Oglinda

Ridicați-vă din sângele-nghețat pe asfalt,
din decembrie-n care ați căzut fără vină,
ridicați-vă, din glonțul prea înalt
și spune-ți clar: a fost jertfa lumină?

Că noi am rămas cu libertatea-n vitrină,
ca pe-un lucru scump ce nu știm să-l folosim,
iar cei ce-au căzut au ajuns doar rutină
în gura acelora ce știu să mintă fin.

Comunismul n-a murit, doar s-a schimbat la față,
și-a pus cravată nouă, discurs occidental,
ne fură fără ură, ne suge fără greață,
din nouăzeci încoace, calm, instituțional.

Și iar suntem despărțiți, român contra român,
unii cu istoria vie, alții cu lozinci goale,
vin „salvatori” ce urlă fals și foarte senin,
cu Estul în privire și cu frici ancestrale.

Ne spun că-s pentru țară, dar țara e un pretext,
o mască pentru ordine, obediență, pumn,
sub tricolor se-aprinde același vechi context:
autoritar, murdar, cu iz de stepă și fum.

Iar noi, popor obosit, cu memoria scurtă,
uităm lagăr, foamete, frica de a vorbi,
mergem iar după fluier, cu mintea prea ruptă,
ca turma ce nu știe de ce va muri.

Ridicați-vă, morților din stradă,
și spuneți-le viu: nu asta a fost visul lor.
Libertatea-i liniște, nu-i frică, nu-i pradă,
e luptă lucidă, cu capul ușor.

Februarie stă la ușă și bate,
Cu pumnii lui reci prin oraș,
Dar tu îmi cazi în brațe, și toate
Zăpezile fug din trupul meu laș.

Nu-i încă verde pe câmpuri, iubito,
Nici pomii nu știu să învie,
Dar sângele meu, când te strigă-n șoaptă,
Se rupe din iarnă și țipă: „Să fie!”

Miroase a fum și a seară târzie,
A drumuri cu pași înghețați,
Oh, dar gura ta caldă, o primăvară vie,
Îmi arde pe buze păcați.

Îți simt respirația. Caldă. Aproape.
Cum se zbate în pieptul meu greu,
Și frigul din mine se frânge, se sparge,
Ca gheața sub pasul tău.

Nu-i martie încă. Nici flori. Nici lumină.
E vânt și e ger peste tot.
Dar când îți aud inima lângă a mea,
Oh, februarie cade din loc.

Și dacă mă-ntrebi ce anotimp este,
Nu știu să-ți spun din calendar
Știu doar că atunci când mă strângi la piept
Primăvara începe brutal.

Sub pielea ta arde o rază-n ascuns,
În coapsele tale-i pământ,
Iar carnea mea simte cum gerul e strâns
Și spart de un mugur flămând.

Nu-i vremea caisului încă în ramuri,
Nici ierburile nu s-au trezit,
Dar noi înflorim cu o forță oarbă,
De parcă pământul ne-a vrut înainte de-a fi iubit.

Iar zăpada ne-ar prinde flămândă, fierbinte,
Cu umerii goi sub ninsori,
Dar sub albul ei crud ar zvâcni înainte
Două veri sfidându-i fiori.

Că-n sângele nostru e mugur și rană,
E sevă și vânt răzvrătit,
Și carnea ne este o flacără-n stană
Ce sparge pământul slăbit.

Nu-i lege, nici timp, nici hotar între noi,
Nici ger care să ne despartă,
Când tu îmi aprinzi primăvara din doi
Și lumea din jur se dă la o parte.

Oh, și dacă mă-ntrebi ce rămâne din toate,
Din ierni și din viscolul mut,
Rămâne un trup care-n brațe te scoate,
Și-un februarie căzut.

I do not live these days, I wait.
I drift through time, disjointed fate,
each hour a wound the sun won't bind,
each minute stitched with you in mind.

Your absence is a second skin,
a quiet ache that hums within,
like violins too far to hear
but close enough to draw a tear.

And yes, I know, just one more night,
and Sunday blooms in fragile light.
But longing isn’t ruled by clocks,
nor caged by roads or mountain rocks.

I miss you like the roots miss rain,
like poets miss unwritten pain,
like hands that once knew how to hold
still tremble in the evening cold.

There’s no defense, no mask, no art,
just you engraved across my heart.
And though I’ll see your face so soon,
tonight I kiss the empty moon.

If you feel anything at all,
let it be this, let silence fall
like stars collapsing in your chest,
and know: where you are not, I rest
in shadows only you can part,
I breathe, I break, with all my heart.

Ți-aș scrie pe tâmplă, cu cerneală tăcută,
Că te port în gânduri, ca-ntr-o rugă mută.
Că te-am pus pe inimă, loc de icoană,
De când ai zâmbit, și m-a durut toamnă.

Mi-ești dor deși ești, mi-ești drag deși ești,
Cum ești numai tu în toate poveștile mele firești.
Mi-e gândul o horă, și-n mijloc ești tu,
În rochie albă, cu pasul tăcut, dar curat ca un „nu”.

N-am cânt să-ți dau, nici flori n-am în mână,
Dar ți-aș da o viață, legată de-a ta cu sârmă bătrână,
Să nu se desfacă, să nu se-ncovoaie,
Să fim noi doi duminică-ntr-o gară de la țară.

