Pe cont propriu

îmbătrânim încet-încet

 dar sigur

simțim  pământul cum se insinuează în oase

în măduvă

cu fiecare pas înspre grădinile suspendate

ale cerului

mai adăgăm câte un pumn de țărână

la temelia năruită a speranței

lăsăm umbrele

aceste creaturi jalnice

tot mai mici

înaintea corpurilor

în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra

cu ochii

încep să-ți bată clopotele

simți tămâia sfârâind în cădelniță

chemarea inconfundabilă a pământului

risipit în oameni

palmele bătucite ale lui Dumnezeu

modelând din lutul primordial omul cavernelor

Homo Australopithecus

ceva de genul acesta

murim încet-încet

dar  sigur

precum melcii

în carapacele lor închise ermetic

hermafrodiți

titulari de drept pe liberul nostru arbitru:

ultimul drum…

Vânzătorul de bonsai răgușise strigând

și făcând plecăciuni scurte:

- Bonsai ,bonsai  la alegere,

avem smochini plângători,

arbori umbrelă și arbori de ceai,

uite, acesta e micuțul arbore de cafea,

și acesta e un jasminium primulinum, adică o iasomie,

avem și ghivece din lut ars,

cu pământ japonez, kiryuzuma și akadama,

adus de la mama lui,

nu trebuie decât să-i arăți un pic de dragoste,  gaijin!

Străinul eram eu.

- Dă-mi un pinus ponderosa! îi zic,

cedând insistențelor sale,

și-mi iau pinul bonsai.

- Să nu uiți să-i scurtezi rădăcinile, gaijin, îmi strigă din urmă,

altfel ajunge la cer!

„Atlfel ajunge la cer…la cer!” îmi reverberează obsedant

cuvintele sale prin minte

înainte s-adorm

ba chiar și după aceea,

bonsai-ul crescuse până dincolo de nori

cu mine pe-o ramură,

nici nu-mi aduc aminte cum am căzut

îmi amintesc doar că pluteam ca o frunză purtată de vânt

că-mi rememoram viața pe repede înainte,

micuțul japonez era tot acolo:

- Ți-am spus doar să-i scurtezi rădăcinile, gaijin!

Acum intră în ghiveciul acesta din lut ars

și roagă-te să te pot vinde!

o vreme te-am tot căutat prin ganguri

mi-am zgârâiat retina de întuneric

am inhalat mirosul  neplăcut al țigărilor de contrabandă

Cernobîl

și al prostituatelor îndopate cu hot dog și maioneză stricată

din rulotele de pe margini

întrebam drogații apatici dacă nu te-au văzut trecând pe-acolo

iar ei mă priveau din infernul lor de speranță cu ochi imobili

ca niște albușuri de ou aruncate-n tigaie „era pe-aici! nu-i asta?”

nu

aia era o curvă frivolă cu ochelari fumuri

în derivă

ăilalți

drogații  pereni

cu ciroze în ultimă fază la creier

„artiști underground” furioși și promiscui

inadaptabili

habar nu aveau

nu mai erai de-a lor

lumile subterare se degradează dramatic în timp

coloanele vertebrale se strâmbă

te trezești într-o zi că-ți curge sânge din nas

faci cataractă

cineva trage apa mereu peste tine

canalizarea urmană deversează cadavre

n-apăreai nici la persoane dispărute

în evidența Poliței

( legea prevede trei zile în asemenea cazuri!)

nici la crime cu autori necunoscuți

dar n-am încetat să te caut

m-am dus și la singura morgă din oraș

deschisă publicului

am răscolit morții rămași în sertare

am înjurat medicii legiști în halatele lor verzi

mânjite de sânge

degeaba

nu apăreai nicăieri

poate că nici n-ai existat…

ușa se face așchii; curge femeia în camera aceea neagră

obscură

chipul ei se imprimă direct pe hârtia fotografică

întâlnind un firicel de lumină

apucă penseta și agită hârtia în cuvă

la început apar o puzderie dezordonată de puncte

care devin cercuri

o mână

fața în alb și negru

apoi trupul gol

așa cum nu-l mai văzuse

ieșind ireal ca Afrodita din spuma mării

învăluită într-o lumină roșie

misterioasă

călcând pe marmura rece

răsturnând tavele cu revelator și soluții de fixare

împiedicându-se

cine naiba a înjunghiat întunericul?

