Ce-i dacă mor?

De frica morții prea mulți s-au vaccinat
și alții, tot de frica ei, nu au făcut-o!
Ne-vaccinați sau vaccinați, tot au plecat
bolnavi sau nu, când moartea le-a cerut-o!

Frică de moarte îmi este și mie oare?
Nu într-atât încât de ea să mă feresc
sau să trăiesc mereu doar sub teroare,
sperând cât mai târziu, să-o întâlnesc!

Eu moartea o văd ca fiind o datorie,
pe care toți născuții, cândva o vor plăti!
Și-ar trebui, ca fiecare conștient să fie,
că ziua aceea, orice ai face, va veni!

Adesea chiar mai iute, decât ne așteptăm
căci nu putem, nicicum s-o întârziem
degeaba de mii de ani tot încercăm,
când vine să ne ia, de vrem sau nu, plecăm!

15.06.2021

Mi-e lehamite de toate
inclusiv să mai „trăiesc”
căci îmi este peste poate
vre-un motiv ca să găsesc!

Niciodată, sunt convins,
nu-o să fie cum a fost!
Prea mult răul s-a întins,
să mai sper, nu are rost!

Ce „trăim” cu toții acum,
este o simplă pregătire,
pentru noul nostru drum,
ce duce, spre pătimire!

Zi de zi amărăciune
greul va fi tot mai greu,
pân, la marea înșelăciune;
noul, falsul dumnezeu!

Ce închinarea o așteaptă
de la întreaga omenire
cei ce țin credința dreaptă
vor fi buni de răstignire!

Când spre viitor privesc,
moartea izbăvire îmi pare,
căci n-aș vrea ca să trăiesc,
ce se deslușește … în zare!

14.04.2021

În jurul meu
mor oamenii mereu,
oare de ce nu pot să mor și eu?
Sunt unii mult mai tineri
și mai sănătoși,
mult mai deștepți,
sau mai frumoși!
Pentru planeta întreagă de folos,
mari genii,
sau „izvoare” de frumos,
iubiți și cunoscuți de întreaga lume,
persoane care și-au făcut un „nume„
și a căror lipsă lasă un gol
ce doare,
fiindcă n-au fost persoane oarecare,
așa cum eu însumi încă sunt,
bun la făcut doar …
umbră pe pământ!
Să fi uitat moartea de mine oare,
sau nu îi place să ridice un
oarecare?
Fiind prea târziu să mai devin un „cineva„
nu-mi mai rămâne decât a aștepta,
pană termină cu cei ce au un „nume„
ca să mă ia,
de pe această lume!

19.01.2026

La revedere mamă, mergi acum
spre Dumnezeu cel sfânt și bun,
care îți va face în ceruri locuință,
căci viața ta a fost doar suferință,
durere, lacrimi, până în mormânt,
iar Dumnezeu făcut-a legământ,
că fericiți vor fi cei care-au plâns,
cei milostivi, nu cei care-au strâns,
cei de dreptate adesea însetați,
pentru credință loviți și înjurați
și findcă astea le-ai trăit mereu,
o să te ierte bunul Dumnezeu!

 

8.10.2024

Valoarea mea pentru ai mei?

Echivalentul a cinci lei!

Desigur la valoare e adăugată

și prețul pentru o ciocolată!

 

De ce-am ajuns fără valoare?

Fiindcă mă clatin pe picioare,

în plus cine mai ia în serios,

un pensionar sărac, bolnăvicios?

 

Da, experiență am întreaga viață,

dar nimeni de la mine nu învață,

toți vor să înfrunte răul personal,

chiar dacă riscul poate fi fatal!

 

Valoarea mea astăzi în lume?

Nici cât o mână de alune!

Un pensionar e o povară socială

și toți îl vor cenușe ... într-o oală!

 

Dar cu valoare, sau lipsit de ea,

din viața eu promit că voi pleca

nu când dorește cineva străin,

ci când îmi spune Dumnezeu să vin!

 

20.01.2026

Femeia nu te lasă niciodată,
să duci o frază până la sfârșit;
abia ai scos o vorbă și de-îndată,
consideră că știe ce-ai gândit!

Te întrerupe și-ți spune altceva,
ce nici-un fel de legătură n-are,
cu ce-ai fi spus, de te lăsa
ca să vorbești, având răbdare!

Apoi când îi arăți că s-a înșelat,
în loc s-accepte și să tacă poate,
aduce argument și cerul înstelat,
că tu greșești și ea are dreptate!!!

Femeia e împotrivă întotdeauna,
la tot ce spune, îi cere, un barbat,
de când era pe tot pământul una
și până azi, când s-au „emancipat„!

Știe și poate totul mult mai bine
ținând morțiș să-o demonstreze,
nereușita cu lacrimi și suspine,
apoi încearcă să-o atenueze!

Femeile sunt toate de la o mamă,
afară de Preacinstita Născătoare,
și pentru ele este o mare dramă;
să-o ia model, de viață îndrumătoare!