Și dacă n-ai spus „te iubesc” niciodată,
Să nu te grăbești, să nu fii supusă vreodată.
Că eu te iubesc, și-n așteptarea mea caldă,
Te cresc în cuvinte, ca-ntr-o fântână adâncă și dalbă.

E 31 decembrie,
dar nu-i Revelion.
E o zi ca oricare alta,
numai că mai tăcută.
Pe perete, calendarul a obosit.
Nu mai are foi.
Numai o întrebare:
„Și tu ce-ai făcut anul ăsta?”
Eu?
Am plâns.
Am tăcut.
Am iubit o fată care n-a știut.
Am mers pe la morminte.
Am scris.
Am tăcut iar.
Am trăit.

La final, calendarul s-a uitat la mine
și mi-a zis:
„Ai fost om.
E destul.”

Se lasă seara peste perne grele,
Și-n candelă mai licăre-un cuvânt,
Te scriu, iubito, printre mii de stele,
Și-n gânduri te sărut încet și sfânt.

Nu dorm, că-n mine ard ca o făclie
Toți pașii tăi, zâmbetul și cuvântul,
Tu, care-mi ești și leac, și poezie,
Și foc, și mângâiere, și pământul.

Mi-e patul larg, dar inima prea strâmtă,
Când nu-ți aud respirația-n tăcere,
Când n-ai lăsat nici zâmbet, nici cuvântă,
Și totu-i dor, și teamă, și durere.

Pe pernă stângă-ți simt umbra-ntr-o parte,
Pe dreapta, doar o lacrimă coboară.
O noapte fără tine-i prea departe,
O zi fără iubire-i o povară.

Draga mea, cu nume de lumină,
Cu ochii de catifea și vis întins,
Aș vrea să dorm, dar somnul nu mă ține,
Când tu în piept, ca harfă, mi-ai rămas aprins.

Și dacă mâine-ar fi sfârșit de lume,
Te-aș căuta în stele, printre zări,
Ți-aș pune numele-n tăceri, pe dune,
Să-l ducă vântul peste veacuri mari.

Iar până dimineața să ne vină,
Te scriu aici, în vers și rugă blândă,
Ca Rege ce-și așteaptă-a sa Regină,
Într-un regat de flori și noapte-adâncă.

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Respiri prin răsuflet o clipă de teamă,
în ochi tu aşterni necuprinsa-ndoială,
pe gene un fulg de durere ţi-e seamă,
cu gânduri din tine-nfrăţeşti şovăială.

Ai vrea să te lepezi de praful amarnic
crescut peste viaţă din viaţa-ţi trudită,
pe strada uitării ţi-e mersul zadarnic,
căci lumea grăbită e-n veci asurzită.

Sub ploaia de stele ţi-e noaptea obidă,
săgeţi de lumină te cheamă spre astre,
poveşti de o viaţă stau umbre-n firidă,
pierdute de lume sunt neamuri fiastre.

Spre luciul de stele privirile cheamă,
un suflet e singur la braţ cu-aşteptarea,
eşti umbra din lume trăind într-o dramă
pe calea spre ziua ce pierde chemarea.

Izvoare celeste din suflet revarsă
iubiri adormite de timpul făţarnic
şi-n clipa trăită de-o lume întoarsă,
pământul înghite un cuget povarnic.

O umbră a vieții în noapte așteaptă
să mântuie trupul de ziua-nserată,
un înger ți-e rugă în gând și în faptă
când sufletul singur la ceruri se-arată.

Plutum împinși de secundarul dezinvolt

Vâslind în orb către eternul anonim

Printr-o minune am ajuns ființe toți

Cărând în brațe astro-magicul destin

Contorsionând lucrează haosul vioi

Precum un vals Brownian plutind în cană

Azi este soare, mâine ploaie, poate nori

Ne învârtim zâmbind anost într-o capcană

Călătorind între etern și infinit

Bine și rău pare să fie-o hologramă

Depinde totul doar de ochiul ce-a privit

Căci perspectivele diferă-n lumea oarbă

Din locul strâmt ce se învârte plictisit

Centrul e soarele iar restu varietate

O simplă glumă despre spațiul mărginit

Ne e de-ajuns căci nu cuprindem realitate

Avem și timp, avem și Sud, avem și sus

Ne-am definit un ideal dintr-o himeră

La stânga-i dreapta-n antiteză descompus

Ne orientăm în relativa efemeră

Îmbrățișează-mă  viață
Încă o dată…
Și reazemă de - al tău zid
Cu  iedera-ți verde răcoros
Culorile vieții  să le privesc
Vitralii ce-n ochi se risipesc
Precum  cioburi frumos colorate.

Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Iar eu am să-ți las urma
Dorințelor mele pe-al tău zid,
Pe-a ta  iederă înlăcrimată
Unde, privirea-mi zace  strivită
Când pleoapele reci mi se închid.
Îmbrățișează-mă viață încă o dată.

Pașești cu siguranță
In văi întunecate
Cu toti, în concordanță
Tu crezi, ca e dreptate

Dar ce e adevărul?
Și care-i realitatea?
Parcurgi și acum, tu, drumul
Crezând ca e dreptate

Căi lungi, topite
Sunt interconectate
Dar tac în ispite
Chiar dacă-s populate

E noapte lungă…
Şi pare a fi albă,
Dar luna nu-i lumină
E o reflecție întunecată

Cu fiecare pas făcut
În lume rătăcită
Te apropii de un drum abrupt,
Dar fără de lumină.