Nu știu

Nu știu dacă să tac, sau să-ți spun,

Dar tot ce se ascunde în mine,

Se reflectă în dorul nebun,

De-a fi mai aproape de tine.

 

E ca o flacără ce nu se stinge,

Un câmp de stele-ntins între noi,

O noapte ce nu te poate atinge

Și totuși ne leagă pe amândoi.

 

Aș vrea distanța dintre noi să apună,

Să te simt lângă mine, să-mi fii…

Aproape cum îmi ești în gânduri

Și-n tăceri, și-n poezii.

 

Nu știu dacă să tac, sau să-ți spun…

Dar cât aș vrea, doar o dată, când lumea dispare,

Să oprim timpul, iar după ultima bătaie a lui,

Să ne topim, în sfârșit, într-o îmbrățișare.


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: AnaS poezii.online Nu știu

Data postării: 6 octombrie 2025

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 533

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Din privirea ta

Nu vreau să fiu furtună-n tine,

Nici val ce-ți sapă în nisip,

Ci vântul blând ce-abia te-atinge,

Un gând ce-ți face greul lin.

 

Nu vreau să fii o umbră-n noapte,

Și nici să te frămânți în minte

Eu doar aștept să vii spre mine,

Când simți că inima-ți permite.

 

Nu vreau să-ți tulbur vreo clipire

Nici să-ți împovărez vreun pas,

Eu doar aștept fără grăbire,

Să vii spre mine când ai glas.

 

Nu vreau să-ți smulg vreo ezitare,

Nici să te pierzi sub pași grăbiți,

Ci doar să știi că-n depărtare,

Eu sunt același... neclintit.

 

Nu vreau așa ca ploaia de afară

Să te asemeni cu vremea grea,

Eu vreau să-ți fiu o alinare,

Să fur tristețea din privirea ta.

Mai mult...

Improvizație

N-am inspirație, dar vreau să-ți scriu,

Deci, în mare parte, o să improvizez,

O să scriu lucruri la întâmplare,

Sperând, cumva, printr-un miracol, să te impresionez.

 

În momentul de față, la ora asta târzie,

Mă gândesc la tine și la mâncare,

Nu-i combinația cea mai romantică,

Dar mi-e doooor de tine și da, mi-e și foame.

(Deși, clar, dorul e mai mare.)

 

Despre mine… îmi place spațiul,

Dar nu spațiul dintre noi.

Singurul spațiu dintre noi pe care-l accept sunt

Stelele, planetele și vreo câțiva nori.

 

Îmi place cel mai mult să mă uit la nori…

Au forme ciudate, deși-s incolori.

Dacă noi vedem în ei altceva mereu,

Oare și ei ne văd deformați

Când se uită la noi?

(Tu crezi că norii ne privesc înapoi?)

 

Îmi place și natura, mă inspiră (nu azi),

Într-un fel cam ciudat și neașteptat, lemnele

Care se transformă în hârtii…

Îmi plac hârtiile…

(Cu multe zerouri pe ele.)

(Apropo, cel mai mult îmi place când din ochii tăi se nasc stele.)

 

Uneori mă bucur suspect de tare de zilele libere,

Le trăiesc prea leneș și-ajung la aceeași morală:

Că n-am lucrat la nimic…

Panică generală!

(Se întâmplă mai des decât aș vrea, e-o situație reală.)

 

Nu-mi plac zilele care se termină cu „i”,

(Cu excepția celor în care te văd.)

Dacă te-aș vedea în fiecare zi, luni, marți, miercuri, joi, vineri…

Nu mi-ar mai plăcea deloc

Cele care se termină cu „ă”.

 

Despre tine… ești prea adorabilă când explici ceva,

Gesticulezi și vorbești cu foc.

Sper că ceilalți pot fi atenți,

Eu nu prea pot să fiu deloc.

(Încerc totuși. Serios.)

 

Ar trebui să mă opresc acum,

Încerc să păstrez puțin mister, dar mereu îți zic prea multe.

Sper că te-am impresionat…

Iar dacă nu, măcar sper că te-am făcut să zâmbești.

(Ai zâmbetul cel mai dulce.)

Mai mult...

Puțin glas

Nu pot rosti ce-n mine arde, 

Că iar ne ținem în impas, 

Și nu știu ce ne mai oprește 

Să dăm tăcerii puțin glas.

