Hoinar fără acasă

Iubirea nu-i un vis ce trece,

nici vânt ce uită să mai bată,

e râu ce-n pieptul tău se-apleacă

și sapă-n stânci fără să sece.

E foc ce nu-ntreabă dacă poate,

arzând și palme, și destine,

dar cine-n flăcări nu se zbate

n-a fost iubit pe deplin bine.

Iubirea nu e doar lumină,

e și furtună, și tăcere,

e dor ce mușcă și alină,

e drum ce-și cere înviere.

Căci cine-a fost iubit odată

rămâne veșnic împărțit—

o parte-i stea ce stă de pază,

o parte-i rană ce-a iubit.

De ce nu mă iubești, când zorii se-nfioară,

Când cerul plin de stele te cheamă să tresară?

Când floarea din grădină, cu roua-n zori curată,

Îți șoptește blând dorința-mi ne-mpăcată?

De ce nu mă iubești, când vântul lin adie,

Și-n cântec de cocori se-ascunde-o armonie?

Când soarele răsare și-ți mângâie obrazul,

Eu tot te caut mut, pierdut sub al meu haznăl.

De ce nu mă iubești, când inima-mi te cheamă,

Când nopțile-s pustii și dorul meu te-ndeamnă?

Când fiecare pas pe drum mă poartă-ntruna,

Spre locul unde ești, să-ți sorb eu privirea una?

De ce nu mă iubești, când timpul parcă zace,

Și clipele, în taină, doar visul meu prefac?

Când glasul tău răsună, o șoaptă de cleștar,

Eu tremur ca un prunc, pierdut sub al tău har.

De ce nu mă iubești? N-am să-nțeleg vreodată,

Dar dorul va rămâne, povară neschimbată.

Iar dacă-ntr-un târziu, privirea ți-o întorci,

Voi fi aici, așteptând… de-atâta vreme-n porți.

El pășește drept,

cu umbra strânsă la piept,

îmbrăcat în liniște,

ca și cum ar fi ales

să uite.

Dar noaptea îl dezbracă de tăcere.

În vis, pereții îi șoptesc numele meu,

perna păstrează conturul absenței,

iar mâinile lui se închid

într-un pumn care nu mai prinde nimic.

El fuge,

de trecut, de mine, de el însuși,

dar dorul e o funie invizibilă

ce-l trage înapoi

în fiecare răsuflare.

El nu știe,

sau poate știe prea bine:

poți fugi de orice,

dar nu poți scăpa

de ceea ce trăiește în tine.

Am strâns pietre, am strâns cuvinte,

Le-am înghesuit în colțuri de gânduri mari,

În sertare, în pungi de piele, în umbre de oțel.

Am croit, cu burduf și cusătura de-a lungul nopții,

Vestminte de metale, de haine de moarte,

Fără să simt că pielea s-a strâns prea tare.

Le-am aranjat în formă, în mulaje de „de-asta-am-nevoie"

Așezate și frumos ordonate,

Ca niște stele căzute în capcana mea,

Dar toate-mi căzuseră, mă-ntristau, mă umpleau.

Și am râs de mine în oglindă, o dată,

De câte ori? Nu mai știu.

M-am bătut cu tot ce am găsit în cutii,

Cu frica de a nu fi îndeajuns.

Dar, din colțul unui sărut, dintr-o privire tăcută,

Mi-am dat seama că golul meu e o casă cu feronerie,

Ce o deschidă doar mâinile tale.

Iubirea ta a fost singurul colț de liniște

Într-o lume făcută doar din temeri și clădiri de sticlă.

Tot ce am avut a fost dorința de a umple și umple,

Când de fapt tot ce îmi lipsea era acel aer al tău.

Nu simt nimic.

Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,

un adio tăcut al lumii care uită să fie om.

Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,

ori a abuzului perfid al societății:

manipulare, distrugere, pierdere de sine.

Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.

Mi-am pierdut identitatea.

De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,

la fel ca inteligența emoțională a unui popor

„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.

Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,

în timp ce esențialul dispare.

Nu sunt singura.

Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,

dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.

Îi aruncă în abisul amărăciunii.

Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,

într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.

