NU TE-AM IUBIT DESTUL…

    Ţi-am rostit stelele toate 
    Împreună cu luna târzie din noapte… 
    Şi soarele rece, amar ca şi fierea 
    Împreună cu cerul ce curge ca mierea… 
    
    N-am rupt o bucată din mine-mplinit 
    Împreună cu sufletul meu tot zdrenţuit… 
    Şi inima mea, n-a ştiut să-ţi supună 
    Mintea-mpreună cu trupul, într-una…
    
    Ştiut-am puţin şi vrut-am prea mult 
    Cedat-am uşor pentr-un singur sărut… 
    Şi totuşi sunt bine; fără tine mi-e greu 
    Mă reinventez în forme mereu… 
    
    Luna străluceşte-n nopţile reci 
    Soarele ridică în slăvi, dimineţile seci… 
    Sufletul meu tot zdrenţuit 
    Zace în mare şi cer adâncit… 


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online NU TE-AM IUBIT DESTUL…

Data postării: 21 decembrie 2025

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1135

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Și uite-așa am plecat în cătănie!

Acu' eram deja un bărbățel cu tuleiele abia mijite pe sub perciuni, în ultimul an de liceu, totuși încă neștiutor ca un pui de găină la cu ce se mănâncă viața, îmi mirosise și mie de catrință, da' eram cuminte și devreme acasă, pus numai cu burta pe carte, că se apropia BAC-ul cel groaznic, care ne ținea tot viitorul în palme-i, când, iată, vine dirigu și ne anunță că a doua zi vom primi ,"vizita medicală" pentru a se vedea dacă eram sau nu apți de a fi luați în cătănie...

Cei dintr-o generație cu mine știu despre ce vorbesc: cred că am fost ultima generație pentru care satisfacerea stagiului militar era obligatorie, bineînțeles, dacă luai BAC-ul și apoi intrai la facultate, stagiul era amânat până la terminarea facultății, după care erai înrolat în armata la "TR" - termen redus de șase luni. Dacă nu intrai la facultate, te înrolau pentru un an și două luni, la "termen normal".

Cum nici unii dintre noi n-aveam platfus, sau "pectus excavatus", adică sternul înfundat, a doua zi, ne prezentarăm într-o sală de clasă special pregătită pentru acest eveniment, care, să fim cinstiți, ne cauza emoții, tremuram ca o frunză în vânt, pentru că știam ce presupunea această "examinare". Trebuia să te dezbraci pân' la piele, și îmbrăcat numai cu o pelerină de pânză albă, trebuia să fii "palpat", dacă "jos" toate-s la locul lor, să tușești, să mergi ținând echilibrul, etc. Bineînțeles că "palparea" o făcea o asistentă drăguță, care avea o linie cu care "te potolea", în caz că palparea pompa testosteron...

Evident că ne stricam de râs dacă auzeam prin ușa întredeschisă linia care pocnea, dar în sinea noastră ne doream ca examenul să iasă bine și să fim scutiți de rușine... Însă nu toți au avut parte de "norocul" ăsta, unii ieșind roșii la față de rușine, însă cu "apt" trecut pe foaia de încorporare...

După ce am terminat facultatea, m-am "trezit" luat pe sus în armată, distribuit la o unitate militară de geniști în transmisiuni. "Perfect!", m-am gândit eu, "În șase luni, măcar o să învăț alfabetul morse." Nu l-am învățat fiindcă n-a avut cine să ni-l arate: eram o trupă jalnică de "teriști" de 40 de indivizi, cu pregătiri profesionale extrem de diferite, aveam chiar și un arhitect printre noi, profesori de diferite materii, un inginer de "drumuri și poduri" și printre toți aceștia și unul care a terminat "cifre"...

A urmat însă acomodarea, destul de dificilă, de altfel, viața în cazarmă nu este una ușoară, măcar că în prima lună am băgat numai "pas de defilare" și desfacerea și curățarea "Kalașnikov-ului" din dotare. Și mai era o tradiție, ca arma din dotare să poarte nume de femeie, pe a mea o chema "Leana", că numele ăsta era scrijelit pe patul de lemn al armei, semn că generații de soldați înaintea mea, au "mângâiat" arma, desfăcând-o, curățind-o și asamblând-o pană la epuizare...

