NU TE-AM IUBIT DESTUL…

    Ţi-am rostit stelele toate 
    Împreună cu luna târzie din noapte… 
    Şi soarele rece, amar ca şi fierea 
    Împreună cu cerul ce curge ca mierea… 
    
    N-am rupt o bucată din mine-mplinit 
    Împreună cu sufletul meu tot zdrenţuit… 
    Şi inima mea, n-a ştiut să-ţi supună 
    Mintea-mpreună cu trupul, într-una…
    
    Ştiut-am puţin şi vrut-am prea mult 
    Cedat-am uşor pentr-un singur sărut… 
    Şi totuşi sunt bine; fără tine mi-e greu 
    Mă reinventez în forme mereu… 
    
    Luna străluceşte-n nopţile reci 
    Soarele ridică în slăvi, dimineţile seci… 
    Sufletul meu tot zdrenţuit 
    Zace în mare şi cer adâncit… 


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online NU TE-AM IUBIT DESTUL…

Data postării: 21 decembrie 2025

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 680

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Armăsarul

Într-o zi vine acasă taică-miu cu o veste grozavă: în orașul nostru, la casa de cultură, va performa orchestra radioteleviziunii, condusă de maestrul dirijor George V., pianistă fiind Ilinca D.. Era spre final de stagiune, iar orchestra va interpreta concertul pentru pian și orchestră numărul 1 de Ceaikovsky.

Pentru orășelul nostru muncitoresc, să cânte o orchestră la casa de cultură, chiar era un eveniment unic, extraordinar, că la noi, cam odată la două săptămâni, în foișorul parcului cânta o fanfară obosită de vreme, cam asta era toată mișcarea muzicală în urbe, și cum ne-cum, taică-miu făcusese rost de două bilete: 

-Dacă vreți, puteți merge voi doi. Eu nu sunt meloman, așa că...

Aveam vreo paișpe ani și nu mai fusesem niciodată la vreun concert de muzică clasică, așa că am rupt pielea de pe maică-mea să mergem și noi doi la concert! Trebuia să mergem, să am și eu parte de o asemenea experiență, dar maică-mea avea îndoieli: că-i trebuie ținută, vizita la coafor costă, eu n-avem cravată, și nici costum, nu te poți duce îmbrăcat oricum, etc... 

Am început să mă milogesc și în disperare de cauză să caut soluții: uite, poți îmbrăca costumașul pe care l-ai purtat astă toamnă la cununia civilă a lui X, iar eu pot împrumuta o cravată de la tata, cum care, cea bleu cu dungi albe și ancore bleumarin marinărești, cât despre costum, pot să găsesc un sacou de împrumut de la vreun prieten sau vecin de-o vârstă cu mine, nu-ți face griji pentru coafor, nu se poate să lipsim, când o să mai avem noi parte de așa ceva?

Într-un final, am izbutit:
-Of! Mergem, numai taci, că-mi dai dureri de  cap!, ai tu noroc că-i sâmbăta după-amiază! Și oricum vroiam să merg, că și Coca și-a luat bilete pentru ea și finul, așa că... 

Am început să țopăi de bucurie, sporind și mai mult migrena maică-mii. Pe vremea aceea ascultam la radio muzică clasică, - că în rest nu prea aveai ce s-auzi -, dar chiar erau câteva emisiuni care, fără prea multe pretenții, difuzau înregistrări ale unor concerte celebre sau interpreți cunoscuți. Astfel, am ascultat Bach, Mozart, Beethoven, Chopin sau alți clasici precum Liszt sau Rahmaninov... deci cunoșteam concertul pentru pian și orchestră numărul 1 al lui Ceaikovsky, dar să-l asculți și vedea live, era cu totul altceva...

Desigur că am făcut rost și de un sacou bărbătesc, de la un prieten vecin cu noi, îl purtase doar o singură dată la o nuntă și era făcut dintr-un reiat bleumarin ce se asorta de minune cu brăcinarii mei de stofă neagră, dar în schimb puțea teribil a naftalină, de a trebuit să-l țin pe balcon vrei două zile ca să scot mirosul din el!

