2  

De ce nu eu?

De ce l-ai ales pe el, în locul meu?

Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.

Eram doar un copil, voiam să te am,

Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.

 

El, cu glasul greu, cu palmele reci,

Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,

El, cu furie, cu vorbe de gheață,

Eu, doar un copil, ce voia o viață.

 

Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,

Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?

Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,

Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?

 

Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,

N-a fost decât umbra unui chin grotesc.

Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,

Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.

 

Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,

Din lanțuri de frică o viață-mi refac.

Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,

Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.

 

Și poate, cândva, o să te întreb

Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:

„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?

De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”

 

 


Categoria: Poezii de despărţire

Toate poeziile autorului: jessica_brescan poezii.online De ce nu eu?

Data postării: 12 ianuarie

Vizualizări: 93

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Fiara blânda

Draga, mai vazut prima data,

Borât, cacat de beat.

Te uitai ca la un nebun!

Vreau sa fiu dragut si blând,

Dar numai patima imi iese.

Bagamias pula in tot!

Te credeam o tearfa!

Vedeam in tine cineva cine nu esti.

Timpul petrecut alaturi, e ca o sageata,

Sageata in calcâiul lui Ahiles,

Nu mai doare, dar ma omoara.

Toate pacatele facute,

Erau facute noaptea,

Feriti de ochii lumii.

Facandune niste prosti,

Care nimeni nu-i vede.

Pata, care mi-ai lasat-o,

E la fel ca un fulger in vacuum ,

Imposibila, dar are loc sa fie.

Vreau sa-ti vad ochii stralucind!

Ochii caprui, in care ma pierd,

Ma pierd atat de tare, in cat nu vreau sa exist.

Imbratisândute, eram in rai,

Spre dimineata plecand spre casa,

Eram in iad.

Noaptea plina de emotii, petrecuta cu tine,

Nu o voi uita? (Nu).

Draga, tu mi-ai deschis ochii,

La cum e sa iubesti,

Dar nu la cum e sa fii iubit.

Bagamias pula in hristos si toti zeii!

Cate chestii naiba am facut,

Doar ca sa te vad,

Sa aud, o insulta de la tine si cat de tare ma urasti,

Ma urasti, nu din cauza ce a fost,

Ci din cauza ca sunt.

Niciodata nu m-am gandit ca pot pierde, ceea, ce nici nu am.

Nu vreau, nu vreau, nu vreau sa ma indragostesc,

Dar am facuto.

Zile, saptamani, luni, ba chiar ani,

Au trecut, dar nu pot sa te uit.

Esti ca o aschie sub unghie,

Ma deranjezi, dar ma doare sa te scot.

Esti ca un carlig, in care sunt blocat,

Si imi rupe carnea de pe oase.

Esti ca ultima doza de heroina,

Vreau sa te las, dar ma farâma.

Esti ca un trup,

Incepi a mirosi,

Dar nu pot sal arunc.

Esti ca o lacata, care ma tine inchis,

Dar cheia e pe partea cealalta.

Esti ca ultimu shot de vodca,

Stiu ca voi borî, dar il beau!

Esti ca amestecul de stele cu cenusa,

Esti departe in univers,

Dar si la mine in scrumiera.

Vreau sa te omor,

Dar stiu ca nu te voi uita,

Vreau sa ma omori,

Dar stiu ca nu ma vei uita.

Cat de mândra si egoista n-ai fi,

Arsurile pe corpul meu, sunt dedicate tie.

Nu pentru ca esti o zeita,

Ci pentru ca esti un drac ce ma fierbe-n ammiac.

Vreau sa-ti rup parul,

Ca sa-l miros cat vreau.

Vreau sa-ti scot ochii,

Sa-i port ca cercei.

Vreau sa-mi tai mainile,

Care te-au atins, in noaptea de armaghedon.

Armaghedonul, care nici nu-l asteptam.