 

O mână parcă ne alungă 

Când ne-ntindem spre același vis, 

Și inima, deși ajunge, 

Se frânge între speranță și-abis.

 

Ne înconjoară o teamă densă, 

Ce sporește distanța-n lume,

Și-n tăcerea ce ne desparte,

Frica poartă două nume.

 

Ești dorul fără de cuvinte, 

Ești liniștea ce sapă-n piept, 

Și-n fiecare gând cuminte 

Te simt aproape, te aștept.

Mai mult...

Albastru

Ai furat cerul, nici nu știi,

L-ai pus în ochii tăi fără să vrei,

Și-acum, când plouă, plouă cu povești,

Și-n fiecare strop e-un pic din ei.

 

Când îl privesc, e trist și gol,

Își caută culoarea-n lumea noastră,

Se mistuie-ntr-un dor de tine,

Și de privirea ta albastră.

 

Un viscol blând se-mbracă-n dor,

Cu roua ce se așterne-n zori,

Și-n ochii tăi adânci, ușor,

Se-adună albastrul viselor.

 

Sclipiri albastre, dulci fiori,

Când luna crapă cerul vechi,

Eu știu ca dorul nu e-n zori,

Ci-n clipa-n care tu… nu pleci.

Mai mult...

Contrast

Mă întorc cu gândul la începutul drumului,

La clipa când mă mințeam că nu mă pot îndrăgosti.

Voiam să par de neatins, nonșalantă,

Dar blânda ta privire m-a prins și m-a topit.

 

Am încercat să rezist, să neg, să fug o vreme,

Dar zâmbetul tău oprea lumea la dans,

Iar vocea inimii îmi șoptea aceleași cuvinte,

Pe care le-am auzit într-un cântec vechi:

„Când îți privesc chipul…” de Bruno Mars.

 

Știi? Nu-i nevoie să complicam nimic,

Timpul nostru este atât de scurt pentru așa ceva,

Și poate par nebun să aștept, să sper, să visez în neștire,

Dar eu… sunt a ta.

 

Uită-te în inima mea și o să găsești iubirea mea pentru tine,

Știi? Nu-i nevoie să complicăm nimic,

Uită-te din nou și o să afli….

Ca fără tine-i cumplit!

Mai mult...

Prea

Prea e așa de albastru cerul,

prea ploaia e așa de udă,

prea îmi lipsești și mi se pare

distanța dintre noi prea absurdă.

 

Poate că nici nu te gândești la mine deloc

(probabil o faci, sunt doar dramatică),

prea aerul dimineților a învățat să te ascundă…

Vezi? Nici măcar nu ai observat că ți-am scris acum jumătate de secundă…

 

Prea îmi faci sistemul nervos să fie nervos

(de fapt cred că toate sistemele mele-s nervoase),

când îmi apari așa în minte iară și iară,

prea trebuie să mă prefac că nu te văd,

prea ești frumoasă din cale afară.

 

Încă o zi în care te iubesc în secret fără să știi ce simt,

(cred că ce simt e mai evident decât faptul că o piatră-i solidă)

dar oricum, ce dimineață revigorantă

să trăim în distanța asta stupidă 😩

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Fulgi de zapada

Prin noaptea lină dansează fulgi,

Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.

În tihnă cad, în hore de iarnă,

Povești nescrise în inimi se întemeiază.

 

Aerul rece îmbracă lumea-n alb,

Pământul doarme sub un văl înzăpezit.

Fulgi mari, ca stele căzătoare, 

Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.

 

În liniștea lor, se aștern cu gingășie,

Povești de iubire, de vis și bucurie.

Fulgi mari ce zboară în vântul serii,

Pe drumul lor, desenează magie.

 

Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,

Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.

Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,

În taină, în inimi, e permanent adăpat.

 

În zborul lor efemer, povestesc tăcut,

Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.

Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,

În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.

 

Mai mult...

AMURG...

    Noaptea trecută din mine nu piere,
    Căci tu ai curs în mine ca o miere,
    Fluid, cu vârful degetelor de mătase,
    Ca valul, ce cu țărmul se certase...
    
    Amurgul s-a topit încet în noapte,
    Lăsând în urmă numai fructe coapte,
    Tu nu m-ai vrut și nu mi-ai auzit suspinul,
    Dar ți-am simțit oricum, pe buze, vinul...
    
    Și îmbătat de-a ta aromă dulce și subtilă,
    Ți-am sărutat cosița aurie de copilă,
    Căci încă mai purta parfum de tei,
    Nectar amestecat cu ambrozie de zei...
    
