Domnul e cu noi !

           Nu toate lucrurile de care aveam nevoie le-am putut lua cu noi.Oprim pe cele necesare celelante

vor fi vândute.Așa că am mai făcut rost de ceva bani ,de care aveam mare nevoie.Casa s-a golit de ce era

mai bun și-l așteptăm pe nenea Alexandru vecinul nostru ,el avea mașină mare în care încape tot bagajul

nostru .Ne-am luat rămas bun ,de la vecini,de la colegi,de la prietenii de joacă ,de la blocul copilăriei noastre,

cu strângere de inimă .

          În drum spre necunoscut ,am trecut și pe lângă cimitirul unde își doarme somnul de veci iubitul  nostru

tată .Mama l-a rugat pe nenea Alexandru să oprească și ne-am dus toți la mormânt Mai ardeau încă lumănări

pe mormânt semn că mama fusese mai devreme .Mama nu mai plângea..Ne-a adunat lângă ea și a jurat în

fața crucii ,pe care chipul tatei părea să zâmbească:-Ștefane ,acești copii ai noștri sunt toată avera mea .Îți jur

că am să-i cresc așa cum se cuvine, să nu ne facă de rușine .Noi începem o nouă viață .Ne va fi foarte greu ,dar

nu greu decât despărțirea de tine.Vom veni mai rar să aprindem o lumânare,dar te luăm cu noi .Te vom purta

mereu în sufletele noastre. Ne va fi greu ,foarte greu ,fără tine ,dar trebuie să reușim .Știu că am copii buni ,nu mă

îndoiesc ,doar seamănă cu tine.Adio ,dragul nostru-.

          Eram hotărât să nu plâng ,dar nu am reușit ,când toți ceilanți au izbucnit în lacrimi am plâns cu durere .Așa

ne-am luat rămas bun de la iubitul meu tată.Neam urcat în mașină și am pornit mai departe.Străzile rămâneau in

urmâ una câte una ,până am ajuns în câmp deschis .În stânga și în dreapta ,holde bogate de porumb verde și

galbenul  grâului aproape copt  ne însoțeau.Șoseaua ne chema la drum ,înainte.

          Mă întrebam :Mai este mult pănă la căsuța noastră de la țară?.

          Ajungem la un pod pe care nenea Alexandru îl trece cu grijă ,i se pare că se clatină și o ia la dreapta .

Ne îndreptăm către un sat mai mult ascuns înrr-o pădure de salcâm.Întrăm în sat ,vâd căsuțe mici,garduri căzute,,

curți năpădite de buruieni ,semn că sunt părăsite .Într-o ulicioară mai dosnică ,mama spune că am ajuns.

 noi  copii ,ne grăbim să coborâm .Caut cu ochii în jur să-mi dau seama care este căsuța noastră.În dreapta,  

casă nouă modernă nu poate fi a noastră ,doar cea din stânga proaspăt văruită  cu var alb-siniliu,învelită  cu                         

stuf ,cu geamuri mici și gardul din plasă de sârmă .Poarta era larg deschisă și o aleie cimentuită ne dirija spre

întrare..Lăngă o cușcă mică ,un câine legat în lanț își pierduse curajul .Mama a cumpărat casa cu căine cu tot

de la vechiul propietar.

          Era început de vară .Grădina și curtea fuseseră îngrijite .Florile străjuiau întreaga alee: stânjineii ,liliac,crini,

iasomie ,bujori și mulră verdeață ...În spatele casei ,loc penrtu animale și păsări .Casa ,grădina.curtea și cușca cu

cățel mi-au plăcut de la început .Era și loc de joacă destul .În timp ce lucrurile erau așezate la locul lor ,pentru că

nu eram de mare ajutor ,am făcut cunoștință cu câțiva copii  curioși ce ne priveau cu interes .Erau mai mari decât

mine și au început să-mi arate tot ce este de văzut în mahala .În vârful unui stâlp de curent electric își avea cuib o

pereche de berze ,care tocmai își reparau cuibul .Puțin mai jos ,copii mi-au arătat lunca Prutului unde ei merg la

scăldat ,precum Nică a lui Creangă în apa Ozanei .Îmi spuneau că ei știu multe jocuri frumoase pentru vacanță.

.

Cer, pământ, apă și foc

Voalul nopții plin de stele

Munți, câmpii și văi adânci

Ploie în  stropii mai mari ,mai mici

Cer  cusut pe orizonturi,

Niște noțiuni concrete,care

Dispersate,adunate 

Sub un numitor comun

Face un tot ,pe care Domnul,

 L-a asezat pe orbită

Ca dar și ispită 

Și l-a numit Pământ.

