Morala
Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,
Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.
Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,
Să opresc lumea de la plăceri, orgii, excese,
Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nimeni nu vrea să moară de bătrâneţe.
Deci, suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii,
Plângeţi sau râdeţi, strigaţi de fericire,
Nicicând să nu vă închinaţi durerii,
Căci fără vicii, nu simţi adevărata trăire.
Doriţi, şi nu mai regretaţi nimic,
Aruncaţi-vă în neant ori abisuri,
Discret strecuraţi-vă în plăceri,
Şi zburaţi acerb peste visuri.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 29 сентября 2023
Просмотры: 825
Стихи из этой категории
Carabie de dor
Suflet drag ,
Peste oceane de cuvinte
Al meu dor -
Corabie sa fie
Pânză de speranță
În larg sa-l poarte
În vânt lin șoptit
Al amorului vis
Trecând peste întinderi nesfârșite
Doar în al meu suflet sfârșit
Orizontul harta sa mi fie
Spre un răsărit așteptat
O raza de lumina vie
În dar sa mai primesc
Călăuză sa mi fie
În corul de voci mute
Băltoaca Vieții
I. O simt... captiv în viață sunt:
Răsărit, amurg, asfințit, noapte,
Ceva mă doare, nu știu, dar e crunt...
Nemulțumire, frustrare, nevoie poate...
II. Te trezești, de cu seară planurile-s făcute.
Te ridici greu, vrei, speri poate, poate...
Și cum visele zilnic în fața-ți grea-s rupte.
Și-ncerci, te miști, în zadar, nu merge, nimic și toate!
III. Pleci la muncă, te uiți în spate, ce-ai lăsat?
Cafeaua nebăută, întârzii, trebuie s-ajungi,
Și speri că ziua va fi diferită, parcă deja ți s-a luat...
Ai vrea, dar nu poți, grijile într-un sac să le arunci.
IV. Și vii acasă, și ai planuri, ce și cum să faci
Și te gândești la alții unde sunt și ce au
Și tragi în aer piept și... taci
N-am putere, n-am voință...doar stau.
V. Că-n viață vrei și ești învățat
Să nu stai, nu ai timp, mereu mai mult, iar și iar...
La o frunză, o furnică, în tihnă, când te-ai uitat?
Că natura e armonie, liniște și Creația e un dar?
VI. Da, natura ne arată că totul e legat!
Și lupul, și oaia, și pasărea și omul
Dar la noi, totul e fals, fugitiv, aiurea creat
Pierdem timpul, ne irosim, îndoit ne este sufletul!
VII. Nu avem timp pentru ce ne place, pentru noi
Nu vedem că stimulii ne limitează, nu avansăm!
Nu gândim, am blocat individul într-un mare roi,
Pe tine, pe el, pe ea, pe mine, ne zdruncinăm!
VIII. Că din noi copilul a ieșit, ne-a părăsit
Și vrem, și tragem, și nu putem, și ce dacă?!
Nu mai simțim bucurie, fericirea, au murit
Și ne afundăm în a vieții dulce-amară băltoacă!
Început
Stau adesea, meditând asupra universului.
Încercând să înțeleg menirea omului,
Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,
Dar neștiut de nimeni...
Când te gândești că, omul este un microcosmos
Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos
Când este vorba de antropos.
Uitând mereu, de același Theos.
Paradoxal, două lucrări.
Prin care Theos e prezent
Atât în cel din om
Cât și din univers.
Observatorul. Renașterea.
Un observator lipsit de putere, insă curios,
Uitându-se asupra evenimentelor ce se desfășoară,
Tace, gandește și-și spune "cât de misterios..."
Observând totul pentru a mia oară.
Pierdut în gând, caută disperat o concluzie;
Incearcă să găsească un înțeles.
Dar, inevitabil, se adâncește în confuzie;
Repetă pentru o eternitate același regres.
”Poate totul nu are rost,
sau poate a-l percepe nu sunt capabil.”
Își spune observatorul, copleșit de anost
Găsindu-se pe sine într-un mediu mizerabil.
