1  

Din rai în purgatoriu

 
Acolo sus, în grădina fără umbre,
unde fructul nu se coace niciodată de teamă să nu cadă,
timpul era o tăcere albă, un cristal fără fisură.
Diminețile ne mângâiau cu o blândețe pe care n-am știut s-o prețuim,
iar serile se stingeau lin, într-o pace desăvârșită,
fără o urmă de durere, fără un singur regret.
Atunci ni se părea că aerul e prea curat,
că lumina aceea eternă ne apasă pe umeri,
că ne trebuie zbucium, că ne trebuie vânt și căderi.
Și am plecat. Am dat totul pe o palmă de lut,
pe-o stâncă aspră și pe-un drum care te taie la tălpi.
Dar abia acum, de aici, din bezna asta de mijloc,
înțelegem ce-am pierdut.
Purgatoriul nu e o alegere mândră, e o capcană a pașilor noștri.
Focul de aici nu ne încălzește, ci ne arde carnea zi de zi,
iar rănile nu sunt trofee, sunt lanțuri care ne strâng.
Privim uneori în sus, cu pleoapele arse de fum,
căutând scara pe care am coborât cu atâta ușurință.
Vrem înapoi. Vrem liniștea aceea pe care-o blestemam,
vrem aerul acela subțire, dar viu,
vrem din nou lumina care nu doare.
Întindem mâinile spre cerul de sus,
dar cerul s-a închis ca o poartă de oțel.
Scara s-a sfărâmat în pulbere și tăcere,
iar noi am rămas aici, prizonierii propriei noastre mândrii,
știind că raiul a fost totul...
iar noi l-am dat pe nimic.

Category: Philosophical poem

All author's poems: Vladislav Varzari poezii.online Din rai în purgatoriu

Date of posting: 29 October

Timp de citire: ~3 min.

Views: 239

Log in and comment!

Other poems by the author

Visul VII

Supărare

Noaptea coborâse peste parc fără niciun zgomot. Cerul era senin și adânc, iar luna plină își împrăștia lumina rece peste aleile pietruite, făcând ca umbrele lungi ale copacilor să se întindă peste pământ ca niște amintiri uitate. În mijlocul acestei tăceri nemișcate, scrânciobul vechi din fier și lemn se legăna încet, ritmic, înainte și înapoi, deși aerul era complet încremenit și vântul nu bătea deloc.

Ana stătea așezată acolo. Nu vorbea și nu făcea nicio mișcare. Privea fix spre cerul nopții, iar mâinile îi erau strânse ușor în poală, ținând strâns un con de cedru vechi, uscat și înnegrit de timp.

M-am apropiat încet, auzind pietrișul mărunțit care scârțâia ușor sub tălpile mele. Am făcut câțiva pași până când am ajuns chiar în dreptul ei.

— Ana... am spus încet.

Nu s-a întors și nu mi-a dat niciun semn că m-ar fi auzit. Am rămas în picioare câteva clipe, încremenit în liniștea nopții, ascultând doar sunetul monoton și metalic al scrânciobului care continua să se miște în gol.

— Ești supărată pe mine? am întrebat-o, privindu-i profilul neclar.

A închis ochii pentru o secundă scurtă, apoi a oftat și mi-a răspuns:

— Da.

Vocea ei nu purta vreo notă de asprime sau de furie, ci era copleșită de o tristețe adâncă și apăsătoare.

— De ce?, am întrebat din nou, încercând să-i caut privirea.

Nu a răspuns imediat. Au urmat câteva secunde lungi în care doar scârțâitul fiarelor a mai întrerupt tăcerea. Apoi, s-a ridicat încet de pe scândura scrânciobului și a pornit la pas pe aleea principală a parcului. Am făcut un pas în lateral și am început să merg alături de ea, păstrând același ritm.

Pe măsură ce avansam, marginile parcului au început să se dizolve treptat, făcând loc unei păduri dese și întunecate. Solul de sub picioarele noastre se schimba odată cu fiecare pas: iarba verde de vară s-a transformat mai întâi într-un covor gros de frunze uscate și ruginii de toamnă, iar după doar câțiva metri s-a așternut un strat rece și alb de zăpadă înghețată, fără ca timpul sau anotimpurile să urmeze vreo logică cunoscută.

— Te-am așteptat..., a spus ea deodată, fără să-și întoarcă privirea din pământ.

Am tăcut o clipă, privindu-i umerii.

— Am venit de fiecare dată când am putut, i-am răspuns cu voce scăzută.

Ana și-a plecat capul și mai mult spre zăpada strălucitoare de sub tălpi.

— Dar uneori ai întârziat.

Cuvintele ei au lăsat în urmă o liniște mai grea și mai apăsătoare decât orice explicație. Am continuat să mergem unul lângă altul prin zăpada care scârțâia încet, fără să vorbim și fără să ne atingem, lăsând spațiul dintre noi necompletat.

