Ce pot face eu...?

Incendiu grabnic se întinde, 

Din mâna mea spre carnea ta, 

Și apă este pretutindeni, 

Dar cred că nu ne vom salva. 

Ard peste noi iubiri mistuitoare, 

Mi-e ochiul rug și inima jăratic, 

Și-agonic cad ca dintr-o stropitoare, 

Săruturi reci din cercul nostru artic. 

Văpăi de flăcări cresc și din cuvinte,

Ca un luceafăr ochii îmi sclipesc,

Iar trupul ți-e atâta de fierbinte,

Că mângâindu-l, aievea mă topesc.

Cad brațele albe, arse-n lumină,

Și aripi de foc din umeri ne cresc,

Plutim peste carnea ce încă suspină,

Și totu-i sublim, și focu-i firesc.

Și poate vom arde pân' la tăcere,

În propriul jăratic să ne îngroape,

Să naștem incendii deloc efemere,

În văzduh, pe pământ și sub ape.

Aș vrea să fiu tremurul ierbii sub pas,

Secunda ce-i leagănă glezna-n tăcere,

Un foșnet stingher ce-n urmă a rămas,

Umbra ei caldă cu miros de plăcere.

Să-i fiu amurgul topit în privire,

Cenușa fierbinte a zilei ce moare,

Să ard în lumina priviri-i subțire,

Precum o plăpândă  rază de soare.

Aș vrea să mă frâng, să-i dărui lumină,

Să-mbrac haina nopții, s-o legăn în vis,

Să fiu mângâierea ce părintesc o alină,

Ursitoarea nebună ce un prinț i-a promis.

Să-i fiu rădăcina adâncă din sânge,

Să-i cresc printre gânduri ca ram înverzit,

Să-i port primăvara în floarea ce plânge,

Și toamna-n oftatul de vânt răvășit.

Și dacă destinul va vrea să m-alunge,

Să fiu doar lumina ce-n vis i-a rămas,

Un ultim sărut ce pe buze se frânge,

Tremurul ierbii sub molcomu-i pas.

Din ochiul trist îți mușc privirea,

Pupila albă voluptuos îți mestec,

Și-ți simt pe limbă neiubirea,

C-un soi de iz demonic în amestec.

Ți-e tânguirea numai lacrimi,

Și mângâi pedestaluri de statui,

Ai oferi un suflet plin de patimi,

Dar nu oricum, oricând și orișicui.

Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,

De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,

De a umbla în pielea goală -n ceruri,

Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.

Dezbracă-ți penele de înger necăzut,

Şi desenează pe nisipul lunii crini,

Să intru-n transă când mă simt pierdut,

Să mângâi stele în timp ce tu suspini.

De ți-ar simți și Creatorul frământarea,

Tristețea unui embrion în cioc de barză,

Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,

Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.

Intră-n pământ amurgul tău,

Sfârșind sub brazdele de lut,

Ai plâns iubito atât de rău,

Și n-am știut!

De dor îmi arde inima mocnit,

Și-am învățat profund a suferi,

Cât mi-am dorit să fiu iubit...

Tu nu vei ști!

Un vânt nebun ţi-ar fi șoptit,

C-al meu amor e prefăcut,

Ai plâns întruna şi-ai jelit,

Şi n-am știut!

Mi-e trupul sfâșiat de pribegie,

Și-am învățat răbdarea a trăi,

Dar cum mi-a fost și o să-mi fie,

Tu nu vei ști!

Intră-n pământ amoru' încins,

Sub flori și ierburi s-a pierdut,

Ce a născut ori ce a stins,

Tu, nu vei ști! Eu, n-am știut!

Curg pârâiele-înapoi, 

Din pământ spre ceruri plouă, 

Curcubeie cad puhoi, 

Să hrănească stropi de rouă. 

Urcă rodul înspre ram, 

Zi și noapte-i numai soare, 

Flori de gheață am la geam, 

Și zăpadă sub picioare. 

Munții urlă spre câmpie, 

Ca-nceput oaia să-i pască, 

Toamna mulge vin din vie, 

Pui de oameni să hrănească. 

Păsări au muțit în brad, 

Cântă zilnic numai iarba, 

Iezi se-mpiedică și cad, 

Că le crește-ntruna barba. 

Ceru-și plouă stele-n lac,

Peștii zboară prin lumină,

Cocoșii pe garduri tac, 

Zorii dorm lângă găină.

Se înclină plopii-n jos,

Pământul în spate-l țin,

Norii stau fără folos, 

Și privesc cum plouă lin. 

Din fântână iese fum,

Și-l adună-n poală vântul,

Casa urcă-n sus pe drum,

Căci sub ea plânge pământul.