Apoi, a sosit și mult așteptata sâmbătă! Toată lumea bună din oraș, se afla la țol festiv în foaierul casei de cultură, iar mie-mi bătea inima cu putere, eram din cale-afară de emoționat, fusesem instruit cu..., mai degrabă ce-avem voie să fac, decât să nu fac, trebuia doar să respir, să vorbesc numai întrebat. Doamne ferește!, să mă apuce să aplaud aiurea, să dea naiba să mă faci de râs că dracii te găsește!

Așa că stăteam cuminte, la locul meu, învăluit în fum dens de țigară și rumoare de fond, aproape că nu vedeam și nu auzeam nimic în jurul meu, doar scrumul de țigară scuturat din când în când de câte vreun domn important la scrumiera de aluminiu, lângă care avusesem nefericirea să ne găsim un loc în această mare de oameni prea parfumați și îmbrăcați fistichiu...

Dar, iată, luminile clipesc, iar lumea se îndreaptă către intrări, ordonată, disciplinată și sporovăind veselă, bună seara, bună seara, biletul dumneavoastră vă rog, rândul șaptesprezece, locurile cinci și șase, da, da, sunt pe mijloc, în zece minute se ridică cortina, vizionare plăcută...

Ne-am ocupat locurile, iar eu aveam palmele reci și umede de transpirație, inima îmi bătea cu putere, gata-gata să-mi  iasă afară din piept, și nu puteam să-mi iau ochii de la cortina grea, de catifea groasă, grena, care încă mai ascundea scena, de unde auzeam cum artiștii muzicieni își acordau ușor instrumentele...

Deodată, cortina se ridică ușor dezvăluind întreaga orchestră și în aplauzele frenetice, dinspre dreapta, intră maestrul dirijor îmbrăcat la frac cu papion de satin și mănuși albe! Evident că am aplaudat și eu, dar cu oarecare întârziere față de restul lumii, - știm noi de ce!, - maestrul se ridică pe podiumul lui, și întinzând mâna dreaptă, invită să intre pe scenă pianista care avea să performeze concertul numărul 1 al lui Ceaikovsky!  

Țin minte și acum, că era o femeie nu prea înaltă, slăbuță, cu părul șaten strâns într-un coc la spate și era îmbrăcată într-o rochie lungă până la pământ, de culoare galben-pai, cu mâneci semi-transparente, largi ca niște aripi, cusute cu o puzderie de paiete de aceeași culoare galbenă; se așeză cu grație la pian, și îi trimise maestrului o privire plină de înțeles: este gata...

Luminile se sting, se face liniște, cineva din sală tușește reținut, iar scena devine o insulă scăldată de lumină într-o mare de întuneric... 

Primele acorduri se aud ademenite de bagheta magica a dirijorului, precum niște cai andaluzi care năvălesc înspre noi răsărind dinspre o margine de pădure întunecată, tropotul lor fiind nestăvilit chiar sub bagheta maestrului, aproape scăpați din control...

Brusc, pianul precum un armăsar negru lucios, mândru, preia conducerea hergheliei, potolind colbul, viorile suspină duios fiind umbra prelungită a pianului, iar mie-mi părea că mâinile pianistei au devenit, iată, aripi scânteietoare, întocmai ca o pasăre gata să zboare deodată cu timpanele care tunau înfundat undeva în spate, vestind furtuna care se amestecă atât de minunat în coamele învolburate...

Ca la un semn, armăsarul dimpreună cu herghelia se opresc brusc stârnind colbul unor flaute, care, în șoaptă, ne grăiesc despre amurgul care oricum va opri ploaia și caii deopotrivă, luna se ridică mândră și palidă ca o regină în sunetele triumfale ale trompetelor, iar armăsarul cel negru, neastâmpărat, o pornește din nou la galop, mai repede, tot mai repede... Pianista cu ochii închiși ascultă și ea tropotul sacadat și jucăuș care îmi amplifică emoțiile, mă simt strivit în fotoliul de pluș de toată această scenă impunătoare, de îngemănarea această minunată între instrumente, de aceste sunete care se împlinesc într-un iureș când în crescendo, când în allegro non troppo, un ritm grăbit, dar nu iute până la fugă...

