Ce pot face eu...?
Simt că Dumnezeu stă cu ochii pe mine
și mă veghează
prin cer, prin soare,
prin tot ce există în jurul meu.
De aceea, eu, nu pot fi eu...
pentru că nu mă simt în largul meu,
ci în largul Lui...
Nu pot avea taine,
nu mă pot ascunde,
nici măcar să gândesc nu pot...
El știe, El știe tot...
atotștiutorul, atotțiitorul...văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Și, atunci, eu...eu ce sunt?
De ce mă faceți pe mine responsabil de toate?
Eu, sunt neatotștiutorul, neatotțiitorul și nevăzătorul!
Totul e de neînțeles!
Ce pot face eu, un biet muritor?
...
Eu, eu pot doar IUBI...
Atât!
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 21 июня 2024
Просмотры: 434
Стихи из этой категории
Moșule, deschid fereastra
Te dor oasele, bătrâne,
Din rărunchi trosnesti și gemi.
Nu mai speri ziua de mâine
Si de umbra ta te temi.
Uscativ, palid la față
Zaci in scaun cu rotile
Si te scufunzi in ceață,
Blocat în vorbe inutile.
Pufai din țigara stinsă,
Sorbi din paharul gol;
Iar povestea ta nescrisă
E ferecata la subsol.
Joci in lumea ta fictiva,
Te complaci la izolare
În odaia ta captiva
Fără cer ori soare..
Din coltul tăcut răzbate
Radioul îmbătrânit cu tine;
Notele -I șterse și mate
Te imită in suspine..
Moșule, deschid fereastra
Nu mustra,nu bombani:
Nu te -mpotrivi și basta
Sa -ți vezi rostul de păianjeni...
Peisaj
Câmpii mari și întinse,cât să acopere
Întregul orizont,ce ochiul ți-l dezvăluie
Cu o verdeață mai frumoasă ca orice fecioară
Inima ți-o va fura de îndată
Cântecul păsărilor te va seduce
Chiripatul lor ce în poezie ajunge
Niciun poet care se respectă
Nu poate să nu vorbească de această prietenă
Câte un copac ce se zărește
În întinsul pădurilor perfect
Cu o armonie
În care fiecare animal trăiește
Un lac cristalin ca o mare,plină de perle
O adevărată comoară la care multă lume geme
Așa o frumusețe fără față
Pe care nu o s-o mai întâlnești în viață
Amurg
Și iarăși tainic cerul plânge,
Melancolia norilor fugiți,
Iar raza soarelui se frânge,
În ochiul celor prea grăbiți.
Văzduhul este plin de sânge,
Penumbra se lungește pe asfalt,
Iar pasărea la cuib se strânge,
Și liliecii orbi în peșteră tresalt.
În poala cerului ziua se-ascunde,
Luceafărul e gata să apară,
Iar timpul lacom mestecă secunde,
Și-ncet, încet se face seară.
Ursita
Supus la tăcere,
Crispat de durere,
Scrâșnea din dinți,
Îl scotea din minți
Strigătul de ajutor
Blocat pe interior
Bătrânului neputincios
Scuturat până la os
De -o suferință cruntă
Din existența lui măruntă,
Alunecând prin ea,domol
Privea zările în gol.
Osândit singurătății
Implora divinității
Viața să și -o curme
Pt cealaltă lume,
Eliberându-se de cruzime.
Decât să le mai deprime
Nopți scăldate -n umbre,
Zile reci și sumbre.
De la fereastra -i fumurie
Răzbate trist o melodie.
Ațipi bătrânu -n pripă
Și zbură pe o aripă...
Cercul netrasat
O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?
Caracterul unui bou
~ Fabulă satirică ~
Boul, când e mic de tot,
Când e doar un viţeluş,
Sare-n ajutorul tãu,
Precum glonţul, din cartuş.
Dar, când e mai mãrişor,
Când nimic nu mai e nou,
Vrea s-arate tuturor
Caracterul lui, de bou.
N-ai sã-l vezi trãgând în jug,
Decât numai obligat.
Dar, în schimb, va bea în rând
Cu toţi ceilalţi boi din sat.
Bea şi cade, cãpãtând
Drept în frunte, un cucui.
Pleacã înspre casã...când...
Ups!...cã nu e poarta lui!...
Iatã grajdul cãutat!
Dar... mai mult l-a nimerit;
Şi intrase şi-ncãlţat:
Nix culturã!... În sfârşit...
Îl lovise pe cel mic,
Pentru cã scãpase-un "Muu!"
Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.
Coarne are. Minte, nu.
Iaca... soarele e sus!
Boul meu, a adormit;
S-a trântit şi doarme dus
Când toţi boii s-au trezit.
