Peisaj

Într-o zi, mergând molatic

Singur, prin localitate,

Întâlni indicatorul

"Proştii au prioritate!"

Îmi veni pe loc ideea

Sã îl smulg de acolo-n grabã;

Dar mã rãzgandi zicându-mi:

"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!

Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã

- Proşti cu crengi, proşti mititei -

Unii nu vor şti vreodatã

Cã e semnul pentru ei!"

Cum rãmase semnul teafãr

- Din motivu-acesta poate -

Nãtãfleţii de tot soiul

Au şi azi prioritate...

Visul îmi doarme pe-o noptieră,

Sub lumina pală a galbenei luni,

În ochiul meu trist rîde-o himeră,

Și-mi cară în creier negre furtuni,

Grijile mele dorm printre rafturi,

Le-am lăsat să mai pască prin cărți,

Moartea cioplește calmă sub paturi,

Un sicriu folosind întuneric și dălți.

Curg râuri de lacrimi pe-un acatist,

Amurgu-mi bocește și el pe obraz,

Și văd în trecut răstignirea lui Crist,

Iar cuiele Lui, mă înțeapă-n grumaz.

Nopțile albe îmi atârnă sub pleoape,

Focul din sobă durerea îmi cântă,

Vin stelele stinse însetat să se adape,

Din vise și griji, și din lacrima sfântă.

Vântul mi-a aruncat pe umăr tăcerea,

Sufletul meu mușcă rapace din lună,

Galben se scurge din cer precum mierea,

Sub urletul lunii noaptea sinistru răsună.

Apa înspumată nu știe durerea, doar curge...

Marginea podului trosnește sub valuri,

Luna rănită, sub pod se ascunde și plânge,

Întunericul nopții strâns se ține de maluri.

Trec somnambulii cu priviri încruntate,

Privesc înspre apă pregătindu-și căderea,

Lunaticul suflet e dus în aval să înoate,

Pe sub pod mi se scurge grabnic vederea.

Vântul a stat. De pe umăr îmi cade tăcerea,

Orbecăi sub pod prin galben ca mierea,

Cu noaptea în cap și în brațe cu luna,

Tratez somnambulii care mișună întruna.

Doamne, Doamne mult ne dai,

Multă bunătate ai.

Ne ajuți întruna mereu,

Totdeauna când e greu.

Noi uităm a te chema,

Duhul sfânt este paza,

El se roagă pentru noi,

Te cheamă Doamne la noi,

Iar prin bunătatea ta,

Ne salvezi din nou viața.

Și când necazul iar vine, 

Dumnezeu e iar cu mine ,

Grija ce-o  poartă mereu,

O are doar Dumnezeu,

Primit în inima mea,

Arată iubirea sa .

Căci are credință mare,

Multă pentru fiecare.

Să fim iubitori mereu,

Așa cum e Dumnezeu.

Omul ce minte zilnic și fără rost
De parcă nu știe adevărul deloc
E obișnuit cu viciul
La fel de bine cum își știe pinul

Bărbatul ce se afemeiază
O soție nu o să aibă
Și o să caute plăcere
Până va cade în tristețe

Cel ce îl insultă pe aproape
El singur și-o face
Când singur va rămâne
Pe al său drum plin de cuie

Dar cel care omoară
A făcut cea mai mare rană
Pentru care o să plătească
O viață întreagă

Persoana care tot fură
O să învețe cum merge
Dacă nu se mai oprește
O să simtă pe pielea lui cum e a pierde

Dar cea mai rea dintre toate cele
Este în Dumnezeu a nu crede
El este tatăl,fiul și duhul sfânt
Căruia toți ar fi trebuit să se închinat

Totuși nu e vreme să fi disperat
Că Domnul de izbeliște nu te-a lăsat
De la început ne-a cunoscut ca nimeni vreodată
Și până la moarte va fi totodată
Roagă-te ca să te apropi de el cum ști că poți să o faci de fiecare dată
Împrăștie cuvântul sfânt ca niciodată
Ajută-l pe aproape cum te-ai ajuta pe tine
Și dă-i lui Dumnezeu un motiv de bucurie

Încă te păstrez în amintiri,

Nu te încadrezi la fostele iubiri,

Pentru că încă te iubesc,

Pentru că încă te doresc.

Ți-am jurat c-am să te-aștept o viață

Pași mei către tine-s precum fuga pe gheață,

Mă risc la fiecare pas, risc să mă pierd ,

Dar n-am să renunț niciodată la cea ce cred.

Eu cred și sper să am dreptate,

Pentru tine renunț la propria-mi moarte

Pentru tine aș suferi o eternitate,

Numai să te am măcar o clipă aproape.

