Singurătatea absolută

Unicul meu vis e să fim împreună,

Să trăim o dragoste nebună,

Dar tu dispari scuzându-te cu dibăcie,

Iar eu rostesc, lipsit de bucurie,

Iubito nu pleca ! Rămâi o veşnicie.

Îţi place să mă chinui ştiind că te iubesc,

Şi alta ca tine nicicând n-o să-ntâlnesc,

Vino minune … cu mine dragostea împarte,

Căci nimeni şi nimic nu ne va desparte,

Dar să nu fugi, te rog, rămâi până la moarte.

Nici nu clipeşti măcar la a mea rugăminte,

Îngheţi cu-a ta privire şi sufletu-mi fierbinte,

Te ştiu că eşti aparte cu spirit neuman,

Şi-a mea iubire a fost rostită în van,

De aceea te rog din suflet, rămâi. Măcar un an.

De mână amândoi o să zburăm prin univers,

Îţi voi cânta mii de poeme şi toate într-un vers,

Chiar de nu crezi din aştri îţi voi împleti cunună,

Iubindu-ne necontenit sub clar de lună,

Dar să nu pleci. Rămâi puţin. Măcar o lună.

Eşti numitorul comun a tot ce e frumos,

Dar alăturea-ţi roşesc ca un frate incestuos,

Mi-e teamă într-una că mă vei părăsi,

De-o fi să-ntâmple asta, eu nu voi mai trăi.

De aceea te rog iubito, rămâi, măcar o zi.

Vom merge chiar şi-n paradis,

Ne preschimbăm în îngeri şi vom trăi un vis,

Cu stele şi luceferi ne vom prinde-n horă,

Iar când dragostea afrodiziacă ne devoră,

Iubito … să nu pleci, mai stai o oră.

Cuvintele se sparg ca porţelanul,

Pe pragul dintre lacrimă și vină,

Și-n ochii tăi se frânge tot elanul,

Prin care noaptea curge spre lumină.

Ne ştim prea bine carnea dinăuntru,

Și totuşi, ne atingem ca străini,

Ca două păsări rătăcite-n crânguri,

Ce-și caută un cuib în tufele cu spini.

Să nu-mi promiţi nimic, rămâi aproape,

Cum stă iubirea-n flacăra de dor,

Amorul să ne cadă nefiresc pe pleoape,

Și inimii, întruna, să-i cerem ajutor.

Te-ating încet ca pe o frunză de lumină,

Și simt cum primăvara-ți curge-n sânge,

Iar toamna mea aproape se termină,

Căci ochii-ncep cu fulgi de nea a plânge.

Cu tine vreau să mor dar încă tremuri,

Iar pielea de pe tine s-a albit,

Hai vino să te țin în brațe ca pe vremuri,

Să ne-amintim ce mult ne-am mai iubit.

E plin de ură astăzi între noi,

Se ascut cuţitele sub masă,

Nutrim cu viclenie sentimente noi,

Dospite într-o cocă ucigaşă.

Ne-am injectat venin în limbă,

Privirea ni-i un sloi de gheaţă,

Prin trup armatele se plimbă,

Şi-i stare de alertă peste viaţă.

Ne bucurăm când camaradul moare,

Rânjim cu steagul păcii în mână,

În suflet, demult nu ne mai doare,

Şi totul e-n război, nimic nu se amână.

Pe mama am făcut-o general,

Pe tată l-am numit iscoadă,

Şi peste neamuri s-a transmis viral,

Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.

În public ne afişăm apoi semeţi,

Şi răspândim duhori în jurul nostru...

Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,

Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.

Ce să-ţi dau române,

Pentru al tău chin,

Pentru veşnica durere,

Şi amar destin.

Ce să-ţi dau creştine,

Spune-mi ce doreşti?

Viaţa ta e tristă,

Dar tu, Mă iubeşti.

Doamne pentru a mea durere,

Nu vreau vindecare,

Şi din marea Ta putere,

Dă-mi doar alinare.

Dă-mi un fluier să doinesc,

Când durerea mă frământă,

Şi când traiul mi-e greoi,

Şi duşmanii mă-nspăimântă.

