Simfonia La porțile Crăciunului

If the Moon is lighting the face,

The Sun is warming the soul.

The heart is beating for a pace

And the way of love is a coal.

Remembers and visions' dream,

Deep thoughts and reasons,

There are like a life full of cream,

Nice moments and pleasant seasons.

God gave us Ten Commandments

To follow them in generations.

To create good life, no comments

And build so many happy emotions.

Lumina înfruntă orice întuneric

Ca Soarele în lobul său sferic,

Ce îți dăruiește energia în viață

Și-ți topește-n suflet sloiul de ghiață.

Depășești cu putere, ardoare

Orice eveniment care doare.

Lupți cu întunericul malefic

Și îți dorești un climat benefic.

Identifici s-apuci o cale măiastră

Precum a cerului culoare albastră.

Încerci să descoperi în suflet

Un drag sentiment și răsuflet.

Întunericului din noapte

Stelele și Luna-i sunt înțelepte,

Transformându-i paradoxul

Astfel ca magia să fie influxul.

Lumină-n suflet și în minte,

Iubire ce nu se dezminte.

Petreci momente fără de cusur

Chiar dacă părul ți-este sur.

Idealismul mereu apare o utopie.

Principiile-s mereu marginalizate.

Valoarea este ținută sub călcâie,

Cinstea, bunul simț sunt avertizate.

De ce sunt create pe pământ

Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.

De ce slăvim iubirea-n cânt

Iar ura și necinstea-n huiduieli.

De ce sunt suflete ce se frământă

Și-ncearcă lumea să o îndrepte.

De ce sunt unii care înfruntă

Și nămolesc idei de bine, fapte.

De ce viața este o ecuație

Prin care se descoperă-n final,

Necunoscutele puse-n fracție

De un destin ce l-anceput pare banal.

De ce ființele sunt efemere

Și numai Universul este infinit.

De ce ne înduioșăm doar la durere

Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.

Sunt gânduri sub semnul întrebării,

Sentimente în balanța sorții,

Fapte la îndemâna cugetării,

Reperele vieții la tăișul judecății.

Let me see your face

It is a smile for a grace.

Happy moments to remind

To keep them in your soul and mind.

A window wide open to sky

An opportunity given to eye,

To look deeply into the haven

Without being a craven.

The rainbow after the rain

It is crowning your brain.

And your thoughts aim

To a silent song as a claim.

Se așterne în poala toamnei

A naturii frunză galben-ruginie.

Miresmele strugurilor și a prunei

Se pregătesc pentru domnie.

În grădina de legume de la curte

Se etalează gogonelele și gogoșarii.

Castravetele și varza dau concerte

Iar morcovii și țelina sunt toboșarii.

Mustul dulce care inspiră simfonia,

Pastrama mânuind arcușul pe grătar,

Compun arii animând monotonia

Și ardeiul acompaniază exemplar.

Mărul, nuca și cu para

Se împreună într-un dans

În livadă auzind fanfara

Iar gutuia joacă preferans.

Viața este un joc al magicului.

Începi prin a arunca zarurile.

Soarta ți-arată drumurile

Și intri în jungla destinului.

Sunt drumuri ce te îndreaptă

Spre poieni însorite,

Grădini înflorite,

Și speri că-i calea cea dreaptă.

Alte drumuri te-mping

Spre un imens deșert,

Unde totul este pe sfert,

Și miile de griji înving.

Poți ajunge în păduri tropicale

Unde bogăția naturii e-n floare.

Dar lupți cu liane și fiare

Să te menții pe această cale.