Vreau sa-mi creez impresia ca nu te stiu,

Dar sufletul plin de drama,

Injunghiat de cutite si taiat,

Cacat, futut, ars, rupt, murdar,

Care cauta, doar liniste,

Nu-mi da voie sa te uit.

Sincer vreau sa te uit!

Te-as ruga sa dispari,

Dar n-ai s-o faci.

Esti ca un parazit!

Ce si-a gasit loc in mine,

Si nu va mai pleca niciodata.

Tier, draga!

Esti o doza de deliriu amestecat cu formalin,

Imi distrugi concentratia si puti a moarte.

Moarte nu care-mi da fiori,

Ci care incet ma atrage.

Ma imbratisezi, ca o minciuna dulce,

Ca o sirena, flamanda de carnea marinarilor,

Te-as distruge, fara urma!

Dar pata lasata,

E ca un cacat uitat,

Trec zile, dar pute tot mai tare...

Esti un pigment, dar amestecat la fel cu gri,

Dobor stele!

Ma transform in Lucifer!

Dar din pricina Evei.

Vreau sa-mi tai aripile,

Sa le arunc intr-un quasar,

Ca sa simta orice pula si pizda!

Cat de tare te iubeam.

Doza de lean, de xan si meth,

Care nu o voi mai gusta niciodata.

Am o "lomka" dupa tine, 

De numai rehub-urile plang.

Urasc sa fiu aici!

Iubesc sa simt acum!

Dar am un vernis, ce ma incurca,

Ma incurca sa te ard, de pe pictura vietii mele.

Tu si eu,

Mereu departe,

Si mereu vom arde,

In pucinile disperarii.

Mori in capul meu, te rog!

Sa te ingrop si sa te uit!

Sa nu te mai visez!

Sa nu te mai iubesc!

Sau fii a mea,

Ca steaua sub care traim, sa ma ocrotesti,

De otrava viespilor,

Ce tot ma inteapa de piept,

Pieptul pe care dormeai,

Curata ca lacrima Afinei.

Strangema de gat! cum o faceai,

Asa de excitata, doar fara durere in ochi.

Fara gandul ca ma lasi,

Fara dorinta de a ma arunca la gunoi.

La fel, cum arunc mucu' de tigara.

La fel, cum arunc seringa dupa heroina.

La fel, cum arunc sticla de lichior.

La fel cum arunc tot, de ce nu mai am nevoie.

Si sfarsitul, cum plangeai in brate.

Lacrimile tale de nu ma uita,

Lacrimile tale scurse din purgatoriu,

Care mau ars, pana la maduva oaselor

Si mi-au intors, venele pline de droguri si amintiri.

Rupe de pe mine, rebusul care l-ai compus!

Dracu ma stie ce rapan sunt,

Da pentru tine, voi fi "old money".

Dar iubestema pana la capat!

Iubestema, pentru ca te iubesc!

Iubestema, pentru ca stiu,

Ca te iubeam, de la inceput.

Mai mult...

El, cel ce fuge, dar nu scapă

El pășește drept,

cu umbra strânsă la piept,

îmbrăcat în liniște,

ca și cum ar fi ales

să uite.

 

Dar noaptea îl dezbracă de tăcere.

În vis, pereții îi șoptesc numele meu,

perna păstrează conturul absenței,

iar mâinile lui se închid

într-un pumn care nu mai prinde nimic.

 

El fuge,

de trecut, de mine, de el însuși,

dar dorul e o funie invizibilă

ce-l trage înapoi

în fiecare răsuflare.

 

El nu știe,

sau poate știe prea bine:

poți fugi de orice,

dar nu poți scăpa

de ceea ce trăiește în tine.

 

 

Mai mult...

Sensul vieții

niciodată nu m-am văzut,

Poetă eu să fiu,

Și acum fără poezii,

Nu  mai pot trăi.

Sensul vieții mele,

Constă în poezii.

Poezia, focul sacru,

Ce în poem eu îl descriu.