După o lună, trebuia să depunem jurământul față de drapelul unității, prilej de a arăta lumii întregi cum batalionul de transmisiuni bate pas de defilare, mai abitir decât batalionul tanchiștilor sau cel al parașutiștilor, care deși aveau o uniformă mult mai faină ca a noastră (era diferită doar de culoarea beretei și de eșarfa de mătase albă), erau niște gloabe surde care nu știau să pună piciorul în același timp cu bătaia tobei din fanfara militară, astfel încât să fie un singur sunet de pas sincronizat și nu o sută!

După, depunerea jurământului, am fost repartizați în două cete: "SSBe-i" și "SSPe-i", adică sergent serviciu bucătărie, respectiv sergent serviciu pază, mandea picând la bucătărie, aproape de popota ofițerilor unde serveam și noi masa, întrucât în sala cea mare de masă își luau masa soldații de la termen normal...

Și ca să nu ne plictisim, am mai fost repartizați, în afara celor două servicii, fiecare după pregătirea profesională, iar eu fiind omul "cifrelor" am fost repartizat la inventarierea bibliotecii unității, sub directa comandă a plutonierului Manole, măcar că n-am numărat nicio carte, dar în schimb, am citit câteva și nu din cele regulamente ale armatei... fiindcă plutonierul trăia în lumea lui și era "lasă-mă să te las", iar eu văzând asta, am profitat la maxim, așezându-mi o armată ușoară...

Și cum drumul nostru spre libertate "prin livadă trece", după ce cadrele părăseau unitatea la ora patru, o tuleam în oraș urmând cărarea din livadă și sărind gardul, fiindcă era plictiseală mare în unitate. Aveam totuși grijă să comparăm la apelul de seară de la ora șapte care era ținut ceremonios de ofițerul de serviciu, dacă nu era afumat până la acea oră... 

Totuși, legal, puteai să ceri bilet de voie pentru ieșirea în oraș. Așa, ieșeam pe poarta unității fără prea mare tam-tam... Într-o seară, îi vine comandantului ideea fatidică să facă o inspecție inopinată, negăsind la apel mai bine de jumătate din unitate. OSU-lui, ofițerul de serviciu pe unitate, îi sărise brusc beția din cap, iar acum făcea apelul la sânge...

Comandantul stătea în biroul lui cu fereastra deschisă urmărind cum câte unul, câte doi, soldații întregeau rândurile la apel, fiind notați ca și "chiulăi" pe o listă separată:

- Soldat TR B..., de ce ai lipsit de la apel? Unde ai fost,?, mă întreabă OSU teatral.

- Permiteți să raportez: făceam yoga la umbra lunii, în livadă, și n-am auzit goarna de strângere în careu!, zic eu cu curaj nevoie mare, fiindcă aveam în buzunar biletul de voie semnat chiar de el, dar pe care nu și-l mai aducea aminte...

Atunci, un hohot gigantesc de râs se aude din biroul comandantului. Îl chema Pricope, era militar de carieră și avea o obsesie bolnăvicioasă legată de figura lui Stefan Cel Mare și Sfânt, dovadă fiind efigiile domnitorului afișate peste tot în clădirea comandamentului, inclusiv în biroul lui... 

Comandantul era un om mic, iute, cu părul grizonat, tuns cazon, foarte serios în legătură cu meseria lui, și care păstorea vreo doi-trei căpitani cam bețivani și nu la fel de serioși cu uniforma. În schimb, Pricope era impecabil: avea grad de colonel plin și nimeni nu îndrăznea să-i treacă pe dinainte...

Așa că, în cele din urmă, colonelul se urcă în fiat punto-ul lui și părăsește unitatea, în timp ce noi ne cărăbănim la cantină în pas de voie, pentru masa de seară. OSU, cu fața buhăită, vine și el la popota ofițerilor, pentru celebrele "macarale cu brânză":

-Soldat TR B...! Când ai următoarea permisie?, mă întreabă el cu ochii încă tulburi...

- Peste două săptămâni, să trăiți!, zic eu plin de speranță, în timp ce mă aflam în picioare, în poziție de "drepți" și salutând cu mâna la chipiu...

- Să vii vinerea asta, să-ți semnez permisia!

- Am înțeles, să trăiți!, urlu eu entuziasmat, în urechile OSU-lui, accentuându-i și mai mult mahmureala...