La usa sufletului tău

E Domnul ce te cheamă

Te îngrijește sa I deschizi

Ca El ni I Tată mamă

E călătorul ce în noapte 

Câtă sa poposească 

Deci usa sufletului sa-i deschidem

Sa îl primim în casă

Sa nu-l lasam s-aștepte mult 

Să plece supărat

El e stăpânul noii legi 

Ce mult l-am așteptat

L-om aștepta în veșnicie

Cât pe pământ vom fi

Că El e sprijinul cel tare 

El ne va păstori

Ne-a păstorit din totdeauna

Cu dragoste curată

În El s-avem nădejde toți

Ca grija noastr-o poartă

El nu e scump în daruri

Și nici nu-i este greu

Ci ne supraveghează pururi 

C-așa e Dumnezeu

Noi mulțumiri de-aducem

Pentru-ndurarea-i mare

Ca să-l avem de-a pururi 

Intru a noastră cale

Să ne-ngrinim de cele

Ce-n viață am greșit

Că mult îl supărarea

Aceasta știu și simt

Și vrednici nu suntem

De darurile Tale

Dar ne-nputernicește

Să ne-ndreptăm pe cale

Când vom putea noi oare

Ție să-ți mulțumim

Îndeajuns vreodată

Că mult asta voim

Cântare rugi de toate 

Datori îți suntem noi

Slăbirii mărire Ție 

La bine și-n nevoi

Te rog ne-nțelepțește

Cu dragostea ce-o ai

Și întru stricăciune 

Te rog să nu ne dai

De-a noastră viață Doamne 

Ye-ai îngrijit mereu

Ne-ai scos dintru necazuri

Atunci când a fost greu

Deci și la mine vino

Părinte-al meu te-aștept

Și mie Tu ajută-mi 

Ca viață Să mi-o-ndrept

Să îmi îndrept gândirea 

Și inima de-ar fi

Că pentru Tine Doamne 

Mai trezesc le-aș voi

O cerescule-mpărate

Bun Mângâietor ne ești

Mulțumire-Ți vom aduce

Că pe noi ne pastorești

Un joc e joc,

Focul e foc,

Dar ziua e ziua,

Și așa o să fie.

Anii vin și mulți se-adună

Și îi simt că-s grei în cârcă,

Sunt ca un colac cu roadă

Bat în cracă, nimic nu pică.

Repede mai trece vremea

Ieri un tânăr și-azi bătrân,

Doamne spune că se poate

Bătrânețea să-mi amân.

Sau lungește puțin clipa

Când pe lume-s fericit,

Sau te rog fă-o mai mică

Când sunt trist și necăjit.

Acum aștept un răspuns

Poate-l voi primi de Sus,

Din înalt, din cerul Sfânt

Chiar de la Domnul IIsus.

............................

După-un timp un vis mi-a spus

Fiule, nu te-amăgi, ești muritor,

Dar te-ndemn fă-ți viața faptă

Să devii când pleci...nemuritor!

Nu există început,
ci doar ecoul unei absențe
care se pliază
pe conturul unui „acum”.

Noi suntem patru frați:
Ziua, noaptea, tăcerea și frica.
A cincea soră e moartea.
N-o vezi niciodată la masă,
dar mănâncă întotdeauna prima.

Își lasă pantofii la ușă
și vine desculță prin suflet,
până ne scoate afară
din propriul nume.

Există poeți ce-și scaldă gândul în cerneală
și exist eu –
un poet ce nu scrie cu tuș,
ci cu pașii rătăciți ai umbrelor,
cu doruri rămase-n prag
și cu amintiri ce îngenunchează în șoapte.

Eu nu scriu –
ci îmi revărs tăcerile pe hârtie,
până când timpul însuși
își oprește ceasul
să mă asculte.

Eu nu caut rima, ci revelația -
nu versul perfect, ci adevărul trăit.
Poezia mea e o catedrală interioară,
construită din tăceri care sclipesc sub lumină lăuntrică.

Fiecare cuvânt e o scânteie căzută dintr-un gând ancestral -
Fiecare poem, o pasăre albă, născută din tăcere, menită să sfideze uitarea.
În lumea mea, melancolia nu e tristețe, ci formă de cunoaștere,
iubirea – nu promisiune, ci drum spre sine,
golul – nu absență, ci altar al prezenței.

Simt umbrele lui Bacovia, ecoul tăcut al lui Blaga, visul lucid al lui Stănescu, neliniștea romantică a lui Minulescu și infinitul visător al lui Eminescu.
Dar eu nu continui o tradiție –
o renasc în țesătura intimă a propriei sensibilități.

Eu nu strig.
Eu nu cer.
Eu rostesc, o lume întreagă-ntr-un singur suspin -
ecoul nemărginit al tăcerii.

Și-atunci înțelegi:
nu toate inimile bat în piept.
Unele se aud doar în poezie.