.

zgomotul apei lovindu-i umerii

îi amintește de răpăitul ploii cu grindină pe acoperișul din tablă

al bisericii Adormirea Maicii Domnului      

.

destul de sinistru

.

nimic n-o mai poate spăla de sângele mortului

de roșul acela frivol

spre violet

rătăcește printr-un spațiu din care lipsește gravitația

aerul

viața

.

dincolo

peste drum

cineva torturează clapele pianului

din tavan sunetele se scurg ca niște picături de sânge

plescăind consternant pe marmură

opriți dracului această simfonie a disperării!

strigă

iar ecoul se multiplică ca un stol de vrăbii speriate de uliu…

nu cred că-i bine să forțezi dialectica

dinăuntru lucrurilor

să accentuiezi contradicțiile din sânul

materiei      

interacțiunile ei

să vezi în locul Saharei

imensa jungla a Amazonului

sau în locul amantului reginei Marii Britanii

de acum o sută de ani

pe Oliver Cromwell

de la mijlocul secolului XV

acțiunea omului

în general

ține de metafizică

de o cuantica misterioasă a instinctului

definită științific constanta lui Plank

sau neștiințific

pulsație

precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece

care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții

într-o succesiune dizarmonică de țipăte

exprimată în radiani

și acțiunea propriu-zisă

rezultanta cinetică

măsurabilă în joule pe secundă

constanta lui Plank  fiind

desigur

aceeași nefericită marcă de whisky…

femei cu tocuri înalte îmi umblă prin minte

zgomotul pașilor pe asfaltul zgrunțuros al creierului e inconfundabil

o imagine aproape orgasmică la vedere

femei preocupate să-și scape batistele parfumate pe jos

(”vai, ce drăguț sunteți, domunule!)

 femei încălecate pe scaune ca niște picioroange caraghioase de cocostârc

sugând incitant băuturi colorate cu paiul

sau ascultând topite muzică de Barry Eugene White

chiar dacă lipsesc valurile mării            

bulele efervescente de șampanie din pahare

e destul să aduc vorba despre Paulo Coelho

și ele ciulesc urechile

Adulter

Alchimistul

Învingătorul este întotdeauna singur

- ”stii, zice, eu mă omor după Paulo Coelho!”

- și mie îmi place, suprlicitez,

din păcate n-am întâlnit până acum pe nimeni

care să fi citit Paulo Coelho!

- ”niciodată nu e prea târziu, domnule,

bei o cafea ?”

imaginiele se succed foarte rapid

prin vidul memoriei

țâșnesc din toate colțurile întunecoase ale gândului

reproduc inexplicabil mirosul cafelei

fumul de țigară

zgomotul tocurilor înalte

soneria

fâșâitul rochiilor de mătase

și se repetă extenuant

ca într-o zi a Cârtiței

când descopăr cu groază că m-am blocat în timp

într-o noapte de întâi ianuarie

trasă la indigo

care se va repeta și mâine

și pe care o știu pe de rost

altă noapte nu va mai sosi niciodată

zorile mă vor găsi în aceiași cameră de hotel

în același oraș

la aceiași dată din calendar

cu același Paulo Coelho recitit

și repovestit

într-o limbă a surzilor...

Mi-ar plăcea să fiu indiferet

față de ceea ce se poate întâmpla.

Mi-aș dori să fiu omnipotent,

dar fără să vă șoptesc,

ca nu cumva să vă introvertesc

cu patima mea.

Mi-aș dori să fiu indiferent

la subtilități mult prea cioplite

și azvârlite cât colo de moment,

logoree inutilă, scopuri nedefinite.

Esența s-a pierdut de mult

prin amalgamul de idei pierdute.

Se aude murmur de nemultumire,

momente decorate cu umbre reci.

De-atâta falsă și grea orânduire

mulțimea își scutură buzunarele seci,

să depășeasca timpurile sumbre

se zbate în încâlcite setci,

copleștită de idealuri strâmbe.

Se văd capricii diriguitoare

construite pe veșnice nisipuri.

Mi-ar placea să mai existe-o cale

către lumina de pe chipuri.

Se simte în aer fum și pucioasă,

o tensiune de nedescris.

Până și moartea, cu a ei coasă,

se miră de ceea ce am devenit.

26 februarie 2026

Mare lucru e sã ştii

Sã îţi vezi de-a ta lucrare

Şi în dreptul ei sã pui

Semnele de întrebare.

Mare lucru e sã poţi

Sã te-abţii când ai dreptate,

Sã nu cauţi sã-i înveți 

Pe cei ce le ştiu pe toate! 

Mare lucru sã-ţi cunoşti

Locul tãu în astã lume,

Nerâvnind în niciun fel

O distincţie anume.

Mare lucru e sã vrei

Sã te porţi ca fiu de Rege.

Sprijinind pe cei ce-i dor

Des, picioarele betege.

Mare lucru e sã ai

O ureche ce n-aude

Bârfele şi şoaptele

Celor mai de treabã rude!