Lumea-ntoarsă-i tot la fel,

Cu durere și cu bine,

Scrisă-n tainicul pastel,

De condeiele divine, 

Că de-ar fi să curgă-ntruna,

Peste munți și ape cerul,

Omul iar strivi cununa, 

Și iar frânge tot misterul. 

Tu lasă străinii să-ți numere paşii,

Tu lasă-i pe alții să te admire,

Bea cupa plăcerii doar cu vrăjmașii,

Stârnind la tot pasul uimire.

Îmbracă și pielea de oaie-ntre oi,

Dansează-n biserici și pe morminte,

Aruncă în soare apoi cu noroi,

Și fii doar copil, niciodată părinte.

Comandă șampanii, petreceri, dezmăț,

Dă foc la casă și dormi în copac,

Apoi bagă-ți singur gâtleju-n juvăț,

Și trage pe nas cel mai strașnic tabac.

SEMNAL SLAB

Lumea pornește greu dimineața,

ca un sistem vechi

plin de ferestre deschise

pe care nimeni nu la mai închide.

Oamenii merg cu privirea în jos,

derulând vieți

care nu le aparțin,

căutând sens

într-un ecran rece.

Ne spunem „este OK”

fără să ne verificăm sufletul,

parole scurte

pentru conversații lungi

pe care nu le avem.

Timpul nu mai curge,

iubirea se fragmentează în drafturi,

iar tăcerile -

singurele mesaje fără filtru.

Închid ecranul încet,

nu ca să dispar,

ci ca să aud din nou

respirația

pașii inimii.

Și pentru câteva clipe

semnalul slab

devine suficient

ca să știu că sunt aici.

In vis în copilărie,

Mă visam zburând mereu,

Zborul îmi era doar singur,

Nu știam de Dumnezeu ,

El e întruna cu mine,

De mână nu ma lăsat,

Acest vis sa repetat,

Ce-am visat de data asta,

Este doamne adevărat,

Timpul e acela care...

Acesta mi-a demonstrat.

Mi-am dorit Doamne cu tine,

Că să zbor și s-a întâmplat.

Prin credință și iubire,

Din nou în vis am aflat..

Eu eram Doamne cu tine,

Doamne tu m-ai protejat,

Protecția ta contează,

Căci doamne m-ai apărat.

Doamne eu îți mulțumesc,

Te-am visat și te doresc.

Atunci când dorești ceva...

DUMNEZEU VA AJUTA.

De crezi că după moarte,

Iisus te va-nvia,

Şi ani de trec miliarde,

Doar somn e moartea ta.

Şi deşi-n lutul rece,

Doar oasele-ţi vor fi,

Prin moarte nu vei trece,

De crezi, ci vei dormi.

Şi chiar dacă o mână

De pulbere o s-ajungi,

De crezi, şi de eşti ţărână,

Te vei trezi atunci!

Dumnezeu de la- nceput,

Multe sfaturi a avut,

Prin prooroci și învățați,

Multe sfaturi el a dat.

A vrut bunul Dumnezeu,

Să ne ferească de rău.

Când poporul sfânt al său,

Din spate fiind atacat,

Apa-n două a despicat.

A trecut poporul său,

Și ia apărat de rău.

Pe dușmani...ia înecat,

Credincioșii au scăpat.

Învățații ei știau...

Și pe Domnul îl rugau..

Să ajute nencetat,

Ei știau cu-adevarat,

De PUTEREA SFÂNTĂ care,

BUNUL DUMNEZEU O ARE.

Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,

Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,

Am râs cu el o viață întreagă,

Și-am tras din greu la același jug.

Și-mi amintesc când am săpat fântâna,

Și viață am dat la totul dimprejur,

Plângând îmi strânse strașnic mâna,

Și îmi părea că-n el e totul pur.

Pe blânda mamă o iubea nespus,

Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,

Iar ea cu sufletul adânc străpuns,

Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.

Și viața curse ca un râu cu miere,

Cu toate rânduite de-același ritual,

Și le spuneam plângând, la revedere,

Când mă duceam la horă sau la bal.

Acum în leagănul micuț îmi șade fata,

La fel, ne-om înhăma la același jug,

Și din același tei tăiat demult de tata,

Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.

Îți curge seva frumuseții-n vene
Si strălucești cu aripile-ți terne
De parc-ai fi un nefiresc delir,
Te-înalți și te cobori în visuri inutil.

O strălucire vie a purei dimineți
Si noaptea o săruți cu a durerii gheți
Suav și fraged, cu chipu-ți insipid,
Te-ai transformat din rece în veșnic colorit.

Nu vei trăi magia eternei tale vieți
Căci ploile vor pune pe tine a lor ceți
Si din coconul mârșav din care ai fugit
Te vei întoarce iarăși pe pământ obosit.