NU TE-AM IUBIT DESTUL…

    De-aş fi lăsat în umbra mea 
    Lumina-n colţ de frântă stea 
    Să tremure la geamul tău 
    Un ciob tăiat din glasul meu... 
    
    De-aş fi lăsat ca luna nouă 
    Să-ţi şadă-n cale bob de rouă 
    Răcoritoare urmă-albastră
    Pervaz la sufletu-mi fereastră… 
    
    De-aş fi lăsat ca drumul meu 
    Să curgă lin ca dansul unui zmeu 
    Aş fi ştiut că zarea aurie 
    A făurit din lacrimi, perla vie... 
    
    De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele 
    Adastă cerul adâncit de stele 
    M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii 
    Să-mi cânte în surdină somnul vieţii... 
    
    De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin 
    Apus de soare roşu şi senin 
    Îngenunchiat în rănile adânci 
    Ca valul risipit în albe stânci... 
    
    De-aş fi lăsat să mor o clipă 
    Să-mi fie gândul vârf de-aripă 
    Să zbor înalt şi să cobor

    Strivit în umbră de cocor...

Într-o viață de om, pasager, întâlnești tot felul de oameni, călători ca și tine printre luminile și umbrele vieții, dar numai câțiva îți vor atinge sufletul și le vei purta pentru totdeauna, marca...

Un asemenea om, pentru mine, a fost Domnul Drăghin, directorul liceului meu, un domn desăvârșit prin eleganță și prezență, de o cultură și elocință cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, cu-adevărat o lumină într-o epocă întunecată, care știa, prin vorba sfătoasă, domoală și dulce, că poate schimba destine.

Aproape că ajunsesem să îmi doresc să fac vreo boacănă zdravănă, fie chiar și numai pentru a fi urechiat de vreun profesor în compania acestui domn!

Cum să-l descriu în câteva cuvinte, succinte, dar revelatoare, pe Domnul Drăghin? Foarte greu, într-adevăr o misiune imposibilă! Dar am să încerc, întrucât, astăzi putini își mai amintesc de un om, care a însemnat câteva generații cu învățătura, calmul și generozitatea sa.

Domnul Drăghin era un bărbat înalt, subțirel, cu păr grizonat, cu ochi albaștri mari, blânzi și luminoși, cercetători îndărătul unei perechi de ochelari cu rame subțiri, aurite. Avea un zambet clar, care sublinia o discreție dată de o cultură vastă, pe care nu o etala în mod evident, din contră, la el elocința cărților citite într-o viață, venea natural, precum o respirație ușoară și senină...

Îmi amintesc de eleganța Domnului Director, pe care o emana prin însăși prezența lui, se purta întotdeauna îmbrăcat la patru ace, dar fără a fi ostentativ, cum să spun, sunt unii bărbați, cărora costumul și cravata le șade bine în mod natural, nu dau semne de stânjeneală, nu se simt stingheri, ci umplu încăperea cu sufletul, sau cel puțin așa mă simțeam eu in prezența lui...

Purta mai întotdeauna, un costum gri, din tweed englezesc, tăiat simplu și care îi scotea, subtil, înălțimea în evidență, purta întotdeauna o pereche de pantofi din piele neagră, cu șiret, pălărie de fetru negru, iar pe vreme nepotrivnică, un taior bej, însoțit de o eșarfă de mătase bleumarin și mănuși fine, tot din piele neagră. Ținuta îi era completată de o servietă simplă din piele neagră și o umbrelă subțire cu mâner de baga și capăt argintat, țin minte și acum liniștea care se lăsa pe holurile liceului, hărmalaia încetat imediat, la auzul ecoului lăsat de vârful cel argintat al umbrelei Domnului Director...

Și îmi mai aduc aminte de o întâmplare cu profesoara mea de limbă și literatură română, care îmi notase pe nedrept o teză de semestru.
Fiind nemulțumit de verdictul necruțător, care avea să-mi strice irevocabil media, m-am dus la secretariat și am solicitat o audiență la Domnul Director.

M-a primit cu bunătatea-i obișnuită, mi-a ascultat păsul, mi-a citit teza și a admis subevaluarea ei.
A chemat-o de la oră pe doamna de română și i-a cerut explicații.
Doamna a motivat nota, spunând că mi-a scăzut două puncte pentru scrisul neciteț și aproape imposibil de descifrat.