Sforãie, cu nasu-n piept,
Necãjindu-se niţel:
Ce n-ar da sãracul bou
Sã mai fie iar viţel!
Moșule, deschid fereastra
Te dor oasele, bătrâne,
Din rărunchi trosnesti și gemi.
Nu mai speri ziua de mâine
Si de umbra ta te temi.
Uscativ, palid la față
Zaci in scaun cu rotile
Si te scufunzi in ceață,
Blocat în vorbe inutile.
Pufai din țigara stinsă,
Sorbi din paharul gol;
Iar povestea ta nescrisă
E ferecata la subsol.
Joci in lumea ta fictiva,
Te complaci la izolare
În odaia ta captiva
Fără cer ori soare..
Din coltul tăcut răzbate
Radioul îmbătrânit cu tine;
Notele -I șterse și mate
Te imită in suspine..
Moșule, deschid fereastra
Nu mustra,nu bombani:
Nu te -mpotrivi și basta
Sa -ți vezi rostul de păianjeni...
Peisaj
Câmpii mari și întinse,cât să acopere
Întregul orizont,ce ochiul ți-l dezvăluie
Cu o verdeață mai frumoasă ca orice fecioară
Inima ți-o va fura de îndată
Cântecul păsărilor te va seduce
Chiripatul lor ce în poezie ajunge
Niciun poet care se respectă
Nu poate să nu vorbească de această prietenă
Câte un copac ce se zărește
În întinsul pădurilor perfect
Cu o armonie
În care fiecare animal trăiește
Un lac cristalin ca o mare,plină de perle
O adevărată comoară la care multă lume geme
Așa o frumusețe fără față
Pe care nu o s-o mai întâlnești în viață
Amurg
Și iarăși tainic cerul plânge,
Melancolia norilor fugiți,
Iar raza soarelui se frânge,
În ochiul celor prea grăbiți.
Văzduhul este plin de sânge,
Penumbra se lungește pe asfalt,
Iar pasărea la cuib se strânge,
Și liliecii orbi în peșteră tresalt.
În poala cerului ziua se-ascunde,
Luceafărul e gata să apară,
Iar timpul lacom mestecă secunde,
Și-ncet, încet se face seară.
Ursita
Supus la tăcere,
Crispat de durere,
Scrâșnea din dinți,
Îl scotea din minți
Strigătul de ajutor
Blocat pe interior
Bătrânului neputincios
Scuturat până la os
De -o suferință cruntă
Din existența lui măruntă,
Alunecând prin ea,domol
Privea zările în gol.
Osândit singurătății
Implora divinității
Viața să și -o curme
Pt cealaltă lume,
Eliberându-se de cruzime.
Decât să le mai deprime
Nopți scăldate -n umbre,
Zile reci și sumbre.
De la fereastra -i fumurie
Răzbate trist o melodie.
Ațipi bătrânu -n pripă
Și zbură pe o aripă...
Cercul netrasat
O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?
Caracterul unui bou
~ Fabulă satirică ~
Boul, când e mic de tot,
Când e doar un viţeluş,
Sare-n ajutorul tãu,
Precum glonţul, din cartuş.
Dar, când e mai mãrişor,
Când nimic nu mai e nou,
Vrea s-arate tuturor
Caracterul lui, de bou.
N-ai sã-l vezi trãgând în jug,
Decât numai obligat.
Dar, în schimb, va bea în rând
Cu toţi ceilalţi boi din sat.
Bea şi cade, cãpãtând
Drept în frunte, un cucui.
Pleacã înspre casã...când...
Ups!...cã nu e poarta lui!...
Iatã grajdul cãutat!
Dar... mai mult l-a nimerit;
Şi intrase şi-ncãlţat:
Nix culturã!... În sfârşit...
Îl lovise pe cel mic,
Pentru cã scãpase-un "Muu!"
Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.
Coarne are. Minte, nu.
Iaca... soarele e sus!
Boul meu, a adormit;
S-a trântit şi doarme dus
Când toţi boii s-au trezit.
Sforãie, cu nasu-n piept,
Necãjindu-se niţel:
Ce n-ar da sãracul bou
Sã mai fie iar viţel!
Другие стихотворения автора
Mutați icoanele înspre apus
Azi sufletul de pocăință-i stors,
Și-am pus trufia mai presus,
Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,
Mutați icoanele înspre apus.
Genunchiul închinat e-un gest uitat,
Și chiar tămâia-i fără de miros,
Purtăm cu fală atârnat la pat,
Un crucifix imens cu vârfu-n jos.
Și clopotele plâng în turn stingher,
Dar nimeni nu aude al lor oftat,
Sub ceru-nchis cu porți de fier,
Credința ne-a abandonat.