Dă-mi poetul să îmi cânte,

Cerul, neamul şi natura,

Toate cele câte sunte,

Să îmi potolească ura.

Dă-mi pământul cu verdeaţă,

Codrul să mă răcorească,

Să nu-mi pese de-a mea viaţă

Doar copilul să-mi trăiască.

Dă-mi putere să mă rog,

Să nu cad în nepăsare,

Şi cu Tine fac zălog,

Că nu-mi trebuie vindecare.

Doina, codrul şi poetul,

Rugăciunea către Tine,

Mulţumescu Ţie Doamne,

Toate astea îmi fac bine.

Mie, la scoaterea vol. de poezii

             "Firimituri de cuvinte..."

E clar. Acesta-i adevărul...

Precum o spune și autorul,

A vrut să dea mari lovituri,

Dar a făcut doar firimituri.

Meditație la profa de muzică

Mă dusei la ea acasă,

Undeva la demisol,

Ea îmi spune voluptoasă,

Duetul îl repetăm, la sol.

Fata popii

Ca să intre ușor în grații,

Fiindcă avea un chip cumplit,

A făcut des operații,

Şi are popa... chip cioplit.

Lui Relu Dop - epigramist cu ochelari

M-am îngrijorat puţin,

Domnule epigramist, miop

Căci în poantă n-ai venin,

Iar la muză i-ai pus… Dop.

D-lui Gogu Grosu - grupul Epigrame

Corectezi ce s-a postat,

Şi te crezi gros în penel,

La gramatică constat,

Ești destul de…subţirel.

Dupa ani de căsnicie

                   s-a stricat căruța...

Ne-am înecat amarul,

Și a pornit dezmățul…

Ea plecă cu armăsarul,

Eu am rămas cu hățul.

Epitaf - Constantin Brâncuși

Aici doarme chiar Brâncuși,

Coloana ne-a făurit,

Deschizând în ceruri uși,

Va trăi la... Infinit.

Concurs de șah

Am nimerit ca oponent,

O tipă c-un decolteu strident.

Cu turnurile m-a atacat,

Și am găsit salvarea-n Pat.

Vecinului

A cam înghițit gălușca,

Prin vecini îi e surghiunul,

Soția trage cu pușca,

Soacra dă cu tunul.

Apropos

Cu pretendenta mă plimbam,

Prin pădure, pe-o cărare...

Şi mă-ntreabă tam-nesam,

Ai ce cară melcul în spinare?

Unui popă afemeiat

L-a chemat la parastas,

Și pe când se înserează,

Popa-i spuse mai retras,

O moliftă... te aranjează?

Mâinile noastre s-au întins,

Una spre cealaltă.

Palmele lor ţipă,

De neatingere.

Pasul nostru a plecat,

Unul spre celălalt,

Mersul lor ţipă,

De neîntâlnire.

Gândul nostru a zburat,

Unul către celălalt,

Materia lor ţipă,

De neîmpreunare.

Dorinţele noastre au fost puse,

Fiecare pentru celălalt,

Frumuseţea lor ţipă,

De neîmplinire.

Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,

Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,

Un amalgam ciudat de sincere regrete,

Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.

Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm

La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,

Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,

De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.

Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,

Cu plumb topit în sânge și în privire frică,

Călătorind prin lume și pregătind morminte,

Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,

Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.

With the lights on, the amphitheater rises into the scenic congeries of emotions.

And sitting in a chair.

I look in my front seeing a little ghost reading a poem, this poem, with a lot of beauty and courage she looked at the empty chairs seeing only me applauding the interpretation.

The ghost ashamed fled to the left exit whispering millions of words in an uncertain time, every word, letter sounds different and invokes different emotion and feelings.

Now...the ghost departed
The Lights no longer light the historic amphitheater
Only the poem read by the ghost remained in my mind

I started to repeat the poem over and over again until the light turned on again
Somebody applauding me from far

I realised that I was the ghost whose life is
like history...

It repeats itself.

"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""

Ne mor învățătorii, acei din școala veche,

Cu mâinile întinse spre-un cer care nu-i vede,

Iar oamenii îşi poartă tăcerea ca pe-o sete, 

Prin locuri unde adevărul se spune la ureche.

