Azi…

Se-așează brumă peste frunza arămie

Copacii freamătă privind creanga pustie

Florile-și lasă pe pământ sămânța vie

Distinsa toamnă încheind a sa domnie

Haiducul vânt pornește-n goană vijelie

Cireada  norilor mânând-o spre câmpie

Acoperind cerul cu haină plumburie

Domnița iarnă conducând ceremonie

Pârâu-ngheță acceptând criogenie

Se furișează pe sub sticla sidefie

Macină piatra dovedind supremație

Susură lin interpretând o melodie

Din cer pornește alb spectacol de magie

Fulgii de nea dansând balet cu fantezie

Plutind incert coboară pături să devie

Se-așează glugă pe pământuri argintie

Prin văi și dealuri se adună colonie

Sosesc copii alergănd cu veselie

Bulgării zboră anunțând o bătălie

Coboară săniile gonind cu vitejie

Culoarea tace ascultând monotonie

Dar se întoarce fluturând la geam zglobie

Crăciunul coace o dorință-ntr-o cutie

Preface visele în mare bucurie

Ветренным оссеним днем

Сидим мы в офисе вдвоем

и будет тебе очень больно

Ведь завтра дэдлайн - Дойна

Te rog,
te rog să mai rămâi
aprinsă doar pe-o clipă
în vaga nălucire,
să nu te uit
cum uită derutat pustiul
de existența sa 
și-a apei.

Te rog,
te rog să n-o învii,
șoptind aceeași vrajă
debusolată-n somn,
să nu mai mor,
albindu-mă-n pelur de rime,
cum noaptea moare
de rugină-n zori.

Te rog,
te rog să nu mai vii, 
mi-e liniștea pătrunsă
cu ochii de smarald 
și sunt ai tăi,
pe veci pierduți în firea mea
spre-a fi găsiți aievea
niciodată.

Având în spatele meu nori,

În faţă, mândrul soare,

Am reuşit adeseori

Rămâne în picioare.

Atunci când vântul a bătut,

Spunând că doar adie,

Văzui că nu sunt decât lut

Şi puf de păpădie.

Lovindu-mi des al meu picior

Şi-apoi strigând: "Mă doare!"

Eram convins că n-am să mor,

Ci doar mă fac mai tare.

Iar apelor ce, zeci de ani,

Au spumegat într-una,

Prin crengi pustii şi bolovani,

Le-a mai rămas doar spuma!

O verigă stă

La capătul unui lanț,

Cu plus sau minus.

Fără nori aș muri,

Fără nori ochii mei ar orbi,

Ei trec ca și mine senini,

Departe de ochii străini.

Fără nori mă întunec mereu,

Fără nori ochii îmi plouă,

Unde sunt ei, acolo-s și eu,

Suntem două boabe de rouă.

Fără nori sunt inutil,

Fără nori sunt un sihastru,

Mi-e traiul ușor infantil,

Și merit, cerul albastru!

Sătul de aceste locuri noi,

Pornit-am iarăși către casă,

Și am pe tălpi numai noroi,

Iar ploaia strașnic e de deasă.

Mi-e pasul scurt și anevoie,

Cu greu genunchiul îl îndoi,

Și plouă ca în zilele lui Noe,

Și simt că mersul mi-e-napoi.

M-așez pe-o stâncă colțuroasă,

Ce o zărisem jos în vale,

Dar haina udă mă apasă,

Și simt că-s îmbrăcat în zale.

Eterna ploaie calea mi-o încarcă,

Și înot în mers, și merg înot,

Mai bine mi-aș clădi o arcă,

Căci drumu-i greu, și nu mai pot.

Nu am vreun semn și nici o veste,

Nici porumbel, nici ramur de măslin,

Și până-acasă mult mai este,

Și-aș da un cal, pe un delfin.

De ce mă pedepsești slăvite Domn?

Căci nu sunt Nefilim ori altă rasă,

Sunt doar un biet fecior de om,

Ce vrea s-ajungă azi la el acasă.

Dumnezeu a plouat peste mine,

Cu lacrimi cât bobul de rouă,

Mânat fiind de sentimente haine,

Am deschis umbrela, dorind să nu plouă.