Lumina-i doar o umbră în abis,
Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,
Pe umeri goi purtăm un paradis,
Ce de la drumul veșnic ne abate.
Și-n ochii sfinților din vechi icoane,
Doar praful vremii strălucește,
Și-n mâinile cu urme de piroane,
Păcatul nostru se-odihnește.
Pustiu e în amvoane și altare,
Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,
La îngeri, nu dați ascultare...
Mutați icoanele înspre apus.
Însingurare
Şi totul a pornit atunci,
Când căutam însingurarea,
Exodul fiindu-mi pe stânci,
Iar lumea mea...doar marea.
Vedeam dezastru-n orice pas,
Şi îmi trăiam nedumerirea,
Iar valurile mării într-un glas,
Îmi rătăceau spre orizont privirea.
Mi-era şi jenă că sunt om,
M-aş fi dorit o scoică seacă,
Secat să fiu de traiul meu bonom,
Şi de trufia ce mă îmbracă.
Păcatele mi le scriam spăşit pe ţărm,
Iar marea mă ierta ştergându-le-nspumată,
Durerea, teama în valuri eu la sfărm,
Iar marea o sărez cu lacrima-mi sărată.
Şi-am scris apoi pe-un colt de stâncă,
Memoriile unui biet mirean,
Ca valul, cu forţa sa profund adâncă,
Cuvintele să mi le poarte în ocean,
Sirenele să le reînvie-n cântec,
Pe mateloţi să îi cuprindă acerb visarea,
Să fie peste veci ca un descântec,
A celor care caută însingurarea.
Morala
Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,
Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.
Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,
Să opresc lumea de la plăceri, orgii, excese,
Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nimeni nu vrea să moară de bătrâneţe.
Deci, suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii,
Plângeţi sau râdeţi, strigaţi de fericire,
Nicicând să nu vă închinaţi durerii,
Căci fără vicii, nu simţi adevărata trăire.
Doriţi, şi nu mai regretaţi nimic,
Aruncaţi-vă în neant ori abisuri,
Discret strecuraţi-vă în plăceri,
Şi zburaţi acerb peste visuri.
Dă noaptea afară din casă...
Dă noaptea afară din casă,
Și visul ascunde-l sub pernă,
Privirea spre mine o lasă,
În valuri să curgă eternă.
Stinge și focul din sobă,
Răcoarea să-ți dănțuie-n sânge,
Privirea învălui-o-n robă,
Și ține-o ascunsă când plânge.
Scoateți afară din casă și patul,
Dormi pe podeaua înghețată,
Carnea să-ți simtă oftatul,
Iar neantul durerea de fată.
Dă noaptea afară din noapte,
Și stelele fă-le mănunchi,
Rostește divinele șoapte,
Și cazi prăbușită-n genunchi.
Primește iubito lumina,
Și fă-te cum erai de frumoasă,
Leapădă-te azi de străina,
Ce te vrea a nopții mireasă.
Ochiul trist
Din ochiul trist îți mușc privirea,
Pupila albă voluptuos îți mestec,
Și-ți simt pe limbă neiubirea,
C-un soi de iz demonic în amestec.
Ți-e tânguirea numai lacrimi,
Și mângâi pedestaluri de statui,
Ai oferi un suflet plin de patimi,
Dar nu oricum, oricând și orișicui.
Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,
De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,
De a umbla în pielea goală -n ceruri,
Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.
Dezbracă-ți penele de înger necăzut,
Şi desenează pe nisipul lunii crini,
Să intru-n transă când mă simt pierdut,
Să mângâi stele în timp ce tu suspini.
De ți-ar simți și Creatorul frământarea,
Tristețea unui embrion în cioc de barză,
Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,
Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.
Fata morgana
Iubita mea, te întreb nefiresc,
Trecutul pe unde-ți mai cântă?
Copacii din jur îmi șoptesc,
Că-n pădure sunt urme de sfântă.
Iubita mea, te întreb curios,
Pasul pe unde-ți apare?
Izvorul ce curge sfios,
Te-a văzut undeva lângă soare.
Iubita mea, te întreb temător,
Inima cine ți-o cere ?
Ieri, un nebun vânător,
Căuta să vâneze himere.
Iubita mea, voi pleca după tine,
Pe pământ, prin cer, pe sub ape.
Departe, cât piciorul mă ține
Sau aici, undeva pe aproape…
Unde să-mi astâmpăr prigoana,
Unde să aflu, pe fata morgana.
Mutați icoanele înspre apus
Azi sufletul de pocăință-i stors,
Și-am pus trufia mai presus,
Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,
Mutați icoanele înspre apus.