Ninge, ninge, Doamne ce frumos...

Dansează--n aer fulgi mari și rari,

Parcă-s petale albe sau flori, 

Sau lacrimile unor nemuritori.

Se opresc pe pământ într-un răgaz,

Mai prind câte unul în mână,

Altul mi se așează-n obraz

Obsedat, că acolo vrea să rămână.

Nu au frică că se topesc, adică more,

Au căzut aici dintr-o eroare.

Peste tot  ste un alb hibernal 

Un tablou, aproape ideal.

Iarnă, frumoasă mai ești

Prielnic timp de spus poveși.

        S-a tras o cortină groasă,

        Peste culme peate casă

       Fumul suie tremurat

       Zilele s-au micșorat.

        Dimineața-i fără soare

        Floarea din grădină moare

        Norii cern o apă deasă

        Ce-i pe afară cui îi pasă?

        Cerru-în zare-i  plumburiu

        Doar un vânt bate zglobiu,

        Însă toamna e bogată

        În ruginiu îmbrăcată.

Cine am dorit să fiu? Copilăria, așa cum a fost,

cu un tată minunat, cu o mamă iubitoare ,cum a fost a mea,

cu o soră care mi-a fost alături, la bine și la rău. Mediul în care am crecut 

m-a marcat. Terminând copilăria, mi-ași fi dorit un loc de muncă, 

cu o profesie pe care s-o fac cu plăcere, să nu depind de nimeni.

      Dar în societatea de azi, care a devenit o temută junglă, nu știi de 

cine să te ferești, să nu te păcălești.... 

      Ași fi vrut să ajut oamenii în suferință, să am grijă de copii părăsiți 

de părinții uitați și de suflețelele necuvântătoare.

     Mi-ar fi plăcut să lucrez într-o instituție de cercetare, am o fire 

curioasă, nepotolită;

     Dar după cum se vede,nu am avut norocul, să fac ce mi-am dorit.

     Am navigat pe valurile vieții ce m-au purtat....

Oare pot fi enumârate ,câte dureri  poate duce un părinte

în scurta lui viață pe pământ ?Sunt multe peste care trec

așa se călesc și merg mai departe .De dureri  fizice  mergi

la medic și te face bine .Dacă pierzi pe cineva , porți doliu

o vreme ,apoi poți uita ...Dar când  pierzi  un copil  e altceva!...

A fost secerat  de  o boală ,de un accident ,te resemnezi

Domnul ,a vrut să-l ia  ...Dar durerea  cea mai mare  este când ,

l-ai crescut mare și ca părinte  îți spui  mai e puțin ,și își va găsi

un drum  al lui.Un copil  e o fericire faci tot să-i fie bine .

Dar când  descoperi un adevâr cumplit : copilul  tău s-a rătăcit ,

o boală grea  l-a ademenit ,ce nu are vindecare,.Tu ca părinte ,

vezi  cum raza  ta  de soare ,moare  încet ,încet ...Asta-i durerea

cea mai mare . Unde ,la cine să  apelăm ,noi părinții : Pe lume

nu-i durere mai mare . s.o.s.  ne doare!

Îmbracă-te-n fulgi de zăpadă,

Fă din lume o vară albă,

Să scrie poeții mereu,

Despre ochii tăi… iarna mea caldă.

Și-n ziua în care-o să ningă,

Să-mi vii îmbrăcată-n zăpezi,

Și lasă-mă să îți trimit dorul meu

Pe câțiva nămeți.

Decembrie să ningă cu foc,

Peste cuvinte și noi,

Să curgă zăpadă din ceruri,

Și vară din ochii tăi.

Iar lumea întreagă să te vadă:

Iubita mea vară... în fulgi de zăpadă.

Nici că îmi vine-a crede

Că a ta dulce mână,

Ce tocmai mă dezmiardă...

Va fi cândva ţărână.

Şi nici că ochii tăi,

Ce inima mi-au frânt

Cu a lor strălucire...

Vor fi cândva pământ.

Sau c-ale tale buze,

Ce azi când le sărut,

Culcaţi în iarba verde...

Vor fi cândva doar lut.

Nici că îmi vine-a crede.