Am căutat să sărut mâini de mojici,

M-am târât prin mizerii umane,

Am supărat pe părinţi şi amici,

Şi-am distrus iubiri diafane.

M-am înrolat în legiunea străină,

Străină de mine şi tot ce-am trăit,

Duşmani mi-am făcut dintre cei fără vină,

Iubind ce-am urât şi urând ce-am iubit.

E toiul nopții și încă-i supărare,

Iar steaua noastră pe cer n-a răsărit,

E ziua-n care nu este împăcare,

Când totul e pustiu, arid și părăsit.

E toiul nopții și încă se respiră,

E toamna care-ncet se pierde,

Și suntem frunze care se răsfiră,

Din ramura ce încă-i verde.

E toiul nopții și încă avem păreri,

Și parcă-n ușă bate primăvara,

Dar brusc apar de peste tot dureri,

Și infinit de lungă ni se pare seara.

E toiul nopții și încă avem timp,

Ca zorii zilei să ne prindă alături,

Și hai să facem nebunatic schimb,

Nimic pentru un pat și două pături.

E toiul nopții și stele au asfințit,

Iar vraja lunii veni să ne înhațe,

Și-n zori surprinși ne-am pomenit,

Pe jos dormind ținându-ne în brațe.

O, tu cizmar cu mâinile crăpate,

Ce ai trudit o viață lângă calapod,

La ușă nimeni nu-ți mai bate,

Și nu-ți mai trece dincoace de pod.

În lume astăzi totul s-a schimbat,

Nimic nu se repară, mi se pare,

Ci se încalță nefiresc și deșănțat,

De parcă am avea o mie de picioare.

Ce să repari? Când pielea fină de bizon,

E astăzi doar o simplă mușama,

Ce-o poartă mândru un filfizon,

Și râde mai apoi de breasla ta.

Aruncă calapodul, sula, cleștele și acul,

Pe nicovală bateți coasa morții,

Apoi îmbracă-ți calm și parpalacul,

Și pleacă la cerșit în fața porții.

Ești tot mai gârbovit și fața ți-e gălbuie,

Hai, scoateți cizmele că s-a făcut târziu,

Păstrează-ți însă un ciocan și niscai cuie,

Să ți le bată automat robotul în sicriu.

Caut părinți, 

Că nicicând n-am avut,

Să fie cuminți, 

Cu un zâmbet plăcut.

La joacă să-i scot, 

Să-i plimb pe alei, 

În cârcă să-i port, 

S-alergăm după zmei. 

Caut părinți, 

Cu un chip luminat, 

Să nu fie nici sfinți, 

Dar nici cel necurat.

Să-i învăț a citi, 

Și povești să le spun, 

Ca să știe a iubi, 

Și ce-i rău, și ce-i bun. 

Caut părinți, 

Să îi plimb în landou, 

Ca apoi într-o zi, 

Să mă nască din nou. 

Și copil să le fiu,

Ca un suflet plăpând, 

Şi părinți să îi știu, 

Mamă, tată spunând,

Să mă strângă la piept, 

Să îi simt mai umani,

Să nu stau să-i aștept, 

În azil de orfani. 

O, de-aş fi o dimineaţă,

Să stau la fereastra ta,

Să privesc cum dormi tăcută,

Să te mângâi prin perdea.

O, de-aş fi o adiere

Să-ţi sărut obrazul roz,

Să-ţi aduc înspre vedere,

Tot ce-n lume e frumos.

Iar un fulg de nea de-aş fi,

Pe-a ta buză m-aş topi,

Să mă sorbi sub clar de lună,

Să fim pururea împreună.

O, de-aş fi o albă floare,

Să mă pui după ureche,

Să-ţi şoptesc plin de pudoare,

Vorbe dulci în limba veche.

O, de-aş fi copacul vieţii,

S-odihneşti la umbra mea,

Să-ţi simt vraja tinereţii,

Şi să-mi trag seva din ea.

Iar de-aş fi pământ sub iarbă,

Să mă calci cu pasul lent,

Lava-n mine o să fiarbă,

Şi-am să-nghit un continent.