Genunchiul închinat e-un gest uitat,
Și chiar tămâia-i fără de miros,
Purtăm cu fală atârnat la pat,
Un crucifix imens cu vârfu-n jos.
Și clopotele plâng în turn stingher,
Dar nimeni nu aude al lor oftat,
Sub ceru-nchis cu porți de fier,
Credința ne-a abandonat.
Lumina-i doar o umbră în abis,
Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,
Pe umeri goi purtăm un paradis,
Ce de la drumul veșnic ne abate.
Și-n ochii sfinților din vechi icoane,
Doar praful vremii strălucește,
Și-n mâinile cu urme de piroane,
Păcatul nostru se-odihnește.
Pustiu e în amvoane și altare,
Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,
La îngeri, nu dați ascultare...
Mutați icoanele înspre apus.
Însingurare
Şi totul a pornit atunci,
Când căutam însingurarea,
Exodul fiindu-mi pe stânci,
Iar lumea mea...doar marea.
Vedeam dezastru-n orice pas,
Şi îmi trăiam nedumerirea,
Iar valurile mării într-un glas,
Îmi rătăceau spre orizont privirea.
Mi-era şi jenă că sunt om,
M-aş fi dorit o scoică seacă,
Secat să fiu de traiul meu bonom,
Şi de trufia ce mă îmbracă.
Păcatele mi le scriam spăşit pe ţărm,
Iar marea mă ierta ştergându-le-nspumată,
Durerea, teama în valuri eu la sfărm,
Iar marea o sărez cu lacrima-mi sărată.
Şi-am scris apoi pe-un colt de stâncă,
Memoriile unui biet mirean,
Ca valul, cu forţa sa profund adâncă,
Cuvintele să mi le poarte în ocean,
Sirenele să le reînvie-n cântec,
Pe mateloţi să îi cuprindă acerb visarea,
Să fie peste veci ca un descântec,
A celor care caută însingurarea.
Morala
Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,
Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.
Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,
Să opresc lumea de la plăceri, orgii, excese,
Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nimeni nu vrea să moară de bătrâneţe.
Deci, suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii,
Plângeţi sau râdeţi, strigaţi de fericire,
Nicicând să nu vă închinaţi durerii,
Căci fără vicii, nu simţi adevărata trăire.
Doriţi, şi nu mai regretaţi nimic,
Aruncaţi-vă în neant ori abisuri,
Discret strecuraţi-vă în plăceri,
Şi zburaţi acerb peste visuri.
Dă noaptea afară din casă...
Dă noaptea afară din casă,
Și visul ascunde-l sub pernă,
Privirea spre mine o lasă,
În valuri să curgă eternă.
Stinge și focul din sobă,
Răcoarea să-ți dănțuie-n sânge,
Privirea învălui-o-n robă,
Și ține-o ascunsă când plânge.
Scoateți afară din casă și patul,
Dormi pe podeaua înghețată,
Carnea să-ți simtă oftatul,
Iar neantul durerea de fată.
Dă noaptea afară din noapte,
Și stelele fă-le mănunchi,
Rostește divinele șoapte,
Și cazi prăbușită-n genunchi.
Primește iubito lumina,
Și fă-te cum erai de frumoasă,
Leapădă-te azi de străina,
Ce te vrea a nopții mireasă.
Ochiul trist
Din ochiul trist îți mușc privirea,
Pupila albă voluptuos îți mestec,
Și-ți simt pe limbă neiubirea,
C-un soi de iz demonic în amestec.
Ți-e tânguirea numai lacrimi,
Și mângâi pedestaluri de statui,
Ai oferi un suflet plin de patimi,
Dar nu oricum, oricând și orișicui.
Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,
De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,
De a umbla în pielea goală -n ceruri,
Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.
Dezbracă-ți penele de înger necăzut,
Şi desenează pe nisipul lunii crini,
Să intru-n transă când mă simt pierdut,
Să mângâi stele în timp ce tu suspini.
De ți-ar simți și Creatorul frământarea,
Tristețea unui embrion în cioc de barză,
Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,
Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.
Fata morgana
Iubita mea, te întreb nefiresc,
Trecutul pe unde-ți mai cântă?
Copacii din jur îmi șoptesc,
Că-n pădure sunt urme de sfântă.
Iubita mea, te întreb curios,
Pasul pe unde-ți apare?
Izvorul ce curge sfios,
Te-a văzut undeva lângă soare.
Iubita mea, te întreb temător,
Inima cine ți-o cere ?
Ieri, un nebun vânător,
Căuta să vâneze himere.
Iubita mea, voi pleca după tine,
Pe pământ, prin cer, pe sub ape.
Departe, cât piciorul mă ține
Sau aici, undeva pe aproape…
Unde să-mi astâmpăr prigoana,
Unde să aflu, pe fata morgana.