Fără poezii viața îmi pare pustie,

Nu îmi închipui

viața fără poezii,

Și nu găsesc sensul vieții 

De azi și de mâine.

Dacă nu compun poezii.

 

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezia compusă pe 18.10.2024

 

Mai mult...

Carnal și efemer

 

Carne fragedă,

Descântec lin,

Aș vrea să plec

Aș vrea să vin.

 

Du-mă,ia-mă

Lasă-mi demnitatea

Ghem țepos,

Te iubesc,te urăsc.

 

Atinge-mă,

Dă-mi drumul,

Du-mă,ia-mă

Te rog iartă-mă.

 

Lovește-mă

Oprește-te,

Spin ucigaș

Împunge-mă.

 

Îmi plâng ochii

Grav bocet,

Dezgustător,

Te urăsc,te iubesc.

 

Șterge-mă,

Ca pe o pată de cafea,

Iubirea mea

Se va șterge cu buretele.

 

[…]

 

Trup idealizat

Caracter deficitar,

Ochi plini de har

Suflet carnal.

 

Du-mă,ia-mă

Doar lasă-mă,

Sufăr

Pentru al nostru eșuat plan.

Mai mult...

Sunt bine!

Trec de zi la zi ce-ți pot spune,
Însă par că aș fi neimportantă
Și gândurile nu ți le-aș expune,
Căci nu aș fi deloc încântată.


Ce măcar mie o să-mi răspunzi
O știe doar singura ta privire
De chipul meu o să-l surprinzi
Mă lasă cu totul fără gândire.


Sunt bine!să pot zice doar atât
Și îmi simt a mea inimă bătând,
Care-mi lasă sufletul doborât
Cu cuvinte ce au rămas în gând.

Mai mult...

Ai putea iubi un om ca tine?

Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene

Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?

Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?

 

O fi blestem sau legământ?

Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.

Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat

 

 

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Vortex

Se adâncesc umbre inefabile ale tristeței mele ce se scurg în șirul lung plin de întrebări

Oare tu m-ai iubit vreodată sau doar ți-a fost drag să-ți păstrezi biletul de intrare?

A rămas doar o nebuloasă afectivă din existența ființei tale 

Și mă întreb cât o să mai poți evita contactul vizual

Parcă ochii mei ar fi din sticlă pentru tine, îți este frica să-ți reflecți ființa temăndu-te de cioburile pe care tu le-ai sfărâmat, dar nu ți-a pasat la fel de mult precum atunci când mi-ai eclipsat inima 

 

Trăiesc în bezna umbrei tale, trăiesc cu gândul la uitare, dar doar inima ta e singura care ne-a uitat și ne-a îngropat în țărână 

Mi s-a și zburlit pielea de pe oase când am încercat cu atâta neputință, cu tot cu inima zbuciumată să te văd pentru o ultimă oară 

Mi s-a evaporat fiecare părticică din mine pe care se presupunea ca o îndrăgești și s-a scurs cu tumult privind la gura care mi-a uitat numele

Voiam sa cred că mă iubești, dar mă amăgeasc singură cu iluzia că iubirea noastră a existat cândva, prezentă în a ta inima de fier stimulând un fior a amorului animă 

Mai mult...

Copilăria voastră, rana noastră

Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură

Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate

Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu

Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare

Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă

 

Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"

Pierdut printre universuri, pierdut în minții  durere și abuz de manipulare

Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă

Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii

Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți

Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor

 

Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii

Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți

Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere 

 

 

Mai mult...

Rațiunea care nu iubește

Dacă aș putea iubi cu creierul,

Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:

Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,

Doar linii drepte spre un final previzibil,

Un loc unde nimeni nu rănește,

Unde totul e logic, curat, intact.

 

Dar inima mea e o fiară oarbă,

Aleargă spre colți și gheare,

Se îndrăgostește de durere, ca și cum

Doar suferința ar fi dovada vieții.

De ce aleg cei care mă sfâșie?