Indiferent de perspectiva aleasă
Observatorul nu observă realitatea.
Meditează, încercând să ințeleaga cutia neînțeleasă
În care se află totalitatea.
Acesta repetă totul pentru o perioadă de timp nenumărabilă,
De fiecare dată, progresând.
Găsește, in continuu, o noua variabilă
Spre adevărul absolut, avansând.
Devine, în timp, un cercetător,
Plin de curiozitate și însetat după cunoaștere;
Îl covârșește pe așa zisul ”creator”
Adânc în interiorul său are loc o renaștere.
-steinkampf
Un apus,sau poate un răsărit
Uneori,oboseala
Natural,mă copleșește
Apusul,lucrului
Patriotic ,voluntar
Urcînd,cu rugăciunea
Stelar,din suflet
Suspinînd,de dorul
Antic,strămoșesc
Un vis,neprihănit
Podul,aspiraților
O Dacică,trăire
Astrul și mîndria
Țării, binecuvîntate
Estul,bucuriilor
Unic,al drepților
Nestemata ,Europei
Reverențioasă,printre stimații
Ăăă....lumii,civilizate
Simbolul,bunătății
Ăăă....idealul,pur
Realmente:Grădina,Maicii Domnului
Inelul,hărniciei
Tronul,credinței
Black as the day, white as the night
I see myself swaying sweet dreams where I was born in the mists of the dark, sieging the
I see myself crying tears of needles, losing myself under the pressure of melody, feeling the
incoming defeat by an avalanche of my own thoughts, never waiting for the end.
From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower"
Carabie de dor
Suflet drag ,
Peste oceane de cuvinte
Al meu dor -
Corabie sa fie
Pânză de speranță
În larg sa-l poarte
În vânt lin șoptit
Al amorului vis
Trecând peste întinderi nesfârșite
Doar în al meu suflet sfârșit
Orizontul harta sa mi fie
Spre un răsărit așteptat
O raza de lumina vie
În dar sa mai primesc
Călăuză sa mi fie
În corul de voci mute
Băltoaca Vieții
I. O simt... captiv în viață sunt:
Răsărit, amurg, asfințit, noapte,
Ceva mă doare, nu știu, dar e crunt...
Nemulțumire, frustrare, nevoie poate...
II. Te trezești, de cu seară planurile-s făcute.
Te ridici greu, vrei, speri poate, poate...
Și cum visele zilnic în fața-ți grea-s rupte.
Și-ncerci, te miști, în zadar, nu merge, nimic și toate!
III. Pleci la muncă, te uiți în spate, ce-ai lăsat?
Cafeaua nebăută, întârzii, trebuie s-ajungi,
Și speri că ziua va fi diferită, parcă deja ți s-a luat...
Ai vrea, dar nu poți, grijile într-un sac să le arunci.
IV. Și vii acasă, și ai planuri, ce și cum să faci
Și te gândești la alții unde sunt și ce au
Și tragi în aer piept și... taci
N-am putere, n-am voință...doar stau.
V. Că-n viață vrei și ești învățat
Să nu stai, nu ai timp, mereu mai mult, iar și iar...
La o frunză, o furnică, în tihnă, când te-ai uitat?
Că natura e armonie, liniște și Creația e un dar?
VI. Da, natura ne arată că totul e legat!
Și lupul, și oaia, și pasărea și omul
Dar la noi, totul e fals, fugitiv, aiurea creat
Pierdem timpul, ne irosim, îndoit ne este sufletul!
VII. Nu avem timp pentru ce ne place, pentru noi
Nu vedem că stimulii ne limitează, nu avansăm!
Nu gândim, am blocat individul într-un mare roi,
Pe tine, pe el, pe ea, pe mine, ne zdruncinăm!
VIII. Că din noi copilul a ieșit, ne-a părăsit
Și vrem, și tragem, și nu putem, și ce dacă?!
Nu mai simțim bucurie, fericirea, au murit
Și ne afundăm în a vieții dulce-amară băltoacă!
Început
Stau adesea, meditând asupra universului.
Încercând să înțeleg menirea omului,
Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,
Dar neștiut de nimeni...