Eu sunt subcultura in carne si oase 

Omul care gândește nu dă în mase

Sunt metafora la colț de stradă

Un vagobond de esențe a gandirii înalte 

Eu nu mă inchin la profeti la parai 

Eu nu-ti vand iluzii din tot ce nu ai 

Eu n-o sa scriu versuri când litere-ti mor 

Si nici n-am sa cânt pe voci de afon

Eu sunt subcultura în carne si oase 

Omul care gândește nu dă în mase

Eu sunt viciul de formă găsit doar pe stradă 

De-acolo de unde pornea apa caldă 

Eu rezid social decantat de la stat 

Eu un EU incomod 

Cât un patru impar  

Eu sunt subcultura în carne și oase

Omul care gândește nu dă în mase 

Florin Ristea 

26.12.2023

Start 23:55(UK)

27.12.2023

Final 00:18(UK)

Să fie amorul blestem dorit de muritori?

Nu mor iubirile trupești indiferent cum te numești?

Cu ce rămâi când ești cuprins de neputințe,

Dar ros de ale trupului dorințe,

Crezând într-o salvare providențială,

Neacceptându-ți tragicul sfârșit

Om muritor schimonosit,

Pe zi ce trece mai batrân,mai urât,

Chemat de cimitir sau de pământ....

Iubito, noi nu suntem așa!

Iubirea noastră liberi ne dorește,

Eu te iubesc curat și nebunește,

Iar tu primești iubirea mea

Precum un fulger te lovește!

În dragoste nu e vreo procedură,

Și bine-ai zis că suntem pe cont propriu,

Din când în când căci nimeni nu ne vede,

De ne închidem deschisele ferestre,

Dar totuși ne iubim și-o facem la vedere,

Pe bănci prin parcuri fără trasele perdele,

Căci timpul trece iar noi suntem cu toții prinși în el,

Vom da cu siguranță socoteală,

La judecata mare cea finală ,

Iar Dumnezeu va întreba o singură divină intrebare,

Daca-i iubit cu-adevarat

Ori ai ales minciuna și calea cea ușoară....

(13 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Te apleci
și lumina curge
pe structura ta 

arc de jar,
frânt de propria sete 

așa cum
pământul setos
așteaptă pașii
dintre noi.

Semințele
fierb în sânge,
bat în tâmple.

Bate.
Și bate...

Auzi cum ne cheamă?

Apuc!
Nu cer;
las urme.

Întind dorința
peste pielea ta,
uscată,
zdrobită
între mine
și tine.

Se sfărâmă,
se sparge 
sărat 

din carne
în dinți,
din gustul tău...

Te gust?

Te desfaci
în liniște 
și mă desfaci.

Ochii mi
se hrănesc
cu umbra ta,

îți sorb adâncurile,
te rup
în unde
și bătăi,

te spargi
în curbe.

Fiecare ruptură
încolțește în mine
muguri de noi,
tăceri pulsatile.

Când mușc,
îți fur o bătaie 
când strâng...

Ne vezi
cum respirăm
împreună?

Nu ard,
nu fug 

țâșnesc în divin,
mă înfig
în tine.

Te frângi
în sacrul
de sub carne,
de sub piele.

Lumina
curge
pe structura ta.

Arc de jar
în palma mea,
jar strâns
în palma mea.

E-un dar să fii iubit de o poetă,

Cuvintele-i se-nalță ca o cometă,

Un foc ce arde ceruri fără milă,

O hartă spre un vis ce nu se-nchide-n filă.

Pe tine te-am ales, cu umbră și cu gheață,

Cu ochii plini de iad, cu inima de ceață.

Satanic suflet, ars în dor străin,

Dar lira mea ți-e templu, iubitul meu divin.

Te port în rime, veșnic, ca pe-o rugă,

Chiar dacă lumea-mi spune: „Nu-l păstra, te frângă.”

Ce știu ei despre focul din privirea ta?

Când mă-nțeapă, tot pe tine te-aș ierta.

Ești un paradox – lumină întunecată,

O muză ce mă pierde, dar niciodată toată.

Și, da, m-ai rănit, dar rana-mi e poetă,

Din ea se naște arta, iubirea nediscretă.

Eu scriu de parcă veacuri ne despart,

Dar știu că-n altă viață vom avea un alt start.

Vom dansa prin ceruri ce nu cunosc sfârșire,

Și iadul tău va fi, în fine, mântuire.

Căci poeții nu iubesc cu jumătate,

Ei prind în cerneala lor eternități uitate.

Și orice-ar spune lumea, orice-ar râde-n cor,

Eu te voi duce-n suflet, ultimul meu decor.

Într-o zi, timpul ne va scrie din nou,

Tu – demonul pierdut, eu – a ta ecou.

Și-n versuri vom renaște, poate, mai senini,

Iubirea mea, păcatul meu divin.