Câțiva metri mai încolo, printre trunchiurile înalte și negre ale brazilor, a izbucnit o lumină albăstruie, clară și rece. Lupul alb stătea acolo, nemișcat în mijlocul troienelor. Ochii lui de cristal străluceau intens sub razele lunii, privind fix când spre Ana, când spre mine, cântărind prezența fiecăruia dintre noi.

Ana s-a oprit pe loc. M-am oprit și eu chiar lângă ea, la doar un pas distanță. Lupul a făcut un pas lent și maiestuos înainte, apoi s-a lăsat pe pământ și s-a așezat direct pe stratul rece de zăpadă, privind tăcut spre noi doi. Niciunul dintre noi nu a scos vreun sunet. Pentru o clipă, am avut senzația clară că fiara nu judeca pe niciunul dintre noi; pur și simplu stătea acolo și aștepta ca noi să ne înțelegem.

Ana și-a întins încet mâna spre creștetul fiarei, îngropându-și degetele în blana ei albă și densă ca zăpada. Am făcut aceeași mișcare, întinzând la rândul meu mâna spre lup. În clipa exactă în care degetele noastre aproape s-au atins deasupra blănii lui, întreaga pădure, noaptea și zăpada au dispărut, iar totul în jur s-a transformat într-o lumină albă, orbitoare.

More ...

Cred că am talent

Cred că am talent să stric tot ce-i frumos,
Să sap o prăpastie-n loc de-o cărare,
Să pun o piatră de moară pe-un suflet milos
Și să transform liniștea-n strigăt și jale.
 
Am darul ăsta ciudat, moștenit de la oră,
Să vin totdeauna când nu e voie,
Să sting cu-o-ntrebare o caldă auroră
Și să las în urmă oameni la nevoie.
 
Mă uit în oglindă și văd un artist
Care-și aplaudă singur ruinul,
Un meșter iscusit, melancolic și trist,
Ce-și bea cu nesaț singur, veninul.
 
Și ce dacă lumea mă crede pierdut?
Eu știu să construiesc din cioburi palate,
Și dacă iubesc... e un har nevăzut:
Să dărâm tot ce-am strâns cu atâtea păcate.
More ...

Rănile mă mint

Aș vrea să cred că adevărul doare

Doar prima oară, ca o lamă-n vânt,

Dar el se-ntoarce zilnic, cu-o-ncruntare,

Și ne măsoară pașii pe pământ.

 

Eu tot căutam o lege nepătată

Prin care să ne scriem un alt rost,

Dar viața e o rană-nchegată

Ce ne minte frumos despre ce-am fost.

 

Ne spunem că durerea ne-a-nvățat

Să fim mai drepți, mai limpezi și mai puri,

Dar adevărul gol e-un magazin furat

Unde-am lăsat speranța între ziduri reci și duri

 

Și rănile mă mint cu-atâta artă,

Îmi pun pe frunte lauri de-apus,

Când tot ce am e-o pagină purtată-n viață

De vântul care-a coborât și nu s-a mai supus.

 

Adevăr nu-i decât tăcerea care vine

Când te oprești din luptă, obosit,

Și-nveți, în sfîrșit, cu milă pentru tine,

Că nu-i nimic de spus. Dar totuși, ai mințit.

More ...

Dincolo de zgomotul minții

M-am bătut cu gânduri multe,

În tăceri de plumb închise,

Am lăsat doar mintea-n punte

Peste vise demult stinse.

 

Urlă noaptea de întrebări,

Fără un răspuns în cale,

Căutând prin depărtări

Un motiv de îndreptare.

 

Să porți lupta asta-ascunsă

Nu e semn de slăbiciune,

Ci e-o cale nepătrunsă

Către gânduri mai bune.

 

Nu e răul să te doară

Când se adună nori din plin,

Fiecare zi te-nvață

Să rămâi bun și senin.

 

Trece timpul, spală toate,

Ce-a fost greu devine piatră,

Sufletul de acum le poate

Să le ducă pe altă vatră.

 

Când în tine tot se-oprește

Și zgomotul s-a liniștit,

Vezi că tot ce-a fost o luptă

Te-a făcut mai chibzuit.

More ...

Linia de sub ușă

 

Depresia nu urlă mereu.
Uneori stă nemișcată
în mijlocul camerei
și face fiecare lucru simplu
să pară un munte fără potecă.

Îți spune: „Așa va fi mereu.”
Minte cu vocea ta.
Îți ia numele de pe buze,
îți vopsește diminețile în cenușiu
și numește cenușa — adevăr.

Nu ești slab
pentru că te-a doborât.
Nici vinovat că nu poți vedea
ieșirea pe care alții o arată
cu degetul, de la distanță.