Când te gândești că, omul este un microcosmos
Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos
Când este vorba de antropos.
Uitând mereu, de același Theos.
Paradoxal, două lucrări.
Prin care Theos e prezent
Atât în cel din om
Cât și din univers.
Observatorul. Renașterea.
Un observator lipsit de putere, insă curios,
Uitându-se asupra evenimentelor ce se desfășoară,
Tace, gandește și-și spune "cât de misterios..."
Observând totul pentru a mia oară.
Pierdut în gând, caută disperat o concluzie;
Incearcă să găsească un înțeles.
Dar, inevitabil, se adâncește în confuzie;
Repetă pentru o eternitate același regres.
”Poate totul nu are rost,
sau poate a-l percepe nu sunt capabil.”
Își spune observatorul, copleșit de anost
Găsindu-se pe sine într-un mediu mizerabil.
Indiferent de perspectiva aleasă
Observatorul nu observă realitatea.
Meditează, încercând să ințeleaga cutia neînțeleasă
În care se află totalitatea.
Acesta repetă totul pentru o perioadă de timp nenumărabilă,
De fiecare dată, progresând.
Găsește, in continuu, o noua variabilă
Spre adevărul absolut, avansând.
Devine, în timp, un cercetător,
Plin de curiozitate și însetat după cunoaștere;
Îl covârșește pe așa zisul ”creator”
Adânc în interiorul său are loc o renaștere.
-steinkampf
Un apus,sau poate un răsărit
Uneori,oboseala
Natural,mă copleșește
Apusul,lucrului
Patriotic ,voluntar
Urcînd,cu rugăciunea
Stelar,din suflet
Suspinînd,de dorul
Antic,strămoșesc
Un vis,neprihănit
Podul,aspiraților
O Dacică,trăire
Astrul și mîndria
Țării, binecuvîntate
Estul,bucuriilor
Unic,al drepților
Nestemata ,Europei
Reverențioasă,printre stimații
Ăăă....lumii,civilizate
Simbolul,bunătății
Ăăă....idealul,pur
Realmente:Grădina,Maicii Domnului
Inelul,hărniciei
Tronul,credinței
Black as the day, white as the night
I see myself swaying sweet dreams where I was born in the mists of the dark, sieging the
I see myself crying tears of needles, losing myself under the pressure of melody, feeling the
incoming defeat by an avalanche of my own thoughts, never waiting for the end.
From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower"
Другие стихотворения автора
Portret
Plimbându-mă prin parc discret,
Aud o voce sugrumată de tutun,
"Maestre, hai să-ți fac portret,
Că pentru astăzi e preț bun..."
Mi-e gândul abătut în altă parte,
Mă uit cu coada ochiului la el,
"Sunt prea bătrân de poză frate,
Și prea hidos pentru al tău penel."
Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,
Că - mi era drag de cum eram,
Mă întorc, și apoi cu politețe,
Îi spun doleanța ce-o aveam:
" De ești așa de bun cum zici,
Pictura să mi-o faci din vorbe,
De mă privești portretul ai să-l strici,
Și nici nu te-ncadrezi în norme.
Mi-e fața ponosită și ridată,
Căci mult am plâns în viața mea,
Te rog s-o faci puțin catifelată,
Exact ca-n tinerețe cum era.
Mi-s ochii șterși fără sclipire,
Cu irisul umbrit, nedefinit...
Te rog să-i pui pe cei de mire,
Că îmi erau de albastru infinit.
Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,
Că mult am chinuit și suferit,
Să-i pui un pic de negru, să se vadă,
C-am fost îndestulat și fericit.
Mi-e mâna moale ca de moaște,
Trudită-n grele munci de vulg,
Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,
Când arma-n palmă îmi părea un fulg.
Un singur lucru însă îți mai cer,
Chiar dacă ție ți se pare inutil,
Să-mi pui și suflet... dar la el
Nu schimbi nimic, că-i de copil."
Ad literam
În trista mea înţelepciune,
Sub aura ce am hulit-o,
Am râs, am plâns, am fost minune,
Minune ce am irosit-o.
