea vine atât de repede și iute,
Eu răsfoiesc încet paginile cărții mute,
Ce ieri îmi povesteau duios si cald de tine,
Iar azi eu nu mă mai cunosc deloc pe mine.
Și mă uit atât de simplu și rapid la pozele de ieri făcute-n grabă ,
Și mă gândesc la inima ce-odată mi-era asemena-i o nalbă.
O floare,o seară și-un sărut intens mai vreau,
Și sa mă uit la acel tablou,în care ei pozau.
Eram atât de fericită și rănită în același timp,
Și iată,astăzi a mai trecut un anotimp.
Si chiar am pus în noi doar lacrimi și-amăgire?
Deloc deloc nu ne venim în fire.
De ce nu plângi și nu mă cauți,oare?
Atât de rea și fioroasă ți se pare?
A mea inimă ce astăzi și ar dori să zboare,
Să fugă și să vadă a ta lume,ce ieri era doar o scăpare.
Mai vreau să-ți amintești de mine-un pic,
Și să mă lași de jos încet să mă ridic.
Să-mi etalez a mea frumusețe orbitoare,
Ce pentru tine astăzi nu mai este acea vesnica preocupare.
Și noaptea cea dintâi a noastră,
O vei arunca oare pe a ta fereastră?
Mă vei lăsa să zac în al orgoliului infern,
În fața căruia eu astăzi iubirea o aștern.
Te mai gândești oare la ai mei ochi strălucitori,
Ce ieri parcă ți se păreau atât de iubitori?
Te mai gândești tu,oare,la al meu păr stăruitor,
Pentru care astăzi ai un alt-nlocuitor?
Mai ai tu oare acea poză sau maret tablou cu noi,
Pentru care de ieri noi am pornit acest război?
Mai ai tu oare acea simplă cană,
Pentru care a mea amintire a rămas asa orfană?
Mă mai știi tu oare cine sunt?
Mai știi când mă priveai prelung?
Mai știi cine te-a iubit atât de tare?
Și pentru cine eu sunt biruitoare?
Mai vrei să-ți amintești de mine?
Să-mi mai auzi măcar o dată vocea?
Sau vrei să-ți mai fiu măcar o doză de acele vitamine?
Sau m-ai transformat deja în niște antivitamine?
Rugăciune către Sfântul Mare Mucenice Gheorghe purtătorul de biruință
În var ai fost tu aruncat
Mucenicie -ai îndurat
Pe roată tu ai fost târât,
De idolatrii ocărât,
Ai săvârșit multe minuni,
Deși ei credeau că sunt minciuni,
Atât de mult ai îndrăznit,
Cunună tu ai dobândit .
Iar trupul tău nestricăcios,
În raclă așezat,
Celor ce cred în Hristos,
Spre-nchinare le-a fost dat ,
Și din mormânt tu vindecare,
Ne-aduci la tot necazul mare.
Sfinte Mare Mucenice Gheorghe te rugăm,
Ajută -ne pe noi credința dreaptă s-o păstrăm. Amin !
- Rada Maria 6D -
vise de întuneric
Ceru-i plin de norii albi
Sufletul de norii negri
Păsările zboară lin
Sufletul e plin de chin
Am crezut că și tu vrei
Să fim liberi împreună
Am crezut că și tu vrei
Să zburăm încet spre lună
Dar văd că m-am înșelat
Singură tu m-ai lăsat
inima plină de vise
Azi încet tu mi-ai călcat
Prima și ultima mea iubire
Ai fost și vei rămâne prima mea iubire
Care eu am iubito foarte mult
De care îmi voi aminti tot restul vieții mele cât voi trăi pe acest pământ
Seara mă gândesc la tine nu știu dacă faci și tu la fel ca și mine
Iar când mă culc te visez noapte și zi că poate într-o bună zi vei reveni din nou lângă mine prima și ultima mea iubire
Din dragoste in dor
nu mai stii de "somn usor"
sau sa imi spui ca iti este dor
de noi, esti confuz sa spui
imi arati ca te tot opui
si inca astept si astept
sa vrei sa ma tii la piept
probabil ai fugi si ai pleca
cu totul din viata mea
si inca astept sa te implici
dar tie usor sa te complici
si te as vrea langa mine
si mereu numai pe tine
am luat pastile stiai?
probabil de astea uitai
dar păsare imi arătai?
terminai de facut ce aveai
si dupa te culcai
ti am vrut mereu caldură
dar o considerai ură
am dat oricâta siguranță
n ai dat mare importanță
mai bine nu eram in a ta lume
oricum iti sunt doar un simplu nume..
recitaluri - FRĂMÂNTĂRILE GÂNDURILOR
Uneori mă gândesc la tine
La soarta ce mă așteaptă
La temnița de răni
Ce am adunat-o.