M-am săturat de priviri ce doar mă măsoară,

De oameni ce mă vor doar ca pe-o imagine,

Cu ochii lor setoși, doar de formă și splendoare,

Fără a știi ce se-ascunde în sufletul ce plânge.

Mă forțează să dau numere de telefon,

Mă caută în multimea ce nu mă vede,

Dar nu mă întreabă ce iubiri am în gând,

Nici ce muzică îmi atinge inimile de tăcere.

Mă vor, dar nu mă cunosc cu adevărat,

Nu mă întreabă ce culori îmi dansează pe cer,

Nu mă întreabă ce am iubit când am plâns,

Sau ce fel de raze mă încălzesc într-un aer prea rece.

Sufletul meu e un tablou fără semnătura lor,

O pânză de umbre, un peisaj de dor,

Unde fiecare trăsătură e tăcută, dar vie,

Și am nevoie de cei ce mă vor pentru ce am în mine, nu doar ca un decor.

Cum de ai o voce atât de lină, îmi spun,

Și nu mă întrebi ce melodii îmi fac inima să vibreze,

Nu mă întrebi dacă în versuri mă pierd,

Sau ce simt când în tăcere un cântec în mine răsună, căci doar el mă îmbrățișează, mă încălzește.

Cum te simți, mă întrebi cu ochi rătăciți,

Dar doar la suprafață, la ce e vizibil dintr-o viață de culoare,

Nu știi că iubesc să pictez, că în fiecare nuanță

E o lume întreagă, un univers de simțuri, de fiori în tăcere.

Pictez cu alb de neputință, cu albastru de dor,

Cu verde de iarbă ce se plimbă în vânt,

Roșu de foc ce arde în pieptul meu,

Și gri-ul umbrelor ce mă caută și mă pierd în pământ.

Să mă întrebi ce îmi place, ce ador în viața mea,

Să-mi simt iubirea în ochii tăi ce mă vor vedea,

Să fiu o floare ce în zori răsare, nu doar un corp ce trece,

Să mă întrebi, să mă cunoști, să mă știi, nu doar să mă privești ca pe-un obiect ce dispare.

Dar în fața mea rămân doar chipuri goale,

Ce nu văd decât haina mea, nu ceea ce sunt eu,

Și în tăcerea mea, eu mă pierd în detalii,

Căci dacă mă vei întreba, voi fi o poveste întreaga, între stele și cerul meu.

Aș vrea să fii mai mult decât o privire rece,

Aș vrea să simți ce simt și eu, să îmi cunoști lumea,

Să mă întrebi, „Cum te simți, ce culoare iubești?”

Căci doar atunci când mă întrebi, simt că sunt mai mult decât o adiere în vântul ce mă poartă.

Iarna cu zăpezi de argint are să vină,

Luna e o pată de culoare,

Stelele sunt note muzicale,

Cu contururii de cerneală

     Albastră...

Un clopot bate și-l ascult

Când mă bate un vânt cărunt...

Duc în suflet dorurii ce -n veci nu adorm

Dores să le dăruiesc altcuiva ,enorm!...

am știut că nu exiști cu adevărat

mi-am ascultat inima

care a mai bătut și-n alte piepturi

în alte vieți

și nu te-ntâlnise

nu auzise despre tine

asemenea zvonuri circulă printre inimi

dar eu n-am încetat să te caut

Poezie

femeie de moravuri ușoare

metresă

te-aș compara cu Diane Poitiers

însă nu pot

te apropii mai degrabă de flușturatica

Marguerite Gautier

o damă cu camelii otrăvite

accesibilă tuturor

degeaba ostenesc Cavalerii Mesei Rotunde să găsească urmele Sfântului Graal

potirul din care a țâșnit sângele lui Hristos

ești chiar tu

Poezie…

Visam că acasă este casa mea

Și că voi fii în cerul al nouălea

Visam că totul e bine și sunt fericită

Că n-am să plâng mereu în viața asta nenorocită

Visam că totul e roz așa cum îmi doream

Și că-n loc să mă ofilesc în casa mea, înfloream

Visam că familia mea îi familie

Nu că vor fi doar țipete și melancolie

Visam că tatăl meu mă iubește

Nu că ridică pumnul și mă izbește

Visam că trăim în casa mea în liniște

Și că tot greul ne unește

Visam că sunt înțeleasă și iubită

Nu că voi sta în genunchi cu inima zdrobită

Dar totul e doar un vis nerealist

Că toti sunt egoiști și e atât de trist

Visez că poate cândva o să am casa mea

Și voi fi fericită în ea

Visez cum bărbatul pe care-l iubesc mă iubește

Și liniștea din casa mea nu mai lipsește

Visez că totul nu-i doar un vis neîmplinit

Că-n casa noastră fericiți am devenit