25.04.2024 

Ma uit la inima mea goală

In corpul meu fost’ feudală,

Nici soarele n-o poate incalzi,

Nici un chip frumos n-o poate inveseli.

Se uita si ea la mine,

Si vede un camp de lupta unde au ramas ruine,

Urlu dupa ea sa vina inapoi,

Deoarece creierul incepe sa fie mai greoi.

Soarele a apus,

Iar inima mea s-a dus.

Am ramas goala si neajutorată,

De parca nu eram asa odată.

Azi, în loc să-ți dau o floare 

Și în brațe să te strâng,

Îți aprind o lumânare 

Și te rog să-mi vii în gând.

Brăzdat chipul de necaz

Și albită de vreme,

Ai muncit fără răgaz,

Să nu-ți pierzi copiii-n lume.

Ai plecat din suferință

La ceata cerului senin,

În urma ta, firava-mi ființă,

A înțeles că toți murim.

Nimeni nu știa să spună 

O poveste ca și tine,

Scumpa mea, bunică bună,

Cu tine era atât de bine!

Oare pot fi enumârate ,câte dureri  poate duce un părinte

în scurta lui viață pe pământ ?Sunt multe peste care trec

așa se călesc și merg mai departe .De dureri  fizice  mergi

la medic și te face bine .Dacă pierzi pe cineva , porți doliu

o vreme ,apoi poți uita ...Dar când  pierzi  un copil  e altceva!...

A fost secerat  de  o boală ,de un accident ,te resemnezi

Domnul ,a vrut să-l ia  ...Dar durerea  cea mai mare  este când ,

l-ai crescut mare și ca părinte  îți spui  mai e puțin ,și își va găsi

un drum  al lui.Un copil  e o fericire faci tot să-i fie bine .

Dar când  descoperi un adevâr cumplit : copilul  tău s-a rătăcit ,

o boală grea  l-a ademenit ,ce nu are vindecare,.Tu ca părinte ,

vezi  cum raza  ta  de soare ,moare  încet ,încet ...Asta-i durerea

cea mai mare . Unde ,la cine să  apelăm ,noi părinții : Pe lume

nu-i durere mai mare . s.o.s.  ne doare!

Covor de cadavre se asterne in iad!

Doi opuși sunt imortalizați in lupta.

Incoronati domnesc si înarmați 

după grad,

Prezinta ilustratie din

apocalipsa rupta.

Cu sulita lunga si spate încordat,

Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!

Cu chipul ascuns in coif s-a armat.

Ridicand sub soare

cunoștințele-i tezaur.

Al lui oponent e nervos si cu

roba de rege.

Prin învățături stramosesti

privea cu suspiciune!

Omniprezent zărește pe

cel care da lege,

Sabia-i in spate provocând înșelăciune.

Siluete de îngeri din cer se arată,

Spirite albe cu al lor aripi de divin.

Norii ridica in slavi miel

cu a lui cu soarta,

Succesul si eșecul,al durerii lui chin.

Marcat cu sânge pe albastre ape,

Cu picioru-i rupt,paste

curcubeu din soare.

In final fericit deschide

a judecății mape,

Gasind secrete oculte in a vieții floare.

Patru călăreți se prezintă in

lupta masonica,

Ei vin din capătul lumii,de după sigilii!

Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,

Diavolul fiind in penumbra

lunii sângerii.

Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,

E asemenea unui rege

încoronat si mândru.

Trage cu arc fără sageata-n vina!

Potcoava cerându-i săruturile tandru.

Calul roșu are sange alb albastru,

Calaretul făcând rodeo printre patimi.

Sabia din alta lume dovada

ca e maestru,

Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.

Cu dinti de prădător si coada întuneric,

Calul negru pariază suflete pe verde.

Călăreț ce prin simbol de judecată

conduce generic,

Cu chip de canibal el 

nu-i dispus a pierde!

Calare pe cal palid cu oase femeiești,

Moartea tine bine de coasa-i subțire!

Vin după forme de viața nelumesti,

Aducand apocalipsa asupra

a lumii grea sorțire.

Atâta durere simt

Și mă întreb oare cât mă mai mint

Că o sa fie bine

Și că o să mă gândesc la mine

Nu înțeleg unde am greșit

Când eram bine însfârșit

Parcă simt că am obosit

Simt că timpul mi-a sosit

Stau pe geam și mă uit in gol

Și îmi dau seama cât aș vrea sa mor

Din cauza unor cuvinte care dor

Nici planeta nu o mai văd color

Nu înteleg de ce mă simt așa

Când lumea era in favoarea mea

Parcă viața devine tot mai grea

Doamne,măcar de nu m-ar mai durea...

Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,

În casa pãrinteascã a unui camarad;

Însã de-aceastã datã simţim de la intrare

Miros de lumânare şi cetinã de brad.

Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,

Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini

Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,

Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.

Vedem încã o datã care e sensul vieţii,

Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,

Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii

Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.

Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere

Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,

Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere

De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.

De mii de ani apucã cu gheara ei tenace

Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,

Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface

Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!

Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!

Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,

Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!

Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!

E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice

Când moartea le desparte cãrarea celor doi!

Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,

O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...