Apoi urmează focul calm al răsăritului, caii s-au liniștit și stau strânși laolaltă, din coamele lor se ridică aburi străvezii, au trecut cu bine furtuna, viorile suspină duios iar flautele încep să plângă încet, doar murgul cel negru nechează puternic pentru ultima dată tulburând liniștea dimineții, răpus de primele raze de soare... Pasărea cea galbenă părea că și-a luat zborul și ea...

Luminile se aprind, iar spectatorii izbucnesc frenetic în aplauze care au durat minute în șir, toată lumea aplaudă ridicată în picioare, din când în când se aude care un bravo! entuziast, iar maestrul dirijor împreună cu pianista se înclină în fața noastră triumfali, primind elogiul sub forma unor coșuri mari, pline cu garoafe roșii ca sângele...

-Ti-a plăcut? De ce-ți sclipesc ochii așa? Ai pățit ceva?, întreabă impacientată mama.

-N-am nimica! Doar că... armăsarul a murit!

-Ce armăsar, mă! Ai febră?... îmi pune ea mâna iute pe frunte...

Copleșit, răspund cu glas stins:
-N-am nimica!, doar că încă-l mai văd galopând, acolo, pe scenă...

 

Mai mult...

TE VOI CĂUTA

   Te voi căuta mereu cu ochii închiși,
    Acolo unde, într-o mare albastră de iriși,
    Apusul de soare arde mocnit în ochii tăi,
    Iar trupul tău curge fluid în munți și văi...
    
    Te voi căuta cu mâinile întinse-nspre cer,
    Așa precum orbul își caută drumul prin ger,
    Pipăindu-te cu patimă până la lună și stele,
    Memorându-ți, pe-întuneric, fiecare petec de piele...
    
    Te voi avea cu buzele arse de setea de tine,
    Cu vinul ființei tale curgându-mi prin vine,
    Îmbătat de aroma de tei al părului tău,
    Mă plec peste tine - ca o umbră, ca un hău...
    
    Te voi avea din amurg și până în zori,
    Cu trupul ostenit pe un pat de iarbă și flori,
    Te voi avea, cu orice preț, din nou, la noapte -
    Căci în noi mocnește un jar clădit din șoapte...
    
    (Partea l-a, Ciclul „Căutări”)

Mai mult...

IATĂ, PRIVIŢI

    Iată, priviţi: pădurea-n haină nouă, 
    Luceşte-n verdele paietelor de rouă, 
    Cu adiere-n glas îmbie, hoinarul trecător, 
    La adăpostul rece al mândrului izvor...
    
    Şi ascultaţi tăcerea ce întregeşte luna, 
    Căci printre stele se află numai una, 
    Privighetoarea tace într-un sfârşit sublim, 
    Ce împlineşte cerul adânc şi anonim... 
    
    Şi încreţit în unde oceanul încet şopteşte 
    Mereu, aceeaşi veche şi tainică poveste, 
    A pescăruşului luptând în valuri grele, 
    Răzbit de covorul dezmeticit în stele...

Mai mult...

BILET CĂTRE NEMURIRE

Privesc, din când în când, străinul din oglindă,
Și-l mint sublim și cu senină sinceritate,
Că mai sunt inimi și brațe calde să-l cuprindă,
Că nu e singurul ce-și cară viața-n spate...

Trăiesc, de-atâta vreme, în această piele,
Că nu mă recunosc, nu mai sunt eu demult,
În ochi fără lumină, pe buze fără miere,
Drept, frânt, cum sunt, eu încă mă ascult...

Voi toți care mi-ați curs cândva prin vene, 
Lăsând în urma voastră aceste rime-adânci,
Cu rănile deschise și aripi fără pene,
Fi-vom înalți, spre cer albastru, stânci...

