Singurătatea absolută

Din lacrimă fierbinte și din sânge,

Se-nalță-un plâns amar și nepătat,

Că-i prea puțin un trup ce-a înviat,

Când sufletul, în lanțuri, încă plânge.

Pe fruntea timpului curg semne grele,

Un stigmat vechi, în carne ars și scris,

Iar sângele din cuie nu s-a stins,

El strigă-n noi din ceruri paralele.

Ce cruce ne mai scapă de-ntuneric,

Când lemnul răstignirii s-a tocit,

Iar trupul de păcate e pocit,

Și cere dreptul de a fi angelic?

Se-aprinde-n lut o taină neumblată,

Un fir de aur dintr-un veac tăcut,

Nu-i moartea cea din care ne-am pierdut,

Ci chinul că ne-am depărtat de Tată.

Prin nervii firii curge-ncet o rugă,

Ca o lumină dintr-un alt apus,

Iar îngerii, cu toții s-au ascuns,

Ori poartă peste aripi câte-o glugă.

Și brusc s-a lăsat noaptea, 

Ca-ntr-un leșin cosmogonic, 

Pe cer doar o singură stea, 

Sclipește întruna demonic. 

Fântânile au secat și ele deodată, 

Iar marea își culcă valul în larg, 

E mai întuneric ca niciodată, 

Corăbii se frâng catarg de catarg. 

Copacii buimaci freamătă întruna, 

Caută un fir nesperat de lumină, 

Ce bună ar fi acum măcar Luna, 

Ori bruma de rouă pe rădăcină. 

Șuieră agonic și vântul turbat, 

Prin negre vârtejuri atacă natura,

Rugi înălțăm spre un cer cianozat, 

Dar încleștată ne este și gura. 

Îngerii nopții apar croncănind, 

Geme pământul secționat în artere, 

Soborul de preoți ca-ntr-un colind, 

Vestește mântuirea venită din stele. 

Încet, sucombând planeta tăcea, 

Urmând un îndemn antagonic, 

Pe cer doar o singură stea, 

Sclipește întruna demonic. 

Astronom

Telescop şi-a cumpărat,

Însă nu să cate-n stele,

Ci să vadă de sub pat,

De-a plecat a sa muiere.

Unui astronom

Sus pe cerul înstelat,

Cată întruna cu luneta,

Însă alăturea-i în pat,

Găuri negre îl atrag.

Unui astronom

Astronom vrând să se facă,

Şi-a luat ochean de clasă,

Dar l-a lepădat de îndată,

Văzând gaura de-acasă.

Examen de angajare secretară

Proba scrisă stă să-nceapă,

Dar o blondă din fundal:

- Voi sări această etapă,

Mă pricep doar la oral...

Corona virusul

M-a atins cu degetul, m-a pipăit,

Şi-am zis că iau Corona negreşit,

Dar până boala o să - mi vină,

Eu, m-am mutat la e în carantină.

Atac de poantă

M-a-mpuns la inimă şi-am zis că-s mort,

Chiar am făcut o mare dramă,

Dar nu a fost atac de cord,

Ci, un atac de poantă, dat de-o epigramă.

Atac

M-a insultat c-o vorbă dură,

Şi mă ataca mereu în plen,

Dar i-am pus lacătul la gură,

Când i-am răspuns cu un catren.

Apocalipsa

Toţi se plâng că-i bate Domnul,

Că-i omoară cu “Corona” …

Dar din zori, până-i ia somnul,

Ei petrec doar cu Mamona.

Genetică – epidemia de Corona virus în Italia

Cei mai bravi au fost romanii,

Au creat chiar mari imperii,

Azi s-ascund ca şobolanii,

Le e frică de bacterii.

La terasă în pandemie

O Corona a comandat,

Şi-a aştepta cu gâtu-uscat,

Vine băiatu’… a strigat,

Şi înspre el a strănutat.

Am căzut într-un vis,

Fără cer, fără soare,

Cu trupul închis,

Într-o rană ce doare.

Nu mai știu dacă sunt,

Sau doar umblu prin mine,

Ca un vânt furibund,

Ce din trecuturi revine.

Te aștept fără timp,

Fără chip, fără zare,

Și zilnic mă schimb,

Într-o ultimă stare.

Mi-e tăcerea mormânt,

Mi-e durerea povară,

Și tresar la cuvânt,

Ca un clopot de ceară.

Dacă vii, nu rosti,

Nici regret, nici iertare,

Doar privește, să știi,

Ce înseamnă întristare.

De-ai veni, ți-aș rosti,

Fără vorbe încărcate,

Ce înseamnă, a iubi…

Și s-aștepți pân' la moarte.

Și-aș păstra acel ceas,

Ca pe-un cântec în piept,

Tu, lumina din glas,

Eu, tăcerea ce-aștept.