Da... aș putea să povestesc multe din armată, fiindcă era multă sminteală, mai ales printre cadre, dar și printre soldați, deși n-am auzit de strânsul apei de pe podea cu șiretul, sau spălatul latrinei cu periuța de dinți... N-am prins umiliri dintre-acelea... În schimb am prins marșuri forțate de câte 45 de km cu tot harnașamentul greoi în spinare, dar și vreo două "aplicații" care simulau starea de război:

- Haideți mă băieți mai cu viață, ce dreacu'! Așa cum ați văzut prin filme! Trebuie să urlați ca să speriați inamicul! Uite-așa: Auuuuuu!

- Da', domn plutonier e trecut de 11! Tre' să vie gustarea de dinainte de prânz! Ca să prindem puteri să urlăm la inamic!

- Dacă o să fie tot pâne cu telemea, o să urlăm unii la alții după apă, de sărată ce-i! Că-ți trebe o bărdacă de apă ca să stingi usturimea din suflet!

Și bineînțeles, că era! Apoi cum să mai urli cu burta plină de apă, dar'mi'te să mai sai de prin tranșee... Dormeam duios cu capul sprijinit de "Leana", la umbra dulce și liniștitoare a unor plopi bătrâni, ce se găseau bine ascunși în spatele unității...

Altădată ne dădeau ouă... Atunci aveam motive serioase să exersăm cu masca de gaze pe figură...  Nu mai spun de fasolea făcută la marmotă - mamă, ce bună era! - și servită în gamele... Inamicul n-avea nicio șansă... Dar nici noi! Stingeam cu grijă chiștocul de carâmbul cizmei, nu care cumva să stârnim vreo conflagrație!

Și apoi mai erau și "tragerile" în poligon! Cele mai faine erau noaptea, cu trasoare, măcar că ziua, nu puteam să nimeresc ținta, fiindcă "Leana" era decalibrată rău, așa încât tovarășul de lângă mine avea scoruri maxime, în timp ce eu eram pe minus... 

Cât despre aruncatul grenadei, nu eram mare fan. Îl lăsam întotdeauna pe un tovarăș să arunce în locul meu, fiindcă ăla era oleacă nebun după arme! Ba chiar izbutise să închege niste batoane de dinamită pe care le făcuse din mai multe pocnitori și artificii!

Din cauza entuziasmului său, era să ajungă la "bulău", - închisoarea unității -, dar mai ales din cauza pantalonilor șefului de poligon, care nu se așteptase la un asemenea zgomot!

Și-acum mai am într-un sertar, un lănțic cu plăcuța din armată cu numele meu, alături de un glonț cules de mine din poligon! Nu știu dacă a fost un glonte tras de mine, dar știu că după trageri, toată suflarea soldățească trebuia să caute prin iarba deasă gloanțele trase, ca să iasă la inventar... N-a ieșit cu unul, cel din buzunarul meu, fiindcă eram înciudat de bătăturile pe care le făcusesem la ambele călcâie, în cei 45 de kilometri de marș forțat cu tot cu harnașamentul care mi-a rupt spatele!

Evident, că la întoarcerea către unitate am venit cu ambulanța... Am făcut două săptămâni careul în ciorapi și șlapi, ca invalid, de le era ciudă celorlalți că n-au avut și ei aceeași idee...

Era viață de viață în infirmerie! Și desigur și la "bulău"! Primeai masa la pat, nu erai pus la nicio caznă, ba chiar puteai să joci șah sau rummy toată ziulica cu cadrele. Îl știu pe unul, Mândrilă îi zicea, care a "petrecut" jumate din armată la bulău: plecase din gardă și fusese prins de o inspecție... 

Eu n-am băgat prea multe gărzi, că noi teriștii, între timp, primisesem trese bostănii de sergenți, devenisem "cadre", iar cadrele nu făceau de gardă. Ne săltaseră în grad, chit că nu prea meritam, da' așa era cutuma... Ba chiar îl țin minte pe col. Pricope cum ne ținea morală legată de fuga din unitate, că o să fie consemnat în dosarele noastre, și-i păcat să avem dosarele "pătate", bașca mai dădeam și exemplu negativ și altora care nu se puteau abține, fiindcă libertatea era dulce și-și avea drumul bătătorit prin livadă...