Uneori primul pas
nu e o victorie.
E să spui cuiva: „Nu pot singur.”
Să lași adevărul să iasă
fără să-l îmbraci frumos.

Apoi poate vine un om.
Nu cu răspunsuri de aur,
ci cu timp, cu răbdare,
cu un scaun tras lângă tine
când lumea dinăuntru se prăbușește.

Și poate vine ajutor —
nu ca o lumină care șterge tot,
ci ca o mână pe clanță,
o zi dusă până la capăt,
un pas mic împotriva vocii
care spune că nu mai există pași.

Nu trebuie să crezi astăzi
că totul se va face bine.
Ajunge să nu iei minciuna durerii
drept verdict.

Ușa nu se deschide dintr-odată.
Dar se deschide.
Iar până atunci,
lasă pe cineva să stea cu tine
de partea aceasta a nopții.

More ...

Ce mai faceți, Maiestate?

Vă scriu din timpurile fără de cetăți,

Când granițele s-au mutat în suflet,

Din țara ce-și uită frații uneori

Și-și vindecă durerea printr-un urlet.

 

Ce mai faceți, Maiestate, acolo-n piatră,

La Putna unde candela mai arde?

Aici, la noi, se sting focurile-n vatră,

Iar dorul de acasă e departe.

 

Ați ridicat biserici după luptă,

Să mulțumiți Cerului pentru pământ.

Azi ne e privirea tot mai ruptă

Și prea puțin din ce-am primit e sfânt.

 

Pădurile ce vă strângeau oștirea

Se vând pe bani puțini la drumul mare,

S-a ieftinit până și amintirea,

Iar codrul nu mai are îndurare.

 

S-au înstrăinat și dealurile sfinte

Pe unde altădată ropoteau copite,

Iar râurile noastre, fără de cuvinte,

Plâng pietrele de glorii părăsite.

 

Mormintele strămoșilor sunt mute,

Purtăm pe ele buruieni și tăcere,

În timp ce minți străine și prefăcute

Ne cer să vindem ultima avere.

 

Ne-am rătăcit în liniști confortabile,

Nici nu mai știm ce înseamnă să luptăm,

Purtăm pe umeri haine trecătoare

Și uităm limba în care ne rugăm.

 

Urmașii dumneavoastră, Maiestate,

Pleacă prin lume pâinea să și-o caute;

Rămân doar bătrânii cu umerii plecați,

Plângând la porți în sunete de flaute.

 

Satele noastre zac astăzi pustii,

Pragurile-s reci, iar vetrele uscate,

Copiii cresc departe de câmpii,

Fără să știe cine le-a fost frate.

 

Rămân bătrânii singuri la ferestre,

Cu ochii stinși privind spre drumul lung,

Așteaptă din străini vreo caldă veste,

Dar lacrimile lor la cer nu ajung.

 

Trăim o vreme făr’ de demnitate,

În care adevărul este pus în lanț,

Vindem istorii pentru o jumătate

De pâine neagră aruncată-n șanț.

 

Și totuși... uneori, când noaptea cade,

Simțim cum spada dumneavoastră tună

Prin sângele ce încă nu se pierde,

Căutând o cale iar să ne adune.

 

Poate că nu mai știm să fim eroi,

Dar ne e dor de demnitatea de altădată.

Iertați-ne că am uitat de noi,

Măria Ta... cu inima curată.

More ...

Poems in the same category

Ciudat,

De fel, am fost copil…

 

Ciudat, când încă nu crescusem,

doar amăgit, de doica - ce mă-ntreținea,

am pariat – ciudat,

să joc – de v-ați ascunselea,

sigur - și stingher.

 

Ciudat, cum era anotimpul,

încărunțind – gingaș, un altui sentiment,

bobi mari – îngrămădeau nisipul,

și timpul – parcă, nu avea habar…

 

Ciudat, îmbrobodeam verdeața,

a unei margini de trifoi,

când eu - și încă anotimpul,

mai exista și  pentru - noi!

 

Ciudat, firește mă întreb acum,

de unde – politețe am găsit,

când eu – stingher și încă sigur,

perechi, ne amăgeam - în doi…

More ...

anonim poezie 6

Demult, când au venit nave neterestre la București, după ce (ni) s,a întâmplat minunea sâmbătară ( ADVENTISTĂ) de la ziarul Timișoara (95 sau 96)mi-a fost dat ordin militar secret să scriu un alt imn.De atunci s-au întâmplat multe ...

    Am scris versurile următoare, care se potrivesc la ; ,, Onor la președinte ,,( e încercarea mea ultimă) ;

1   Suntem urmași de mari eroi

   Pe tărâmul român, unde,s turmele de oi

   Auru,i predat mereu,mereu de noi

   DOMNULUI din treacăt și de apoi!