    Și te-am privit spre zarea ce se stinge,
    Cum umbra ta mi-a curs pe răni în sânge,
    Iar din amurgul tău am rupt o lacrimă albastră -
    Să ardă-n pieptul meu deschis, ca o fereastră...

Mai mult...

Am obosit

Am obosit sa tot mai sper,

Sa cred ca se mai pote,

Am obosit sa lupt mereu,

Ce stiu ca nu se poate,

 

Am alergat atata timp,

Spre lucruri, fara de valoare,

Si am uitat sa mai traiesc,

Si am uitat ce e iubirea,

Si asta doare!!

doare tare tare,

 

Am obosit sa sper mereu 

Sa cred ca totu-i bine,

Cand stiu ca tot-ul e miciuna

Ma mint tocmai pe mine,

 

Am obosit sa cred mereu,

Ca totul mrge bine,

Ma lupt ma zbat sa fac ceva ,

Dar totul e-n zadar,

 

Dar vine ziua cand pun stop,

Si nu mai fac nimic,

M-am saturat sa tot mai sper,

Sa cret in lucruri de nimic.

 

Compozitor sambata 

Cosmin Greurus 26.04.2025 

 

                                    Ora

                                  19:06

 

    Compusa in Regatul Unit Al Mari Britatie

Mai mult...

DAR IARTĂ-MĂ

te visam in fiecare seara la apus,

când bolta cereasca se întuneca,

in adâncul meu știam,

ca tu departe ai ajuns deja.

 

dar iartă mă!

ard in focul sângerosului dor,

care mi apasă pieptul dureros,

dar iartă mă!

 

îmi lipsesc brizele călduroase ale atingerilor tale,

strălucirea ochilor negri,

dar știu ca e prea târziu,

nepăsătoare fiind am început sa clipesc, iar tu, ființă, ai dispărut in abis.

 

cuprinsă sunt de îmbrățișarea întunecoasă a singurătăți ,

dacă asta ai știi?

te ai întoarce la mine?

poate, sau doar ma amețesc cu speranța întoarcerii tale.

 

dar iartă mă!

ard in focul sângerosului dor,

care-mi apasă pieptul dureros,

dar iartă mă!

Mai mult...

DESPARTIRE DE UN ALT ANOTIMP

Astăzi am decis și m-am despărțit de iarnă…
Eram deja precum doi străini unul față de altul,
Fiecare luând-o pe alt drum, un pic încrâncenați.
Ea s-a pierdut tăcut, pe cărări cețoase înspre munte,
retrasă în tăcerea vânturilor reci și norii plumburii
Iar eu, cu mâinile pline de lăstarii sângerii
am pornit pe lângă firul argintat al apei
În care Soarele, precum Narcis, își dezmiardă chipul.
Ce simplă despărțire, parcă am fi fost departe tot timpul
Doi foști îndrăgostiți, care au înghețat toate cuvintele
Și nu au mai simțit decât nevoia de a evada fără regrete
In alte anotimpuri mai puțin imperfecte.  
Știam chiar locul unde noile ape își sting tumultul
Știam de fluviul care sărută impudic marea si vântul
In fiecare dimineață, la aceeași oră, tablouri dedicate
O pată albastră printre insule de culoare, acuarele delicate
Și un soare răsturnat peste silueta mea între nori
Așteptând încă o Primăvară frivolă adusă de cocori!
Ce indecentă despărțire, ce exuberantă regăsire…

AUTOR : IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Mai mult...

Ochii tăi

Din dorurile toate,

Pe care un om le are,

De ochii tăi iubito

Îmi e dor cel mai tare.

 

Mi-e dor şi de salcâmi,

Şi de parfumul lor,

Dar de ochii tăi albaştri

Îmi este cel mai dor.

 

Când mă gândesc la tine,

Mi te amintesc în rochii,

Dar cel mai des, ştiu bine,

Îmi vin în minte ochii.

 

Cu ochii tăi în minte,

Trăiesc şi zi, şi noapte

Şi parcă-i văd aievea,

De acolo de departe.

 

O adevărată obsesie

Mă leagă nefiresc

De ochii tăi albaştri,

La care mă gândesc.

 

Şi atunci să uit de gânduri,

Privesc în sus la stele,

Dar peste tot pe boltă

Văd ochii tăi în ele.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