Nu coborî în tina mulţimii fără chip,

Acolo adevărul e-o groapă cu nămol, 

Iar fiecare mască îşi joacă propriul rol, 

Sub felinare oarbe şi clopote de ghips.

Mai bine dormi sub teiul ce-mprăștie aroma

Pe umerii femeii cu ochii de fecioară, 

Decât să-ţi faci din oameni icoane mari de ceară, 

Căci ei îşi schimbă zeii cum Luna-și schimbă forma. 

Că viaţa nu-i nici luptă, nici slavă, nici proteste, 

Ci-o pasăre măiastră cu foc divin în piept, 

Iar noi îi facem zborul mai greu și mai nedrept, 

Căci nu știm unde-i cuibul și cine o hrănește. 

Nu pune preţ pe lauda ce vine din mulţime,

Ea creşte doar o noapte pe vorba seacă, oarbă, 

Iar dimineaţa cade ca bruma de pe iarbă, 

Şi lasă-n locul slavei aceeaşi josnică micime. 

Fereşte-ţi frumuseţea de ochii care cer,

Sunt inimi ce ating doar ca să poată frânge,

Şi oameni care-nvaţă să mângâie cu sânge, 

Cum iedera se-ntinde pe arcadele de fier. 

Iar de vei şti că soarta lumina-ți va umbri, 

Să nu te-aşezi în faţa oglinzii resemnat,

Ci du-te lângă mare ori într-un câmp curat, 

Să înveți smerit din toate ce-nseamnă a trăi.

Răsună liniștea catastrofal
Din pereții de metal,
În timp ce din monocristal
Se reflectă digital,
Direct pe-al meu moral.

Profeții din repertorial,
Iar în drumul ascensional,
Mă despart diapetal,
În multe egouri poziționate zenital,
În jurul aceluiași pocal.

Un semnal răsună, spiritual,
Înțeleg că avem același ideal,
De a răspândi pacea monumental,
Vărsând sângele nevinovăției din pocal,
Peste tot acest tărâm infernal.

Ea reprezintă un sine fluid, ce amintește de stele:

Aparent, zăbovește; aparent, este suspendată în timp;

Ea pare a fi o iluzie. Este conștientă că, în acest

univers imens, nu poate întâlni o altă ființă care

să dețină un sine identic. Ea poate percepe doar

fragmente de infinit; capacitate de înțelegere și

prag al cunoașterii; orizont îndepărtat, ce desparte

marea de cer; lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.

Ea mângâie cu privirea azurul senin.

Albastrul stelelor în formare atinge pământul pentru

a se sălășlui în fiecare om și în toate lucrurile;

în toate florile dar și în grindină;

înghețată precum coada oricărei comete;

cometă ce poate absoarbi lumina stelelor;

idealism încărcat de praf și contemplare

într-un electromagnetism polarizat;

fotosinteză și transpirație; transformare;

existență conservată și limbaj fosilizat,

care sunt încălzite de același soare dătător de viață

pentru a se apropia de Dumnezeu

în această realitate a nuanțelor schimbătoare,

realitate care creează un flux heliotropic.

Dumnezeu este prezent și în spațiile fragmentate

ale trecutului pe care le păstrăm în memorie.

Ea topește aceste fragmente pentru

a forma un amestec dulce-amar, caramelizat.

Numele ei este Eva și așteaptă să fie devorată

de viermi necrofagi, într-o bună zi.

Poezie de Marieta Maglas

Noaptea pe cărare,

Stau privesc la cer.

Mă uit în depărtare,

Visele îmi pier!

În-a mea durere,

Îmi înec amarul.

Uit de disperare,

Se oprește cerul.

În-a lunii mândre umbre,

Raze de durere,

Prin gându-mi umble,

Cu disperare.

Disperarea mută,

Doar pe min' m-ascultă,

Inima și vise,

Toate-s compromise.

În vuietul rece,

Al nopții reci,

Zic "Noapte bună!"

La nopții cunună,

de Mihail Vicolescu