Pe cont propriu
lucrurile din viața mea îmi succed vieții
la naștere m-am treazit într-o cameră goală
proaspăt zugrăvită în alb
îmi aveam doar gândul cu dinții de lapte
prieten
și ochii
în care se răsfrângeau tot felul de forme ciudate
precum focul
„ia mâna de-acolo că te arzi!”
îmi striga mama
iar eu descopeream înțelesul verbului „ a arde”
în durere
așa am învățat până la urmă toate verbele
substantivele
chiar și adjectivele
nu mi-a mai trebuit decât să descopăr rostul ascuns al lucrurilor
într-o nevoie febrilă de cunoștere
denumită iubire
ceva ce se aseamănă cu accelerarea bătăilor inimii
aparent fără niciun motiv
ca și în dragoste
de altfel
dar că lucru acesta trebuie să-l descoperi și să ți-l explici
singur…
Стихи из этой категории
Marginea
Ochii mei obosiți, privesc în jur cu o privire subțire monotonă
Eu, în fiecare zi vreau să plec din lumea plictisitoare în care îmi mor visele plăcute
Și nu sunt gata să mă întorc chiar și pentru cea mai sfântă icoană
Sunt propriul meu idol, care alege fără dubii dorințele demult cerute
În capul meu, se petrece doar o nebunie completă cu balul dracilor ce nu se mai termină
Și foamea de călătorii apare și gândurile mele nu pot fi satisfăcute
Caut doar acele lumi pline pline de libertate și pline de spații a marilor cu apă lină
Pot să creez universuri, printr-un singur gând și să distrug orice adversitați noi apărute
Doar un pix vechi în mâinile mele și câteva foi rupte din vechiul meu caiet
Pot scrie orice fără cuvinte inutile, folosind doar gândul perfect și fără motive rele
Scriu despre toate visele mele, care m-au străpuns așa de tare cu la atins dragostea pe un poet
Scriu despre celelalte lumi, care mi-au captat sufletul cu glasul lor ce seamană cu glasul iubitei mele
Există o lume în care nu mai este frica și minciuni, în care nu există nicio durere unei bune fete
La urma urmei, există puterea dragostei și puterea propriei voințe mele și a tuturor
M-am săturat de pereții aceștia care mă țin în lanțuri cu greutatea de sute de regrete
Și lumea este atât de plină de scene crude și oameni blocați în gândurile lor
La urma urmei, fiecare om este un sclav al lumii pe care o doreste
Dar lumea care este construită în suflettul și mintea omului nu ar trebui să aștepte zorile frumoase
Suntem atât de puternici încât putem crea orice minune pentru care orice om trăiește
Și să gustăm acest fel de mâncare extraordinar uitând de vremurile dureroase.
Fara titlu
De prea mult timp aștept,
Orice aș face nu pot să mă iert.
Dintre toate vorbele nu știu pe care să le cred,
Printre gânduri și sentimente încep să mă pierd.
Focul iubiri ce cândva ardea cu flăcari calde-n mine,
Acum doar fumegă cu speranța că va fi reaprins de tine.
Inima îmi plânge în fiecare clipă și neîncetat mă acuză,
N-am cuvinte suficiente ca să-mi formulez o scuză
Nu încerc să arunc vina pe altcineva, nu are rost,
Eu sunt singurul vinovat, eu am fost singurul prost.
Eu sunt cel care a făcut greșeala fatală
Crezând c-ai s-o iei și tu ca pe o glumă banală.
Însă din păcate cuvintele mele chiar te-au afectat,
Erai prea sensibilă ca să înțelegi glumele unui retardat.
Erai prea bună pentru mine, însă din păcate eu nu realizam,
Dacă te pierd... pierd tot pentru că numai pe tine te mai am.
Acum uite că te-am pierdut și seară de seară regret,
Inima mă acuză și vrea mereu să-mi iasă din piept.
Vrea să mă lase singur ca singur să te aștept,
S-a săturat de mine știe că n-am cum să mă deștept.
atom cretin de septembrie
Decizii si directii, momente si proiectii...
credinta, introspectii, ramane doar samanata de credinta...,
sau uitare, alegerea i schimbare sau poate doar o alta nepasare
si nu stii ce e n sensul nevazut, ascuns in eu l tau cel absolut
divin ? profan? nu mai conteaza, sunt rime simple pline de emfaza,
sau tipat simplu, doar de om ranit, cuvintele l nu s de ajuns,
credinta, visul doar au suferit, speranta? doar un mit ranit,
pictat pe ziduri de palat si apreciat doar de profani,
dispusi sa dea un sac de bani in neant...nebanuiti c ar crede in ceva.
...sau chiar de ar spera ceva, se- asterne dogma , non concept...
dar acceptat de toti, sperat, in noapte, final?
prozaic
o ciorba de legume ce in centru, doar se descompune...
sa fim seriosi, nu i epicentru de emotii,
ce i drept un pic tardiv,,,descompunere fara motiv . ciorba nu crede n ea\
doar eu credeam
ca ea zambea
si ma gandesc la ea, si sper in ea, si cred in ea,,, si....