O dâră de lumină mă ține legat, 

Mărunte necazuri zilnic înfulec, 

Moartea zâmbește alături în pat, 

Și brusc în coșmaruri alunec. 

Gândul parșiv, surâsul îmi stinge, 

Îmi este o sete amară de vise, 

Voci din eter purced să mă strige, 

Și-n teamă mă retrag în culise. 

Am furat mai demult o bucată de timp, 

Să trăiesc fără remușcări nemurirea, 

Astăzi, însă, o dau morții la schimb, 

Numai să-mi spună ce este iubirea. 

Mă tolănesc mereu pe corzi de chitară, 

Fumez și citesc evanghelii rebele, 

Râd când lumina e absorbită de seară, 

Și aplaud barbari ce croșetează dantele. 

Amețeala lumii căzute mă sperie, 

Scriu bibliografii despre durere și lacrimi, 

Nu mai am sentiment și materie, 

Și cerșesc iubirea prin patimi. 

Îmi rumeg insomnia adesea sub pleoape, 

Aștept nebunia să săvârșească minuni, 

Pământul și cerul pe toți să ne-îngroape, 

Din trupurile noastre să crească pășuni,

Îngeri despuiați să alerge prin iarbă, 

Să curgă lumină din fiece pom, 

Snopuri să taie coasa cea oarbă, 

Iar firul de iarbă să miroase a om. 

Săgeată-mă Cupidon,

Aruncă săgeţi în mine,

Să-mi curgă iubire prin vine,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Până vei rupe a arcului coardă,

Ca iubirea încet să mă ardă,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Până la ultima săgeată,

Să plouă cu iubire curată,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Cu toate săgeţile deodată,

Să-mi faci tristeţea uitată,

Săgeată-mă Cupidon.

Ne naștem fără să știm ce-nseamnă
Să fii o clipă-n vastul Univers,
Și-nvățăm viața, zi după zi, să geamă
În noi, ca un etern și trist univers.

Căutăm sensuri printre întâmplări,
Un adevăr ascuns în fiecare zare,
Dar poate că suntem doar întrebări
Ce-au prins, pentru o vreme, întrupare.

Ce este viața? Un răgaz de soare,
Un drum pe care nu-l alegem noi?
O conștiință care, visătoare,
Își caută un rost printre nevoi?

Suntem materie ce-a prins cuvânt,
Un strop de timp ce se privește-n sine,
O clipă care întreabă de Pământ
De ce există — și de unde vine.

Iar moartea? Nu-i răspunsul la-ntrebare,
Nici poarta către-un adevăr promis;
E poate doar hotarul dintre-o stare
Și tot ce mintea n-a putut cuprinde-n vis.

Ne temem că-ntr-o zi vom fi uitare,
Că numele ni se va stinge-n vânt,
Dar cine știe dacă o plecare
Înseamnă că n-am fost pe-acest pământ?

Căci tot ce-am spus, o vorbă, o privire,
Un gest mărunt, făcut fără un scop,
Poate-a schimbat, prin simpla lui ivire,
Un alt destin, un suflet, un potop.

Nu știm ce este dincolo de vreme,
Nici dacă moartea are-un înțeles;
Dar poate că nici viața nu se teme
De-un capăt ce-i rămâne neînțeles.

Căci nu durata ne măsoară ființa,
Nici anii strânși în calendarul ce se trece,
Ci felul cum ne-am clădit conștiința
Și câte inimi n-am lăsat să plece.

Trăim cu moartea undeva aproape,
Dar nu ca doi dușmani ce se pândesc;
Ea ne amintește, dintre clipe, poate,
Că lucrurile trec — și de aceea cresc.

Un trandafir nu-i mai puțin frumos
Fiindcă se va scutura-ntr-o seară,
Iar cerul nu-i mai puțin luminos
Când stelele se sting și-apoi dispar.

Poate că veșnicia nu-i o viață
Ce curge fără margini, fără sfârșit,
Ci clipa care, deși se destramă,
Ne face să simțim că am trăit.

Și dacă într-o zi vom fi tăcere,
Fără răspunsuri, nume sau trecut,
Rămâne întrebarea: ce putere
Ne-a dat să fim — când n-am fi fost nicicând?

Poate că n-avem un rost dinainte,
Nici vreo menire scrisă undeva;
Poate că sensul nu se află-n cuvinte,
Ci-n tot ce alegem a însemna.

Iar eu, cât încă timpul mă mai ține,
Nu vreau să știu ce veșnicii mă cheamă.
Vreau să-nțeleg de ce, privind spre tine,
O clipă poate valora o viață-ntreagă.

Și dacă moartea va veni vreodată,
N-o voi numi nici demon, nici mister.
Va fi o întrebare neterminată,
Lăsată-n grija timpului și-a stelelor din cer.