Cu-n mers trădat de călcătură,
Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,
Scuipând din ochi mister şi ură,
Am spânzurat poeţi şi cărturari.
Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,
Nopţi albe am mâncat pe pâine,
Râdea de noi bătrânul Maiorescu,
Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.
Biblioteci am ars zâmbind,
Din cărţi mi-am construit coşciug,
Cu Shakespeare m-am trezit dormind,
Iar cu Giordano am ars pe rug.
Oftat…
În noapte timpul curge greu,
Prin ore reci, prin trupul meu,
Și luna-i al meu ochi sticlos,
Ce-apusul astăzi mi l-a scos.
Sub gene triste, lacrimi cad,
Ca două boabe de smarald,
De gânduri care mă topesc,
De doruri ce mă mistuiesc.
Și iarăși stau și te aștept,
Sub teii care plâng în piept,
Să-ți văd privirea, să te chem,
Din scrum să-nvie-un dulce semn.
Și-mbrac tăcerea în culori,
Plângând iubirea până-n zori,
Când teii înfloresc din nou,
Ca într-un trist și vechi tablou.
Și-n frunza lor tot mă scufund,
Cu chipul tău mereu în gând,
Și-mi freamătă amoru-n piept,
De-atâta dor și chin nedrept.
Și-n umbra nopții mă cobor,
Pe drumul vechi, căutător,
Dar teii parcă-mi spun încet,
Că timpul s-a pierdut discret.
Dar tot visez sub cerul clar,
Purtând în suflet un altar,
Cu teii martori, plini de dor,
La chipul tău nemuritor.
Ești ca o toamnă...
Ți-s coapte buzele și roșii,
Ca merele ce-au dat în pârg,
La geam îți cântă ticăloșii,
Balade triste de prin târg.
Cu grație scoți limba printre ele,
Și-o treci suav peste roșeață,
Cu ochii mari ca două stele,
Împrăștii peste tot dulceață.
Cad trubadurii ca loviți de coasă,
Misterul tău nu-l înțeleg,
Ești ca o toamnă de frumoasă,
Și-abia aștept să te culeg.
Schimbare…
Sunt iar surprins de ce ai face,
Și plâng uitându-mă la noi,
Te-ascunzi temută-n carapace,
Ori faci iar pasul înapoi.
Pământul freamătă unde pășești,
Iar râma dinăuntru țipă,
În mersu-ți grabnic obosești,
Și vrei să zbori c-o singură aripă.
Azi singură alergi spre bătrânețe,
Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,
Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,
Iar brațul tău să fie necuprins.
Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,
Iar spaima nopții te doboară,
Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,
Femeia dulce de odinioară.
Adu-mă la mal…
E tulbure apa,
Și vâsla mi-e ruptă,
Vântul nu suflă,
Și totu-i o luptă.
De vin înspre tine,
Din cer iarăși tună,
Și simt că în mine,
Se naște-o furtună.
Valuri înalte,
De trup mi se sparg,
Și tâmpla mi-e velă,
Iar pieptul catarg.
Odiseea e grea,
Iubirea mă roade,
Și inima-i prinsă,
În ale tale năvoade.
Adu-mă la mal,
Și plângi cu ochi viu,
Ca-n lacrima ta,
Naufragiu-mi să-l știu.
Portret
Plimbându-mă prin parc discret,
Aud o voce sugrumată de tutun,
"Maestre, hai să-ți fac portret,
Că pentru astăzi e preț bun..."
Mi-e gândul abătut în altă parte,
Mă uit cu coada ochiului la el,
"Sunt prea bătrân de poză frate,
Și prea hidos pentru al tău penel."
Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,
Că - mi era drag de cum eram,
Mă întorc, și apoi cu politețe,
Îi spun doleanța ce-o aveam:
" De ești așa de bun cum zici,
Pictura să mi-o faci din vorbe,
De mă privești portretul ai să-l strici,
Și nici nu te-ncadrezi în norme.
Mi-e fața ponosită și ridată,
Căci mult am plâns în viața mea,
Te rog s-o faci puțin catifelată,
Exact ca-n tinerețe cum era.