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…
Ipocrizie
îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă
cu vedere spre infinit
unde se-aude foșnind ziua
încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții
gustul de rugină și Tequila
din gură
mahmureala instalată în oase
ca plumbul topit
și simt sentimentul acela revigorant
al nepăsării
oricum o iei mereu de la capăt
așezi aceleași piese pe tabla de șah
și faci prima mutare cu inima
rațiunea încă mai doarme din greu
printre monștri
lumea
la fel
e tot acolo
și te așteaptă indiferentă
ca o femei de moravuri ușoare
pe care n-o mai surprinde nimic
viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate
ingenuă
instanțele împart dreptatea până când te fac praf
și când rezultatul nu mai contează
arareori întrevezi viitorul
prin aburul rafinat al cafelei
dar ție nu-ți mai pasă
nu ai prea multe opțiuni
în afara cafelei
poate doar să-ți aprinzi o țigară…
Dreapta
Simt obsesiv în Tot prigoana dreptei perpendiculare
ca un ingredient al formei, al unui interval conjunct,
în care numai cercul preferă curba neascultătoare
și nu acceptă, ca fatalitate, dictatura unui punct
Doamne, câtă mizerie există și-n geometrie
(așa cum e și-n viață sau, extinzând, în toate cele!)
când două drepte se exhibă pe-o coală de hârtie
își zic, exthausiv, ca sunt doar paralele
În fapt, au luat de la femei cochetăria,
nevoia lor de-a fi-n atenție, indiferent de cost
de-a strecura în forme ura și dizarmonia,
și spre-a le-arăta, orgolioase, …lipsa lor de rost
nimic mai neadevărat, e doar o simplă aroganță
pe care dreapta și-o asumă-ntotdeauna,
prin două puncte aflate la distanță,
nu poate trece decât o dreaptă amărâtă, numai una
mai mult prin punctul fix și nalt, precum o schelă,
în orice parte ar fi plasat acum
nu poți trasa, oricât ai vrea, decât o paralelă
la acea dreaptă, și să-ți vezi de drum…
Другие стихотворения автора
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Sacrificii
mi-e frică să merg noaptea prin viață
să bâjbâi
să nu-mi mai găsesc punctele cardinale
scara de bloc
cheia de la ușa iubitei
care mă ține de vreo trei zile flotant
noaptea toate blocurile se aseamănă între ele
mai bine rămân alături de ea
lipit de spatele ei ondulat în formă de S
ca o curbă extrem de periculoasă în drum
cu ochii deschiși
așteptând să se-ntoarcă spre mine
nu fără emoție
pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră
într-o femei vampir
știu că mă va devora până în zori
dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult
nu-mi place să sufăr
să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer
să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată
cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil
dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…
Desen în grafit și cărbune
gândul de a te strâge în brațe
mă sperie
ești atât de firavă încât te-aș putea strivi
între două degete
ca pe o cupă de șampanie
te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi
dacă s-ar întâmpla să ploaie acum
m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă
imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se
înăuntru unui strop de cleștar
șuvoiul de sânge
în cele mai aprinse culori ale rubinului
invadând cortexul
întregul mecanism al vieții trepidând
înaintea ochiului
mă simt ca un căutător de diamante
în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată
în care s-au decantat din prima zi a Facerii
toate minunile Creației
într-una singură...
Cântec de sirenă
E greu să definesc acest sentiment misterios de dragoste
față de lucruri și oameni
probabil pentru că nu putem trăi unii fără de alții
dar parcă mai e ceva în plus
inima
care operează cu alte unități de măsură
ascunse la Facere
precum frumusețea
armonia
intuiția fără cusur
lumea văzută de spirt fără inimă e cât un grăunte
omul care e modelul perfect pentru toate cele ce sunt
trebuie să cântărească faptele vieți
natura
Universul în toată splendoarea lui
dincolo de puterea de cuprindere a ochiului
cu inima
în unități de simțire lambda
un amestec ideal de suflet și inimă
care întreține la parametrii normali ai vieții
arderea…
Cântec de lebădă
Soțul meu m-a luat din dragoste,
mă iubește
(sau așa cred!)
îmi prescrie medicamentele antidepresive
răsfoindu-și toate cărțile și tratatele de psihiatrie,
chibzuind ore întregi,
iar tratamentul prescris îmi face bine,
încetul cu încetul dispar monștrii,
scenele de coșmar,
gândacii,
propria-i soră se-ngrijește să nu-mi lipsească nimic,
să-mi iau medicamentele,
să-mi redecoreze casa,
ceea ce nu-mi place deloc,
zadarnic încearcă să se insiuneze în viața mea,
nu mai am loc pentru nimeni,
ieri am văzut-o umblându-mi la medicamente,
punându-mi halucinogene în locul antidepreivelor,
cum descopăr pe internet,
și le arunc,
- Azi am să-ți fac o injecție miracol
adusă din îndepărtata Chină! îmi spune iubitul meu soț,
și-mi injectează serul miracol,
care, într-adevăr, este un miracol,
fiindcă mă întoarce în anii copilăriei,
la prima reprezentație de balet
până la ultima,
la primul sărut,
și prima noapte de dragoste,
apoi totul se restrânge într-n punct luminos,
orbitor,
care se stinge în mijlocul țipetelor infernale ale sirenelor Poliției...
Ca să știi
Nu-ți ascund că-mi reprezint viața ca pe un joc de Scrabble,
femeia ca pe o linie în acest joc de alungat gândurile tulburi
norii umbroși ai tristeții
cred că fericirea se ascunde în lucrurile mici
mocnește-n atomii minusculi,
nevăzuți,
așteptând doar o răsuflare celestă
nu-ți mai zic că mai toate femeile se omoară după Scrabble,
dacă n-ai văzut o pasăre colibri dând din aripi
n-ai cum să înțelegi,
Larrousse e prea mic pentru câtă nevoie avem de cuvinte,
fiecare punct câștigat e cât un Waterloo,
cât un Picasso veritabil,
Les Demoiselles D`Avignon erau jucătoare de Scrabble,
la fel Galileo Galilei,
Giordano Bruno,
Hristos…
pietrele din Stonehenge,
giganții din In***cenzure*** Paștelui,
sunt urme ale unui joc de Scrabble intergalactic,
însuși Dumnezeu iubește jocul de Scrabble
ca să știi...