Se spune că armata ori te prostește, ori te face mai deștept, te face mai "bărbat". Pentru mine n-a fost nici una, nici alta. Poate doar o mare pierdere de vreme... Un fel de vacanță de juma' de an, cu peripeții, pe care acuma le găsesc haioase, la terminarea facultății. 

În schimb, eu unul, m-am îngrășat în armată. Fiind SSB-eu, îmi făcusesem o pilă la unul dintre bucătari, tovarăș de suferință cu noi, fiindcă își tăiase un tendon la un deget, de nu-l mai putea întinde, îl ținea tot timpul chircit, și m-am ținut de capul lui să se ducă la spital și să se opereze.

L-am convins, când i-am explicat că o să stea două săptămâni post-operatoriu într-un salon curat, cu mâncare bună, servită la pat de asistente drăguțe. După ce s-a externat și s-a întors la unitate, îmi era așa de îndatoritor, încât seara, după ce cadrele plecau acasă, o punea de o porție de cartofi prăjiți cu grătar de ceafă de porc și cu lapte proaspăt muls de la GAZ, gospodăria anexă zootehnică a unității...

Iar către finalul "perioadei", în octombrie, de ziua armatei, după ce am bătut pas de defilare la parada care a avut loc în oraș, col. Pricope, poruncise la GAZ, ca un porc gras să se "împiedice" în cuțite, în vederea servirii la popota ofițerilor a unor cinstite piftii, banchet la care fuseseră invitați și dintre veteranii de război, cei care mai erau încă în viață...

A fost tare fain, fiindcă atât cadrele cât și veteranii au venit la țol festiv, de paradă, aceștia din urmă afișând pe piepturi, cu mândrie, medaliile lustruite și căpătate în război în urma faptelor lor de glorie. Iar noi stăteam cu gurile căscate la ei și la poveștilor lor de cătănie. Cred, că în-afară de jurământ, a fost momentul cel mai solemn din perioada mea de armată, când goarna a dat în careu, cu tristețe, "stingerea" în memoria tovarășilor veteranilor căzuți la datorie...

Iar astăzi, după atâta amar de vreme, când  mănânc piftie la vreun zaiafet, încă aștept goarna să deie, trist, stingerea... să răsune ca un ecou al unei perioade din viața mea, care m-a învățat să râd, să suport, să trăiesc...

Mai mult...

RUGA FARAONULUI CĂTRE ZEI - VIII / VIII

    O, Shu, sub geana ta, stă cuibărit,
    Un soare nou ce-nalţă întregul răsărit,
    O nouă zi se naşte întotdeauna-n zori,
    Şi moare-n asfinţit şi-n ţipăt de cocori!
    
    O, Tefnut, răsuflarea ta în şoaptă,
    Natura la lumină, trezeşte, dintr-odată,
    De n-ai fi tu, cu răsuflarea-ţi caldă,
    Întreagă lume ar fi fadă!
    
    O, Thot, vreau numele să-mi scrii,
    Să fiu în amintirea rămas-a celor vii,
    La fel aşa cum fost-am, înfăţişat în acte,
    Nemuritor în veacuri peste cumplita moarte!

O, Zei, v-am pomenit pe toți deodată,
Ca să-mi schimbați a sorții roată,
Să stau în umbra voastră, veșnic faraon,
Rostit să-mi fie numele: Tutankhamon!

Mai mult...

VISELOR ATÂT DE REALE...

    Am murit. Şi visul era, 
    atât de real, încât, 
    m-am trezit brusc.
    Simţindu-mă singur, 
    şi trist - nu era
    nimeni, în coşmarul meu cotidian -, 
    te-am chemat, 
    să-mi luminezi, 
    această parte întunecată din mine, 
    cu zâmbetul tău cald.
    - Fructele îndurerării mele,
    le-am închis acolo,
    să-mi fie izvor, de veşnică lumină... 
    
    Am murit...
    Şi tu nu erai lângă mine, 
    aşa cum mi-ai promis...
    
    Nu era nimeni...

Mai mult...

ÎN GRĂDINA LUI ADLAI

    În grădina lui Adlai,
    A căzut un strop din rai:
    O minune pur divină,
    Ca o pană de lumină.
    