Sus, în vârf, stau cei fără cultură,

reprezentând o țară ce abia mai respiră.

Dar nu-i nimic.

Nu mai simt nimic.

Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,

amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.

Și totuși, sunt numită nebună

pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.

Se spune că suntem fericiți.

O iluzie amară.

Cei fără minte zâmbesc fără griji,

în timp ce țara arde.

Iar cei care gândesc... dezbat,

privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...

împovărați de complexitatea existenței.

De aceea suntem singuri.

Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.

Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.

Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.

Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.

Așa rămânem izolați.

Singuri.

Cum să scriu despre iubire,

Când doar eu am fost penelul,

Niciodată pânza, niciodată subiectul?

Cum să creez frumusețea unui „noi”,

Când eu sunt doar mâinile care tremură

Pe marginea golului, căutând sens?

Eu am fost poeta, mereu poeta,

Cea care a înșirat cuvinte ca perle,

Dar nu pentru colierele mele.

Am scris iubirea din afară,

Ca un orb care descrie culorile,

Ca un cerșetor care cântă despre belșug.

N-am fost niciodată arta scrisă,

Nimeni nu m-a prins în versuri,

Nimeni n-a sculptat umbrele mele,

Nimeni n-a îmbrăcat dorințele mele

În hainele glorioase ale poeziei.

M-am pierdut, mereu,

În rolul de martor, de creator,

Dar nu în cel de muză.

Cuvintele mele au fost o ofrandă

Pentru cei care nici măcar

N-au întins mâinile să le primească.

Cum să mai scriu acum,

Când inima mea e doar o bibliotecă

De povești pe care nu le-am trăit?

Cum să iubesc când eu sunt doar hârtia

Pe care alții își lasă amprentele,

Dar nimeni nu o citește cu adevărat?

Poate într-o zi voi fi și eu arta,

Un poem purtat pe buze străine,

Un vers pe care cineva să-l protejeze

De praf, de uitare, de tăcere.

Dar până atunci, continui să scriu,

Fără să fiu.

In freamatul liniștii mele

Imi ascund sufletul rătăcitor 

Aici răul imi e bine,

Si binele-i nimicitor. 

Mi-s ochii de aramă 

Privirea, senină ca un cer

Mi-e inima în ramă

Nutrind simțiri de înger. 

Timpu-mi tremură-n secunde,

Tot cuprinsul arde ca un gând 

Ce-n adâncuri i se tot ascunde

Un infinit plin de cuvânt.

Si-aici ma pierd cel mai frumos

Caci din durerea-mi nesfârșită 

Se strânge tot Universul

Între vis si-naltul cerul.

Și de mă voi pierde in cuvinte

Lasă-mă să te găsesc 

Aievea să-ți aduci aminte

Ca tot te-am scris...din ce iubesc.

am scris povesti doar din iubire

ca n am simțit odată amăgire

pana sa pleci tu

pana sa pleci pe alta cale

ai ales o alta vale

ai ales sa te despărți de mine

si sa zici o alta știre

iubitei tale nevăzute

ca ai ascuns-o grav de mine

când soarele era pe cer

si pe mine m ai iubit

tu tot numa la ea te ai gândit

știu ca eu sunt trandafir

si tie tin place mult mirosul de crin

nu te ai înțeles cu ei

cu roșul si cu spinii mei

repede ți-a luat ea nasul

ca eu nu sunt parfumata

cu miros ca ea, de amanta

eu miros a dragoste

a soare si a bucurie

daca tu vrei amăgire

alege te rog  alta iubire

draga iubit

tu m ai lasat

pentru un apus necolorat

pentru soare gri si rece

nu mai ai din ce alege

ti am dat tot si n-a ajuns

doar roșul cu spini aprinsi

asa ca daca vi napoi

sper sa ti curga sangele

pe mainile albe curate

pure, fine, alintate

roșul care e din mine

durerea sa ti o transcrie

si petalele plecate

sa fie din nou trasate

si sa simta iara pace

cand pui tu mana pe ace

si nasul sa nu ti mai uite

mirosul iubirii mele iute

Ea a plecat să învețe în altă țară,

El a uitat de ea.