Domnul Director a zâmbit ușor și, cu acea blândețe fermă ce-l caracteriza, a spus că un punct în minus pentru scrisul neciteț era suficient.
Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus domol:
„Pe viitor, încearcă să-ți îndrepți scrisul... afară doar dacă ai de gând să urmezi medicina.”

N-am urmat medicina și n-am putut să-mi îndrept scrisul, care tot neciteț a rămas…
Dar am îndurat mult mai ușor nedreptățile punctelor în minus la toate lucrările și tezele de la română care au urmat, amintindu-mi, la fiecare notă încasată, de umorul fin al Domnului Drăghin.

Ei bine, altă dată, am chiulit cu toată clasa de la ora de biologie.
După ce am făcut o chetă riguroasă, noi băieții, ne-am dus la o terasă din apropierea liceului, am unit vreo trei mese și ne-am pus pe bârfă, în compania unor cinstite sticle de… suc.
Uite că nu-mi mai amintesc cum se numea piș-tronada aceea cu gust anemic de lămâie, dar sticlele ei semănau tare mult cu cele de bere servite pe terase.

Evident, a doua zi s-a iscat un scandal cât… liceul!
Profa de biologie ne-a pârât Directorului că am chiulit de la oră, lăsând-o cu buza umflată, și că ne-a văzut pe toți beți-mangă, lălăind pe terasă în compania altor bețivi și făcând liceul de rușine în văzul întregului oraș!

A urmat careul cu tot liceul și tot corpul profesoral adunat în păr, perdaful încasat de la Domnul Director și rușinea aferentă de „după”, privirile reprobatoare — din partea profesorilor — și de admirație sinceră — din partea altor băieți, de la alte clase… căci n-am fost niciunul nebuni să admitem că nu a fost bere, ci… piș-tronadă!

Mult mai târziu, după facultate, am urmat o carieră scufundată în cifre, ba chiar, la un moment dat, prin prisma experienței acumulate, am ajuns, timp de un an, să activez ca profesor la o post-liceală din oraș.

Domnul Drăghin trecuse de mult către alte orizonturi, fiind regretat de un întreg oraș, iar eu m-am aflat predând unei generații, cu drag și aceeași abnegație pe care am învățat-o de la un Om care, prin însăși existența lui, a reușit să „atingă” mințile și sufletele unor generații.

Trebuie să vă mai spun, chiar cu mândrie, că Domnul Director Drăghin nu mi-a fost numai mie Director, ci și ambilor mei părinți, dar și fraților mei…

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

    Tu eşti vântul care, 
    mi-a distrus aripile...
    Durerile mele le-am lăsat în urmă, 
    cu tine-am zburat mai sus decât vulturii, 
    şi tot cu tine, în adânc am căzut...
    
    Spune-mi, cum voi şti că norii 
    de deasupra mea, 
    sunt auriţi de soare?
    Fără tine, care să mă ducă acolo,
    Fără tine, voi cade,
    Fără tine, mă voi înălţa oricum, 
    şi n-ar mai fi acelaşi zbor, 
    aceeaşi cădere, acelaşi cer...

    De ce-am ştiut că tu vei fi aceea?
    De ce-am sperat că te voi întâlni? 
    Cum am ştiut că-n umbra palmei tale, 
    Se naşte-n fiecare zi, un zbor...
    Cum de-am crezut în tine,
    Cum de-am crezut în noi?
    Cine să-mi fi şoptit în pleoape,
    Că tu eşti cea pe care-o voi?
    
    Destăinuieşte-mi mie,
    Şi fă-mă să-nleleg,
    Că ce trăiesc acum, nu-i vis,
    Sau şi mai bine, dacă-i vis,
    Nu mă trezi, ci lasă-mă să dorm...
    Şi dormi cu mine,
    Pe acelaşi pat de frunze vii,
    Să-mi fie clipa cât un veac,
    Noaptea - o-ntreagă veşnicie...
    
    ... şi-n zori, să mi te naşti din nou,
    În zi, cu visul meu să creşti,
    Să mi te dărui iar şi iar, în noapte-albastră,
    - nu-i lacrimă mai pură şi mai castă – 
    Căci pentru mine noaptea-i zi,
    Şi ziua, noaptea noastră...

    O, Apophis, zeu ce te târăşti în drum,
    Eu te rog să nu prefaci în scrum,
    Ce-am ridicat prin sacru legământ,
    Al faraonilor, piramidal mormânt!

    O, Atum, ai creat tot universul deopotrivă, 
    Mişcând pe cer, precis, fără derivă,
    Discul solar, înfierbântat de leu,
    În paşi mici, de harnic, scarabeu!
    