Eu vreau a ta durere
S-o pun la inima mea
Să simți fericirea
De la mine cândva.
Nu vreau să te alung
Pe tine, rană dulce,
Căci vreau ca să te am
La mine mereu.
Te-am iubit enorm de mult
Vreau să te păstrez mereu
Căci vreau să te am
La inima mea.
Mă mai știi, straine?
Să știi ca eu încă te mai am PICU-n telefon,
Și mă gândesc la tine în timp ce atât de greu adorm.
Și poza noastră-i încă la mine pe birou ,
Și încă ți simt al tău parfum pe al meu alb sacou.
Când noaptea vine atât de repede și iute,
Eu răsfoiesc încet paginile cărții mute,
Ce ieri îmi povesteau duios si cald de tine,
Iar azi eu nu mă mai cunosc deloc pe mine.
Și mă uit atât de simplu și rapid la pozele de ieri făcute-n grabă ,
Și mă gândesc la inima ce-odată mi-era asemena-i o nalbă.
O floare,o seară și-un sărut intens mai vreau,
Și sa mă uit la acel tablou,în care ei pozau.
Eram atât de fericită și rănită în același timp,
Și iată,astăzi a mai trecut un anotimp.
Si chiar am pus în noi doar lacrimi și-amăgire?
Deloc deloc nu ne venim în fire.
De ce nu plângi și nu mă cauți,oare?
Atât de rea și fioroasă ți se pare?
A mea inimă ce astăzi și ar dori să zboare,
Să fugă și să vadă a ta lume,ce ieri era doar o scăpare.
Mai vreau să-ți amintești de mine-un pic,
Și să mă lași de jos încet să mă ridic.
Să-mi etalez a mea frumusețe orbitoare,
Ce pentru tine astăzi nu mai este acea vesnica preocupare.
Și noaptea cea dintâi a noastră,
O vei arunca oare pe a ta fereastră?
Mă vei lăsa să zac în al orgoliului infern,
În fața căruia eu astăzi iubirea o aștern.
Te mai gândești oare la ai mei ochi strălucitori,
Ce ieri parcă ți se păreau atât de iubitori?
Te mai gândești tu,oare,la al meu păr stăruitor,
Pentru care astăzi ai un alt-nlocuitor?
Mai ai tu oare acea poză sau maret tablou cu noi,
Pentru care de ieri noi am pornit acest război?
Mai ai tu oare acea simplă cană,
Pentru care a mea amintire a rămas asa orfană?
Mă mai știi tu oare cine sunt?
Mai știi când mă priveai prelung?
Mai știi cine te-a iubit atât de tare?
Și pentru cine eu sunt biruitoare?
Mai vrei să-ți amintești de mine?
Să-mi mai auzi măcar o dată vocea?
Sau vrei să-ți mai fiu măcar o doză de acele vitamine?
Sau m-ai transformat deja în niște antivitamine?
Rugăciune către Sfântul Mare Mucenice Gheorghe purtătorul de biruință
În var ai fost tu aruncat
Mucenicie -ai îndurat
Pe roată tu ai fost târât,
De idolatrii ocărât,
Ai săvârșit multe minuni,
Deși ei credeau că sunt minciuni,
Atât de mult ai îndrăznit,
Cunună tu ai dobândit .
Iar trupul tău nestricăcios,
În raclă așezat,
Celor ce cred în Hristos,
Spre-nchinare le-a fost dat ,
Și din mormânt tu vindecare,
Ne-aduci la tot necazul mare.
Sfinte Mare Mucenice Gheorghe te rugăm,
Ajută -ne pe noi credința dreaptă s-o păstrăm. Amin !
- Rada Maria 6D -