Ce ecou din mine îi cheamă?

 

Poate e un labirint ancestral,

O capcană scrisă în sânge,

Să caut focuri care mă ard,

Să mă apropii de prăpastii,

Să simt că trăiesc doar atunci

Când mă frâng.

 

Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.

Alege liniștea, alege siguranța.”

Dar inima râde – o râs amar,

Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?

Ce e viața fără durere?”

 

Mă doare că iubesc fără control,

Că inima nu-mi ascultă mintea,

Dar poate că tocmai asta mă face om –

Această sete de a mă pierde,

De a mă rupe în bucăți

Pentru cineva care nu le va strânge.

 

Dacă aș putea iubi cu creierul,

Poate aș fi întreagă acum,

Dar aș fi și goală,

Un mecanism perfect, dar fără cântec.

Și atunci mă întreb:

Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.

 

Mai mult...

Serenada suspinului

Vioarele își serbează nunta-n graiul meu ce se irosește cu fiecare cuvânt "mă dor"

Mă dor tristetele zori că nu mai vin și mă lasă scufundată-n mănăstirea viorilor cu-n glas ce se sting 

Ele zbiară în suspin pe fiecare coardă a inimii mele si fiecare notă răsfrântă plânge numai și numai de dorul pentru ele

Notele obișnuiau să îi daie cântării fericirii mele, iar peisajul răsuna a chitară vioaie și plină de viață care își ducea traiul trăind o serenadă

O serenadă a nopții scânteie ce învăluie iubirea-n discreția amorului de după perdele de safir

 

O cheie sol, o notă muzicală ce iubea să se încălzească la razele sale fierbinții

Și o compoziție întreagă din atomi ei doar ție îți cânta

Pana și în ploaie ele predominau a sclipirii amor ce amortiza căderea sufletului meu

 

Acum privindu-mă singură, nici nu mi-aș permite să îmi dau dreptul la fericire căci nu cred că merit așa dar, mai ales când nici măcar de tine nu eram vreodată demnă căci îmi preferam soarta cu spini, să fie legată cu seceta  unui sunet de vioară ucis, ce urcă cruciș spre realizarea ce-l așteaptă,că nimeni vreodată nu-l va iubi cu adevărat

Mai mult...

Într-o lume prea străină

Trăim într-o lume de aparențe,

Unde totul se vinde pe urme de pretențe,

Ne zâmbim, dar rămânem goi,

În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.

Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,

Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,

Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,

Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.

 

Ne cerem mai mult, mereu mai mult,

Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,

Frica de a nu fi destui ne ține în loc,

Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.

Și cu fiecare pas uităm cine suntem,

Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,

Unde „a trăi” e doar o competiție,

Și nu un act de iubire și comuniune.

 

Ne comparăm, ne înfruntăm,

Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,

Vrem să fim înțeleși, nu judecați,

Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.

Dar în această lume plină de orgolii,

Singurătatea devine normă, nu excepție,

Și rănile noastre rămân ascunse,

Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,

Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,

Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.

 

Și în acest cerc vicios ne învârtim,

Căutând soluții în lucruri care nu contează,

Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,

Despre a ne deschide, nu a închide porți.

Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,

Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,

În a trăi fără măști și fără frici,

Că iubirea nu cere perfecțiune,

Ci doar autenticitate.

 

 

Mai mult...

Când dorul arde, dar inimile tac

Noaptea își plimbă degetele reci

pe pielea gândurilor mele,

unde tu ai fost cândva căldură.

 

În colțurile tăcerii,

între două respirații uitate,

dorul arde mocnit,

fără flacără, fără fum,

doar scrum pe marginea sufletului.

 

Tu taci. Eu tac.

Două inimi cu buzele cusute,

dansând pe linii paralele,

prea mândre să se strige,

prea arse să se atingă.

 

Și totuși,

dincolo de zidurile noastre,

pulsul tău îmi răspunde în ecou.

Dar ce folos,

când inimile tac?

 

 

Mai mult...