    O, Bastet, strălucind în clar de lună,
    Cu mirii, tu zeiţă, ai fost foarte bună,
    Le-ai dăruit să-nchine-n templu sfânt,
    Urmaş destoinic, întru faptă şi-ntru cânt!
    
    O, Beş, tu ocroteşte-mi spiţa veche,
    În cele două ţări fără pereche,
    De duhuri rele şi asupritoare,
    De suflet şi de minte-amăgitoare!

Trec zile si nopti ca visele

Se sting pe rând și nu poți să le-oprești

Tu ai plecat în grabă si nu-nteleg de ce

Oare îți mai amintești?

De-ai fi știut ce lași în urmă...

Un suflet ce suferă-n tăcere 

Dor și durere ce nu se mai curmă 

Decat temporar în triste poeme.

Și după tot, atât mi-a mai rămas 

Să scriu c-ai fost și nu mai ești 

Să te întreb cu doru-n glas

Îți amintești? Îți amintești?

Nu mă întrebaţi, vă rog, ce face el,

De unde aş putea să ştiu,

Nu ne-am văzut de-atâta timp

De-atunci s-a tot scurs nisip...

Fie-vă milă de inima mea,

Ea când aude de el încă vibrează,

Întrebaţi-mă mai bine de altceva,

De orice, dar nu de durerea mea.

Întrebaţi-mă de timpul de afară

De cum mă simt, de orice,

Despre mama să vorbim niţel

Numai nu mă întrebaţi de el.

Despre fleacuri întrebaţi-mă vă rog,

Recunoscătoare am să vă fiu!

Sau mai bine nu mă întrebaţi nimic

Lăsaţi-mă să mă ridic.

Să îmi revin, e încă greu...

Nu mă întrebaţi ce face el

Întrebaţi-mă despre orice

Dar despre el, vă rog, nu îndrăzniţi!

Viaţa mea este o Gară -

cu mii şi mii de pasageri

unii cu vagoane de iubire,

alţii - cu saci de dureri.

Pe unii îi voi revedea

Pe alţii cu siguranţă niciodată

Şi tu eşti un simplu pasager

Ce treci prin Gara Vieţii mele doar o dată...

Simt nevoia și am nevoie de tine.

Am nevoie de ochii tăi, pentru că iubesc arta.

De buzele tale am nevoie, pentru că ador gustul dulce.

M-aș pierde prin adâncul fiinţei tale, pentru că am nevoie.

Simt nevoia să-ţi aud glasul , pentru că îmi place vocea lină.

Să-ţi ating trupul simt nevoia, pentru că visez să mângâi ceva catifelat.

Ţi-aș săruta fruntea, să-ţi fac o promisiune, pentru că simt nevoia.

Nu cer

Nu cer să-mi dai ce n-ai să-mi dai,

Nici luna-n palme s-o cobori,

Nu cer un drum fără noroi,

Când pașii mei trec printre nori.

Nu cer să schimb ce nu pot fi,

Să mă prefac în altă umbră,

Dar dă-mi curajul de-a trăi,

Cu suflet plin, cu fruntea sumbră.

Nu cer nimic, doar să exist,

Să-mi port lumina-n pieptul gol,

Căci tot ce vreau, în mine-i scris,

Și-i mai frumos decât un rol.

Nu cer să-mi scuturi stele-n zori,

Nici să-mi deschizi un cer senin,

Când trec prin umbre sau fiori,

Eu vreau doar timpul meu deplin.

Nu cer cuvinte fără rost,

Nici jurăminte ce se pierd,

Doar un surâs, căci e un cost

Pe care viața nu-l dezmierd.

Nu cer nimic, doar să mă știi,

Un suflet simplu, un fugar,

Și să rămâi, să-mi fii, să-mi vii,

Când cerul lumii e amar.

Plouă în septembrie 

Natura se usucă.

Totu-i vis și feerie

Și mă apucă un dor de ducă.

Ascult ploaia cum cade lin

Mii de gânduri trec prin minte,

Parcă aud un glas divin,

Ce mi-l aduc aminte 

Încerc să-mi vin în fire...

Minutele trec în neștire 

Stau și privesc

Sus pe lângă mănăstire 

Mintea încerc să îmi golesc...

Luminează-mi Doamne calea

Ca din vis să ma trezesc

Fiindcă mă apucă jalea

Că nu am ce îmi doresc 

Septembrie. Plouă mărunt 

Sentimentele mi se ascund

Rămân doar triste,ascunse în mine

E greu,și dor, și fără tine...