2  Drapelul flutură în vânt

   Peste ape-n văzduh și pe dragul nost pământ

   Din lăută și din fluier zicem cânt

   Scris cccu sânge lui Yssus - Domnul sfânt!

   Îi spus de la creștini bătrâni

   Să păzim Sâmbăta și să nu mai fim păgâni

3  Tinerii nu au purtarede hapsâni

    Li se face milă chiar și de câini.

   DUXIneCaL - semnul latin

 4  Au suma-mpotrivă la semnul sabatin(!)

   Când e ziua de Odihnă mă închin 

   La : YAHVVEH = SABBAOT ( sau ELOHIMM)

    M = 1000

    D = 500

   C = 100

   L = 50

   X = 10

   V =  5

   I = 1

a,  ,,  ... și orice duh care nu mărturisește pe Iisus, nu Este de la DUMNEZEU, ci este  ...( N. T.) 

b ,,  ... căci Satan însuși se preface într-un înger de la lumină ...  ,,( N.T.)

c ,, Le - am dat legile Mele  și le -am făcut cunoscut poruncile Mele ,pe care trebuie să le împlinească omul ,ca să trăiască prin ele.    etc.( V.T.  Ezechiel ,cap.20 , vers .11 ,12,13 ,  20 ,21 .

d În fiecare lună nouă și în fiecare Sabat  , va veni orice făptură să se închine înaintea Mea ,zice Domnul , ... (V.T. , Isaia , 66: 23).

e  ,, Al  Meu este aurul ...  ,,  (V.T. )

 f Citește  2 Tesaloniceni,cap . 2 ,N. T.  !!

g Citește Evang.  ,  ,, Apostolii mincinoși ,, și   ,,Proorocii mincinoși  ,,!!

 

More ...

Când vorbele tac

Când vorbele tac
un suflet se naşte
şi iubirea inundă
trăirile minţii

Trăirile minţii
prin labirintul vieţii
să treci te învaţă
când vorbele tac

Când vorbele tac
iubirea te prinde
cu mii de cuvinte-n
trăirile minţii

Trăirile minţii
îţi zbuciumă timpul
biet singuratic
când vorbele tac

Când vorbele tac
în gând se-nfiripă
cu greu stăpânite
trăirile minţii

Trăirile minţii
în vise se schimbă
la apusul cel dulce
când vorbele tac

Când vorbele tac
un suflet se pierde
lăsând în restrişte
trăirile minţii

More ...

Inima mea

Pentru inima mea cine plânge,

Cine-i vede lacrima de sânge,

Cine-i vede părtile crăpate

De atâtea drumuri duse-n noapte,

Cine îi aude mutul suspin,

Al îngrijorărilor rece, amar chin,

Cine știe câte grele șoapte

Și cât dor ascuns împarte,

Neiubirea,uneori,ce-o doare,

Cat de mult se lupta pentru soare,

Cate văi,câți munți urcat-a ,tristă,

Fără voia de a fi învinsă?

More ...

CUVINTE GREU DE ROSTIT...

Te-ai gândit vreodată, în mod chibzuit,
Care sunt cuvintele cel mai greu de rostit,
Stăvilite în orgolii prea mari sau mărunte,
Pecetluite sub buzele strânse și mute...?

Cuvintele care-ar trebui, răni, să aline,
Spuse șoptit, așa, după cum se cuvine,
Să nu tulbure și mai mult, prin rostire,
Ale sufletului, străvezii și chinuite, fire...

Rostite prea devreme sau prea târziu,
Cuvintele se pot pierde în zadarnic pustiu,
Cuvintele acelea sunt cel mai greu de amintit,
Cuvintele ascunse, cel mai greu de rostit...

 

More ...

Strada pustie

 

 

 

Strada s-a sprijinit de cărămizile ei,

obosită de pași și de ploi.

 

Fiecare strop de ploaie

o aduce mai aproape de mine.

 

Un felinar clipește în somn,

iar umbrele se mișcă încet,

ca gânduri care ezită să plece.

 

O privesc.

Tăcerea ei mă apasă.

 

Mă apropii, o ating cu grijă,

iar pașii mei îmi șoptesc numele,

ca și cum strada m-ar recunoaște.

 

Aerul miroase a plecare.

Pietrele își țin răsuflarea,

iar vântul se oprește să asculte.

 

Poate am fost eu tăcerea,

iar apusul doar o umbră

care m-a purtat.

 

De ce doar eu am trecut pe aici?

De ce nimeni nu a mai venit?

 

Poate strada visează

că sunt încă acolo,

poate eu sunt visul ei

rătăcit în ploaie.

 

Sau poate

n-am fost niciodată viu,

ci doar o amintire

care învață

să tacă.

 

 

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