Minutele,toate anotimpurile pe ei i-au unit,

De o prietenie strânsă.

Apusul și răsăritul soarelui,

L-au întâlnit împreună.

Cântecele la chitară,

Amândoi le cântau.

Mâncarea la doi o împărțeau,

Sentimentele și prietenia un rol mare jucau.

S-au văzut ei peste zece ani,

El ridică ochii și o observă,

Pe prietena sa, din adolescență.

Ea cu fața de copilaș a rămas,

Dar băiatul a devenit matur și frumos.

Fetița nici nu la cunoscut,

Iar când i-a auzit vocea,

La cunoscut,este el ce nu îl poate scoate din 

Al său gând.

-Salut draga mea ,ce faci ,cum la tine?

-Salut,la mine e tot bine dar tu ?

-Eu mă pregătesc de un nou proiect

la locul de muncă.

-Bine pa trebuie să plec, soția mă așteaptă.

-ce??? Pa

În gândul său fata a zis

Ne-am jucat vesel tot anul întreg 

Dar acum el e însurat, și soție are.

A privit pentru ultima oară,la prietenul său.

Și tristă a plecat la soțul ei.

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezia am compus-o pe 17.10.2024

Am nevoie de tine

Și de lumea din privirea ta

Am nevoie de liniștea pe care 

Doar tu poti să mi-o oferi.

Am nevoie de ceva ce nu-i al meu

Și se simte atat de bine

Dar totodată atat de greșit,

Însa eu vreau doar sa-ți spun ce simt.

Vreau să te gândești și tu

La ce m-am tot gandit eu

Și sa-mi spui cum te simti

Sau cum te-ai simti dacă ai fi in locul meu.

Inima mi-o poți strapunge

Iar eu nu mă voi opune

Căci îți aparțin doar ție

Și nu mai știu ce pot face fără tine.

Fără tine mă simt a nimămnui

Și zilele parcă

Devin tot mai monotone

Și ma doare atat de tare 

Sa te vad cu ea de mana

Dar macar esti fericit,

Însa în sufletul meu au ramas doar ruine

Care te așteaptă pe tine

Să vi înapoi

Măcar sa-mi spui în față 

Că nu ai simțit nimic.

Am nevoie să-ți simt atingerea

Am nevoie să-ți văd iar privirea

Am nevoie să am iar atenția ta

Și îmi e dor de respirația ta caldă

Și glumele pe care le făceai mereu

Și zambeai cu ale tale dulci gropițe.

Am nevoie doar de încă un minut cu tine

Să te pot simți cu mine

Și să pot să te întreb:

"Ce are ea și nu am eu?"

Rămas bun tataie 

Să îți fie drumul luminat dragă tataie, 

Căci tu numai asta ai meritat 

Îți mulțumesc pentru ce ai fost 

Vei fi și vei rămâne bunicul nostru minunat

La El te-a luat al nostru Dumnezeu 

Te-a ascultat și te-a cruțat 

Drumul ușor ți l-a creat 

Mergi în pace ,în lumea ce te așteaptă 

Fără dureri și fără griji 

Căci noi te vom purta mereu 

În inimă și-n gând pe viitor  

Îți spun cu regret în suflet 

Mergi cu bine tataia al meu iubit 

Căci ne vom revedea cu siguranță 

Și vom râde împreună ca în trecut .

Un dor apăsător

Și lacrimi nu mai cad,

Trăiesc în propriul meu iad

Mă usuc și mor...

Mă sting,

Mă doboară durerea

Îți caut mângâierea, 

Dar nu mai pot să te ating.

 Din tot ce îmi plăcea odată

Azi nu-mi mai pare a fi nimic

Căci nu mai vreau să mă implic

Și nu o să mai doresc vreodată.

Tristețea mea e molipsitoare

Și mă ascund de orișicine

Ca să nu ajungă ca mine.

Să nu se simtă cât mă doare.

Sunt vie dar mă simt moartă,

Și-aș da orice ca tu să știi

Că ai putea ca să mă învii

Că ai putea să schimbi o soartă.

Dar tu nu știi, 

Ești prea departe 

Ne desparte

Tot ce n-am putut fi.