Noaptea e ca marea
Nu poți a vedea nimica
De întunericul ca valurile te cuprindea
Și soarta ți-o decidea

Deasupra ta,dacă te-ai uita
Tu poți vedea
Stelele ce se uitau
Și licărarea ce o făceau

Toată noptea de ai sta
Și de te-ai uita prin fereastra mea
Cum fac eu acuma
Și cu lumina stinsă,a-ți depăși frica

Și,chiar de-i văduva ea
Eu am decis a sta
Pentru a o mai alina
De singurătatea pe care o simțea

Eu voi continua
A scrie poezia mea
Până va veni dimineața
Și ea va pleca

Și mă uit la ultima stea
Care strălucea pe bolta mea
Până când și ea va cădea
Se va scufunda în întunericul,care o înghițea

Toată poezia asta
Am scris-o cam pe la opt
Și nu știu ce ma luat
De ce mă m-aș culca

Cred că o să am cearcăne
De la nopțile pierdute
Visând cu ochii deschiși
Și pe la cer uitândumă un pic

De m-aș uita în oglindă
Eu nu mai negrul din suflet,se observă
Pentru fiecare ființă
Oricât de mică
Nu o să fie mai pură
Decât luna pe cer,nevăzută

Ca o nălucă eu m-am ascuns
În întunericul ce pace mi-a adus
Ascuns de lume,nevăzut
Și mai preus de toate necunoscut

Zilele trec,iar nopții eu pierd
Secunde fără rost
Pierdute în întunericul stufos
Fără scop,ca un mort umblător

O umbră printre stele
Am încercat să ating luna
Dar am putut oferi doar durere
Și scuzele rănile nu drege

Dar nu-i totul doar chin
Voi aștepta în deplin
Ziua când vom fi din nou
În aceeași gară de metrou

Va trece timpul mult si bine
Dar speranța că poate va fi ca înainte
E singurul lucru care mă menține
Te rog nu o distruge,că mă omori pe mine

Nu e de parcă sunt eu prea în vârstă
Ca să pot zice că am avut o viață lungă
Plină de memorie și amintiri în vânt
Care oferă un învățământ

Dar totuși simt mărinimia
Chiar și când era epidemia
Ai unei simple vieții de copilaș
Care s-a pierdut printre trufași

Ca o fanfară de primăvară
A fost viața mea de odinioară
Cu un tovarăș de armată
Pe care nu o să îl uit niciodată

O explozie în fiecare dimineață
Plină de bucurie și nebuneală
O prietenie care va dura o viață
Și cu care aș confrunta și o armată

De vremuri apuse îmi amintesc
Pentru că despre asta eu vorbesc
Când cu el mă întâlnesc
Și simt din nou cum era să trăiesc

Îmi amintesc și de iubirea pe care încă o mai trăiesc
Și care indiferent de orice eveniment eu nu pot să o părăsesc
Ca un călător eu continui pe acest drum
În timp ce continui cu inima să te urmez acum

Școala pentru mine mereu s-a simțit ca o durere
Dar acum că am ocazia să uit în timp printre perdele
Înțeleg acum cu o mai bună percepere
Că a fost locul cu cele mai frumoase momente

Dar nu ar trebui să termin pe o notă cu durere
Nu îmi place să provoc neplăcere
Așa că vă voi mai spune
Că mereu poți face noi momente

Frumoasă ca un fulg de zăpadă
Curată ca sloiul de gheață
Mai albă ca o zi de iarnă
Și mai frumoasă ca orice seară înghețată

Cu ochii verzi,ca plantele de primăvară
Ce îți arată o energie nebunească
Ca într-o pădure de stejari te-ai pierde
Dacă doar o secundă te privește

Cu o inimă îndrăzneață
Și mai presus de toate curajoasă
Gata să intre în orice vrajbă
Și să iasă victorioasă

Buzele ca sângele de roșii
Mai frumoase decât orice pot privi ochii
Ca focul ce tot arde în zare
Strălucire într-un apus de soare

Părul șaten ca frunza de nuc în toamna târzie
Când noaptea cădea asupra fiecărei clădiri închise
Și pe frigul de afară ce sufletul îți îngheață
Eu ciocolată caldă sorbeam în fiecare seară

Iarna e minunată
Mai ales cu fulgii ei de zăpadă
Care se așează
Și ei formează
Oamenii de zăpadă

Cu Crăciunul în decembrie,
Și cu Anul Nou care vine repede
Nici nu poți înțelege
Anu,cât de repede trece

Când te vei duce la munte
Și îți vei împacheta ski-urile
Nu vei mai pleca
De la distracția pe care o vei avea

Furia ca un vulcan a explodat
În lung și-n lat
Și lumea foc a luat
Cu foc și lavă s-a îmbibat

Cutremurele lumea a spart
În două ea s-a rupt
Mările s-au adâncit
Și lumea cu spaimă a privit
Cum clădirile s-au dărâmat
Și pământul viața a furat

Tsunamiul pământul a scufundat
Valea cu apă s-a inundat
Creaturile marine au invadat
Locurile unde nu au mai cutreierat

Tornada care a smuls
Fiecare casă și autobuz
Șoseaua el a aruncat
Cu tot pământul așezat

Tunetul care cu viteză cade
Electrizează toate motoarele
Asta dacă nu sparge
Și clădirile pe care el cade

Seceta cu căldura ei eternă
Și foamea pe care noi ne disperă
Ea nu se mai oprește
Dar în schimb ea tot crește