Pe drumul greu al vieții, de capăt întrerupt,
Purtăm cu noi, întreaga noastră fire,
Și-avem înscris pe frunte, în inimă, pe trup,
Ca pe-un halou, biletul către nemurire...

Mai mult...

FANTEZIE PE ŢĂRM

   Nu-ţi voi mai scrie versuri. Du-te tu,
    în leagănul mareelor lunare... 
    această noapte scurtă se trecu, 
    ca umbra pescăruşilor în mare.
    
    Acum, pe ţărmul gol încărunţesc 
    de dorul tău, de dorul cărnii tale... 
    acesta e destinul meu lumesc, 
    pândit de plictiseli duminicale.
    
    Aş vrea să dorm aici, cu întristarea 
    la piept. Culcat pe ţărm ca un artist, 
    dar din adâncuri, mi te aruncă marea, 
    ca spre-un pescar îmbătrânit şi trist.

Mai mult...

PĂȘEȘTE-MI PE SUFLET...

Intră iubito, pășește-mi pe suflet,
Precum amurgul pe cerul complet...
Toarnă-mă-n palme ca lutul fierbinte,
Să-mi fii adâncimea cuibărită în minte...

Fă-te comodă în tot trupul meu:
Odihnește-te-n mine, lasă-te greu...
Apasă-ți penumbra pe tâmplele mele,
Să-mi fii limpezimea îmblânzită de stele... 

Și dacă vei vrea să-mi privești printre pleoape,
Somnul ușor ca pe-o frunză purtată de ape,
Din nou, pe piele, să-mi scrii ridul adânc,
Ca pe un vers, pe care, flămând, îl mănânc...

Și dacă vei vrea, cândva, să afli ce simt,
După o noapte albastră topită-n absint,
Fii răsăritul ce șterge această tristețe adâncă,
Fii țărmul meu, pe care valul nebun se aruncă...

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Iartă-mă că-mi este dor

Iartă-mă... iar imi e dor...

Ochii iar mi-i stăpânesc cu greu 

Iar îți scriu...Știu! Sunt o proastă...

Poate-așa am fost mereu...!?

 

Știu că tu mi-ai interzis

Să te caut...să te sun...

Însă am un dor nestins,

De parfumul tău de vin...

 

Fără vise... numai gânduri...

Doar ele mă-mbrățișează

Când prins între zeci de rânduri 

Sufletu-mi se-atrofiază...

 

Oare-ți mai aduci aminte

Cum zâmbeam unul la altul?...

Oare-o clipă-ți trec prin minte

C-am împărțit vinul și patul?...

 

Ne-am privit...ne-am întâmplat 

La final ai contemplat...

Cum tăcerea mă doboară 

Și teama cum mă omoară...

 

M-ai tratat ca pe un monstru

...cică îți eram frumoasă...

Te comporți ca și c-un "stalker"

Mă vezi și faci cale-ntoarsă....

 

Te-ai gândit oare ce faci?...

Felul tău de "bun rămas"?...

Nu ți-a fost c-am deplasat

De la "premium", la acuzat!?...

 

N-am băut de mult se pare,

La tine gându-mi scapă mereu

Mi-e dor... și nu-i doar o-ntâmplare 

E-un dor din ce în ce mai greu...

 

...Speranțe tind să mă pătrundă

Să te aștept cu nerăbdare...

Vinul tău buzele-mi să simtă,

Poezia ta să curgă în pahare...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Amintire de mai

O ploaie de amintiri s-a lăsat peste mine

Cea mai dragă... a ultimei nopți de Mai

Când îmbrățișați stăteam pe canapea la tine

Savurând Barbera și bucățele de "fromage"...

 

O amintire printre umbre de lacrimi și vis

Ce-mi răscolește inima și mi-o poartă-n abis

Până la margini de lume să găsească o cale

Ce duce spre tine si-a ta minunată licoare.