Căci poate nu murim când viața pleacă,
Nici nu trăim doar fiindcă respirăm;
Ci între clipa care se destramă
Și veșnicie — îvățăm să exstăm.

Am fost doar vânt, cu luna strajă,

Dar m-au numit urgia serii,

Făceam din umbre, miez de noapte,

Un adăpost tăcut și sfânt,

Dar zorii m-au găsit străin,

Cu pașii frânți, cu ochii grei,

Un drum ce-l netezisem blând

S-a prăbușit sub pașii mei.

Am căutat liniște în inimă,

Dar am găsit doar durere.

Cu mâinile întinse-n sus,

Am atins scopuri și ideale.

Sunt liber, înconjurat de lanțuri,

Iar umbrele mă salvează,

Ca-n nopți, să mă chinui iar.

În a mea umbră, zorii se sting,

Iar pasul mă plimbă în pustiu,

Nu văd dorințe, nu simt vise,

Zac aici, rătăcit printre cuvinte,

Unde drumul e doar un ecou

Al sufletului sufocat de speranțe

Și trupul ce nu știe să doarmă.

Și-am învățat că acest drum

Nu mă duce nicăieri, niciodată,

Iar sufletu-mi obosit și greu

Nu mai știe ce să-mi ceară.

În pustiu, între ființe ponosite,

Am învățat să n-am regrete.

Așa am trăit, așa am căzut,

Dar de ce-mi este frică

Când eu sunt un personaj negativ

Dintr-o poveste spusă greșit?

    La marginea Universului,
    Constelaţiile se rotesc,
    Ameninţând nemărginirea,
    Cu şi mai multe stele...
    
    În creuzetul Universului,
    Stau să se nască din neant,
    Alţi sori şi alte planete,
    Precum şi alte stele călătoare...
    
    Dintr-un singur fir de nisip,
    Nori şi spirale făr’ de sfârşit,
    Se topesc şi curg colorate,
    În colţul ochilor tăi...
    
    Acest vad de lumină,
    Va arde într-un final,
    Brăzdând întunericul,
    Miliardelor de fire de nisip...

    Mirifică lume de umbre-albastre,
    cât eşti de aproape, de visele noastre,
    toţi trec prin tine, nimeni nu vede,
    adâncul din lacuri, zdrobind bradul verde...
    
    Mi-e inima-ndreptată, spre cele patru vânturi, 
    Mi-e mintea luminată, de zeci de mii de gânduri,
    simt spiritul că-nalţă, aripi spre Dumnezeu,
    simt că ceva se schimbă: în mine nu sunt EU!
    
    Simt că atomii-n mine, stau gata să pleznească, 
    nu-mi mai încap în piele, în strâmta mea carcasă,
    şi evadez în fine, mă pierd în Univers, 
    spre vidul gol ce-adastă, la viaţă, ca un vers...
    
    ... văd... ceilalţi m-aşteaptă încremenind secunde, 
    tăcerea grea se lasă, în şiruri mici de unde...
    nu mai există Spaţiu, nu mai există Timp, 
    eu sunt acuma, un Excelsior incandescent...

Alerga trenul sub lună, Timpul îmi părea că aleargă după noi Şi eu priveam pe geam cum trec unul câte unul Copacii falnici, dar de frunze goi. Priveam stânci, munţi, dealuri Şi mă miram atât de mult, Cât e de frumos pământul, Şi nu mă săturam să mă mai uit. Trenul alerga tot mai departe, Inima îmi bătea mereu. Şi lumea îmi părea ca o carte, Scrisă de însuşi Dumnezeu. poezie de Vladimir Potlog 

Un om cinstit va fi de multe ori luat de prost

Un om mințind va vrea să-ți spună exact pe unde-a fost

Un om trezit va fi de multe ori nedormit

Iar un om voind va ajunge de multe ori pe-un drum greșit

Omul ce tace are cele mai de preț cuvinte

Omul care zace pe sine e cel ce minte

Omul ce creează are o suferință-n viață

Omul ce visează îl vede pe sine-n față

Cel ce cară greutățile vieții va zbura când va vedea ochii morții

Cel ce gustă suferințele va recunoaște darurile bunătății

Cel ce știe să vadă și prin ceață va descoperi tainele lumii

Iar cel ce poartă o mască pe față va simți aromele durerii

Acela ce aleargă constant după plăceri va fugi mereu de dureri

Acela ce constată traseul nesfârșit va sta în pas neclintit de păreri 

Acela ce e prins în jocul de noroc al universului va retrăi focul

Acela ce e liber în dansul etern al cosmosului va cuceri pasul

El ce va găsi rost în toate va trăi binele ca la carte 

El ce va simți adevărurile va descoperi tot ce poate

El ce va distruge limitele impuse va renaște din nimic absolut

Iar el ce va da tot din el va regăsi totul ce a fost pierdut