Mi-s ochii șterși fără sclipire,
Cu irisul umbrit, nedefinit...
Te rog să-i pui pe cei de mire,
Că îmi erau de albastru infinit.
Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,
Că mult am chinuit și suferit,
Să-i pui un pic de negru, să se vadă,
C-am fost îndestulat și fericit.
Mi-e mâna moale ca de moaște,
Trudită-n grele munci de vulg,
Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,
Când arma-n palmă îmi părea un fulg.
Un singur lucru însă îți mai cer,
Chiar dacă ție ți se pare inutil,
Să-mi pui și suflet... dar la el
Nu schimbi nimic, că-i de copil."
Ad literam
În trista mea înţelepciune,
Sub aura ce am hulit-o,
Am râs, am plâns, am fost minune,
Minune ce am irosit-o.
Cu-n mers trădat de călcătură,
Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,
Scuipând din ochi mister şi ură,
Am spânzurat poeţi şi cărturari.
Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,
Nopţi albe am mâncat pe pâine,
Râdea de noi bătrânul Maiorescu,
Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.
Biblioteci am ars zâmbind,
Din cărţi mi-am construit coşciug,
Cu Shakespeare m-am trezit dormind,
Iar cu Giordano am ars pe rug.
Oftat…
În noapte timpul curge greu,
Prin ore reci, prin trupul meu,
Și luna-i al meu ochi sticlos,
Ce-apusul astăzi mi l-a scos.
Sub gene triste, lacrimi cad,
Ca două boabe de smarald,
De gânduri care mă topesc,
De doruri ce mă mistuiesc.
Și iarăși stau și te aștept,
Sub teii care plâng în piept,
Să-ți văd privirea, să te chem,
Din scrum să-nvie-un dulce semn.
Și-mbrac tăcerea în culori,
Plângând iubirea până-n zori,
Când teii înfloresc din nou,
Ca într-un trist și vechi tablou.
Și-n frunza lor tot mă scufund,
Cu chipul tău mereu în gând,
Și-mi freamătă amoru-n piept,
De-atâta dor și chin nedrept.
Și-n umbra nopții mă cobor,
Pe drumul vechi, căutător,
Dar teii parcă-mi spun încet,
Că timpul s-a pierdut discret.
Dar tot visez sub cerul clar,
Purtând în suflet un altar,
Cu teii martori, plini de dor,
La chipul tău nemuritor.
Ești ca o toamnă...
Ți-s coapte buzele și roșii,
Ca merele ce-au dat în pârg,
La geam îți cântă ticăloșii,
Balade triste de prin târg.
Cu grație scoți limba printre ele,
Și-o treci suav peste roșeață,
Cu ochii mari ca două stele,
Împrăștii peste tot dulceață.
Cad trubadurii ca loviți de coasă,
Misterul tău nu-l înțeleg,
Ești ca o toamnă de frumoasă,
Și-abia aștept să te culeg.
Schimbare…
Sunt iar surprins de ce ai face,
Și plâng uitându-mă la noi,
Te-ascunzi temută-n carapace,
Ori faci iar pasul înapoi.
Pământul freamătă unde pășești,
Iar râma dinăuntru țipă,
În mersu-ți grabnic obosești,
Și vrei să zbori c-o singură aripă.
Azi singură alergi spre bătrânețe,
Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,
Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,
Iar brațul tău să fie necuprins.
Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,
Iar spaima nopții te doboară,
Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,
Femeia dulce de odinioară.
Adu-mă la mal…
E tulbure apa,
Și vâsla mi-e ruptă,
Vântul nu suflă,
Și totu-i o luptă.
De vin înspre tine,
Din cer iarăși tună,
Și simt că în mine,
Se naște-o furtună.
Valuri înalte,
De trup mi se sparg,
Și tâmpla mi-e velă,
Iar pieptul catarg.
Odiseea e grea,
Iubirea mă roade,
Și inima-i prinsă,
În ale tale năvoade.
Adu-mă la mal,
Și plângi cu ochi viu,
Ca-n lacrima ta,
Naufragiu-mi să-l știu.