    Iată, îngerul frumos,
    Obosit, se-așează jos,
    Ciufulici, cu păr bălai,
    În grădina lui Adlai.
    
    "- Îngeraș cu-aripa frântă,
    Nu grăi, mai bine cântă
    Psalmul florilor de mai,
    În grădina lui Adlai!

#ingerulmeu

Mai mult...

CÂNTEC DE LEAGĂN

    Cântec de leagăn în şoapte cântat 
    Lângă fruntea înaltă a celui bogat 
    Alungă tristeţe, alungă durere 
    Unde visul ajunge reală avere; 
    Deşartă-i e ziua în cantecu-i mut 
    Idilică noapte în somn aşternut 
    Afară-i e clipă din zbor absolut... 
    
    Adună cununa-n lumină şi gând 
    Lângă soarele-apus de zi tremurând 
    Eşti zână ce-adastă din culorile vii 
    Ce răul zideşte-n petalele mii 
    Şi-aruncă-n spre cer înruditele flori 
    Ascultă liedul celor şapte culori 
    Nevrând să închine cupele pline 
    De cuvintele grave-nţelepte, divine 
    Răpită de somnul cel dulce din zori 
    Asemenea stelei spre lună cobori... 
    
    Şi pasului tău de-şi pierde ecou 
    Îi toarnă-ntr-o formă de vechi şi de nou 
    Sprinţara dorinţă de zbor spre înalt 
    Închisă în stâncă, durată-n bazalt 
    Laică vorbă ţesută în fir 
    Veşnic-aproape de sacru şi mir 
    Îngână în suflet rugă fierbinte 
    Unică-n viaţă spre-aduceri-aminte… 
    
    Bogate-s câmpiile, verzi îmi sunt codrii 
    Armură-i luceafăr ce se-ngână cu norii 
    Lanul în aur topit, copt, rodeşte
    Aşteaptă lumina şi-n belşug încolţeşte 
    Nevolnică umbră în soare şopteşte.

Mai mult...

SĂ NU MĂ MINŢI

    Să nu mă minţi 
    Că nu mai e ger, 
    Şi-afară e soare 
    Şi-i soare cu dinţi... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că demult nu mai ninge, 
    Când fulgul de nea 
    Obrazul îmi frige... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zăpada-i topită, 
    Când gloata de-afară 
    De bocanci mi-e lipită... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că stârcii năvalnici 
    Zburat-au pe culmi, 
    Primăvăratici... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zarva de-afară 
    Nu-s doar colinde, 
    Ci cântec de primăvară…
    
    Să nu mă minţi 
    Fiindcă eu ştiu 
    Că anul cel vechi, 
    Nu moare-n pustiu...    

 
    Iar oasele-mi reci 
    Mi le-adun lângă sobă, 
    Căci încă mi-e frig 
    Să nu mă minţi… 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Tu, cum te simți?...

Tu cum te simți?...mă-ntreb de multe ori

Ce simți să știi că mi-ai rămas o cicatrice?

O rană roșie și vie la ivirea zorilor

Ce lacrimi nu-i ajung să se mai vindece?

 

Tu cum te simți să știi că-n urmă ai lăsat

furtună?

Că ești motivul unui ocean de lacrimi

Și-n suflet o adâncă imprimată urmă

Ce-a făurit nopți întregi doar patimi?...

 

Ce simți de nu privești înapoi măcar o clipă?

Tu cum te simți să-ți amintești tot ce-ai promis

Să știi că din ce-am simțit doar ai făcut risipă

Nu te mișcă că-i dramă-n jurul meu..că-i trist?

 

Ce simți să știi că norii-s grei pe pieptul meu

Și că-n cenușă s-a transformat şi gândul

Mi-e sufletul gol, de-un an nu mai sunt eu

Ce trăiesc când mi-e dor...ar înțelege numai

...vinul!

Mai mult...

Ce nenorocită!

Măcelară de sentimente ești - nemiloasă tai cu cuțitul.

Îmi inunzi toată dragostea în ape tulburate care-s controlate de caracterul tău parșiv.

Îmi incendiezi toate emoțiile în flăcări acidate care-s bulversate de cuvintele tale false.

Violentă cu stările mele ești - cu al tău râs malefic dai cu bâta în ele. 

 

Mă bârfești pe la spate - oamenii se lasă pradă manipulărilor tale.