 

O amintire care tremură, dorind să te îmbrățișez 

Dar nu ești și dorul mă așează în vers

Să mai pot simți parfumul vinului în doi 

O clipă de Mai... din Mai-ul cu noi....

 

 

 

 

Mai mult...

În brațele tale

În brațele tale m-am regăsit,

Ca marea ce-și află limanul dorit.

Privirea ta blândă mă poartă departe,

Prin vise ce ard și prin inimi deșarte.

 

Te caut în noapte, te chem în tăcere,

Ești focul ce arde în a mea durere.

Pe buze-mi rămâne sărutul fierbinte,

Și dorul ce naște din vechi jurăminte.

 

O clipă cu tine e viață întreagă,

E visul ce timpul nu poate să-l șteargă.

Iar inima mea, prizonieră, tresare

Când tu mă atingi și iubirea mă doare.

 

Rămâi lângă mine, rămâi până-n zori,

Să-mbrățișăm vise, să fim nemuritori.

Căci lumea se stinge, dar noi vom rămâne,

Două suflete arse de-o dragoste-n lume.

 

Mai mult...

Aș fi..!

Străin aș fi în astă lume

Fără privirea ta senină,

Precum e cerul fără stele

Și soarele lipsit de lună

 

Sărac aș fi pe-acest pământ

Fără prezența ta lângă mine,

Tot aurul din lume de-aș avea

Nu te-ar putea înlocui pe tine

 

Nefericit aș fi eu între oameni

Fără ființa ta să fie printre ei,

Întreaga lume mi-ar fi ostilă

Și chiar dușmani, amicii mei

 

Dar fericit mă simt că tu exiști

Fără a fi străin printre prieteni,

Cel mai bogat făr' niciun cont

Iubit de tine, fără a fi un nimeni!

 

Mai mult...

🎤 Întoarcere la copilărie

Azi e ziua pentru tine,
Pentru pruncul din suspine,
Cel ce râdea fără teamă,
Și credea că lumea-l cheamă.

 

Cu timpul l-ai făcut tăcut,
Și l-ai ascuns în dor durut,
L-ai pus să uite joc și vis,
Să pară rece și închis.

 

Te-a așteptat mereu în piept,
Cu ochii blânzi și pasul drept,
Nu cere mult, doar să-l asculți,
Când zilele te fac să uiți.

 

Azi mai oprește-te puțin,
Și fă-i loc în gând senin,
Zâmbește azi fără motiv,
Redă-i avântul lui naiv.

Mai mult...

DIN VREME-N VREME

Din vreme-n vreme bate vântul   
Peste negura din noapte   
În pustiu se vaită lupul   
Prevestind cumplita moarte...   
  
După nor şi-ascunde luna   
Trupul firav fără viaţă   
Peste tot sclipeşte bruma   
Diamantelor de gheaţă...   
  
Cu paşi repezi se scoboară   
Spre izvorul cristalin   
Şi în susur de vioară   
Îşi îmbie părul lin...   
  
Zăbovind o clipă-două   
Pe-o tipsie de argint   
Îşi încheie haina nouă   
Pe trup alb de mărgărint…  
  
Feciorelnic îşi mlădie   
Umbra printre flori de spini   
În puf cald de păpădie   
Şi-n parfum uşor de crini...   
  
Freamătă-n cuvânt pădurea   
Sub privirea ei de vis   
Tremurând în aşteptarea   
Primului sărut promis...   
  
Ceasul somnului s-arată   
Spre întâii zori de zi   
Către cer luna se-ndreaptă   
Înspre stele ivorii...   
  
Precum pasărea măiastră   
Ce se-nalţă prin foc sfânt   
Luna se destramă-albastră   
Fără lacrimi sau cuvânt...   
  
Vremelnică-i cumplita moarte   
Rânduind vecinic cerul   
Din cenuşă-i va renaşte   
Trupul nou, senin ca lerul...   
  
Din vreme-n vreme-n şoapta nopţii   
Sloboadă colind târziu   
Zodie veche-n balanţa morţii   
Risipind ecou pustiu…

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