Târfă cu diplomă ai devenit - te culcai cu cine apucai, parcă timidă erai.

Profitoare însetată ai devenit - averea ți-au luat mințile, parcă chipzuită erai.

Cu scandal îți faci apariția când prezența mea îți încruntă dispoziția - din priviri mai omorî.

 

Mă bagi în probleme pe care le simt până în vene - ura din tine nu se poate abține.

Îmi bagi în gât oameni cu care să mă înfrunt - până mă obosești nu te oprești.

Îmi dovedești că o scorpie n-are valoare în fața unui om demn de respect.

Adeverești că o prefăcută nici dacă ar cere milă în genunchi nu mai poate fi crezută - te cunosc.

Mai mult...

Nu-ti port pică si nici regret

Nu-ți port pică si nici măcar regret

Dar mi-ai arătat cum dorul doare.

Am obosit să stau să tot aștept

O clipă îmbrățișată, plină de culoare.

 

Am obosit în noapte să mă îmbăt 

Cu vise pline de-al tău vin...

Ai fost un foc și eu m-am ars

De-atunci, mi-e rana umbră pe senin.

 

Chiar și așa îti spun "adio"..blând,

Cu vocea tremurată, palidă, stinsă 

Nu te mai strig... demult nu plâng,

De-mi va fi dor... imbrățișa-voi a ta lipsă.

 

Și nu c-aș mai spera ceva... cândva 

Ci pentru c-așa s-a-nvățat inima

Să te aibă tăcut în al nopții miez

În clipe ce nicicând avea-vor preț.

 

Rămâi acolo, după zid... în tăcere 

Eu m-am intors la mine, deși cu temere.

Și de-o vrea viața să ne vedem vreodată 

Te voi ocoli... Ignorând și eu, că am fost odată.

Mai mult...

Ești așa iubită...

Pe seară, briza de reflux adoarme

Orice durere, orice gand,

Tăcerea se strecoară-n mare,

Iar valurile șușotesc atât de blând.

 

Te văd întinsă pe șezlong,

Uitată pe o plajă-atât de liniștită

Și-nvelită în prosopul lung

Te-admiră marea, așa ești de iubită….

 

Și păru-ți flutură pe tâmple,

Gândești că cerul ți-ar putea cânta.

Aștepți doar clipa care umple

Cu muzică de jazz, întreagă-ți inima.

 

Și nici nu știi că eu sunt chiar acolo

Trăgând cu ochiul la desfătarea ta,

Te-aștept în cameră, unde un piccolo

Ne va aduce vinul, rămâi  acum a mea…

Mai mult...

Rup din tine

Rup din tine o privire

ce din mine se adapă

precum un cal privat de apă

o cale lungă prin păduri și văi.

Zâmbetul o acompaniază

cu dezvelirea smalțului strălucitor

în spice de unde sărind din reflector.

Auzul este surd,

căci de ritmul împrejurimii a uitat,

lăsându-ți capul liber

pentru un delir de acorduri

cu declarații presărat.

Iar într-o timidă încercare

de plecăciune juvenilă,

obrajii ți se schimbă

în tonuri rubinii,

tremurători în simțirile nestrămutate

din corpul unui cal cu puterile adăpate.

Mai mult...

Mireasa

În lacul negru , tulbure , ea s-aruncă fără clipiri

O mînă simți-n creștet , cum o-mpingea în adîncimi

Zbătîndu-se necontenit , pierea cate puțin , încet, încet

Si vietățile de dedesubt , să-i fure inima din piept !

Avea să-și vadă viața toată , trecînd într-o clipită

Regrete adunate-n saci , ieșeau la suprafață

Și amăgiri, dezamăgiri , aduse de curenți degrabă

Prieteni, rude, ce alai ! se adunară-n grabă

Si demonii de dedesubt aveau sa îi surîdă ,

Se stranseră în jurul ei , jugul să il pună

De gît avea lanțuri de fier , purtîndu-le veșmînt

Povara grea îi atîrna , pe umerii săi ,plumb .

Și biata fată se zbătea, în propiul iad, necontenit

Dureri acumulate-n timp, aveau să piară negreșit

Și-atunci, în ultimul moment și suflu, ea se văzu !

În veșnicul sicriu de apă, mireasă moartă întruchipată !

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