Între Est și Vest, un pendul ne-a legănat,

Într-un dans al timpului, mereu ne-a schimbat.

Odată, către Vest, ne-am îndreptat cu dor,

Să respirăm aerul libertății, sorbind din el cu forță.

Ziduri s-au prăbușit, s-au deschis porți,

Dar noi, în căutarea noastră, am avut și noi porți.

Către Est, acum, privirile se-ndreaptă,

Dar iarăși vine frica, iarăși se-apropie noaptea.

Monitorizați suntem, iar glasul e stins,

Un alt pendul se leagănă, iar sufletul se chinuie.

Între Est și Vest, mereu am fost prinși,

Iar istoria ne-a arătat că nu suntem stăpâni.

Sub cerul vast, cu stele strălucitoare,

Un pământ sfânt, moștenire străbună,

Aici s-au înălțat visuri și rugăciuni,

Și s-au scris pagini de istorie străbună.

Într-un colț de lume, unde râurile curg,

Și vântul șoptește povești de demult,

Trăim cu mândrie, sub același cer,

Un popor unit, cu sufletul neînfruntat.

Naționalismul, flacără ce ne aprinde,

Ne leagă de trecut, de pământ și de neam,

Ne dă putere să visăm și să zidim,

Și să păstrăm vii tradiții și obiceiuri.

Suveranitatea, coroana pe care o purtăm,

Ne face stăpâni pe destinul nostru,

Să ne hotărâm singuri calea pe care o urmăm,

Și să ne construim viitorul luminos.

Dar naționalismul, ca orice foc,

Poate arde și distruge, dacă nu-l stăpânim,

Iar suveranitatea, dacă nu o respectăm,

Ne poate conduce spre prăpastie.

Așadar, să fim uniți, dar și deschiși,

Să iubim țara, dar și pe cei din jur,

Să fim mândri de trecut, dar să privim spre viitor,

Și să construim împreună un viitor mai bun.

În zori de zi, când soarele se trezește,

Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.

Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,

El veghează liniștea, un gardian înfrunte.

Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,

Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.

Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,

Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.

La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,

Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.

Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,

El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.

Hugo, prieten credincios, mereu alături,

Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.

În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,

El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.

Când soarele apune și cerul devine purpuriu,

Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.

Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,

Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.

Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,

Povestind povești în liniștea serii senine.

Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,

 Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.

În vremuri de zbucium și taină,

Cuza, erou al neamului, apărea,

Cu inima nobilă și hotărâre mândră,

Țara în el găsind speranță și lumina.

Mica Unire, visul arzător,

Pe buzele poporului răsunând,

În sufletul românesc aprinzând focul,

Al eliberării, un destin legendar.

Cuza, călător pe cărările istoriei,

În inima Moldovei și-a pus tronul,

Țara să-și unească întru bucurie,

Să devină o națiune sub soarele comun.

Prin viforul vremii și al politicii,

El a luptat cu dreptate și ardoare,

A adus în unitate țara împărțită,

Unindu-i pe români, cu dragoste și onoare.

Cuza și Mica Unire, simboluri de glorie,

În cartea neamului, scrise cu aur,

Ca raze de soare peste veacuri se revarsă,

Pentru o patrie unită, cu demnitate și amor.

Așa că să răsune în veșnicie,

Cântul Unirii, ce Cuza l-a adus,

Mica Unire, sfântă și mândră,

În inimile noastre, mereu să trăiască sus.

În martie, când soarele răsare,

Natura-ntreagă prinde iar culoare.

Mărțișorul, simbol de primăvară,

În inimile noastre bucurie-adună iară.

Femei, mame, fiice, flori gingașe,

Sunteți lumina ce ne-nconjoară casele.

Cu dragoste și blândețe ne-ați crescut,

Și-n fiecare zi ne-ați oferit un scut.

Mame, voi sunteți izvor de înțelepciune,

Cu brațele deschise, ne-ați dat tărie-ntotdeauna.

Fiice, voi sunteți speranța ce ne-nflorește,

Cu visuri mari, ce-n viitor se-mplinesc.

Flori delicate, simbol al frumuseții,

Ne încântați privirea cu ale voastre fețe.

Lalele, ghiocei, narcise și zambile,

Vă dăruim cu drag, în aceste zile.

În martie, când natura se trezește,

Să ne bucurăm de fiecare clipă ce ne-nfrumusețește.

Să prețuim femeile din viața noastră,

Și să le oferim iubire, zi de zi, fără de-a se mai opri vreo dată.

Martie, luna capricioasă,

Cu ploaie rece și furtunoasă,

Soarele stins, cerul plumburiu,

Un peisaj trist, pustiu.

Fără o rază de lumină,

Doar lacrimi reci ce cad din cer,

Natura pare adormită,

Tristețea plutește în aer.

Gândurile zboară spre trecut,

Spre amintiri cu soare și dor,

Spre zile calde și senine,

Când sufletul era plin de speranță.

Acum, doar ploaia îmi ține companie,

Și tăcerea asurzitoare,

O singură dorință mă cuprinde,

Să vină soarele și să aducă splendoare.

Dar martie e o lună schimbătoare,

Poate mâine va fi mai bine,

Soarele va străluci din nou,

Și tristețea va dispărea ca un fum.

Până atunci, am răbdare și speranță,

 Știu că primăvara va veni,

Aducând cu ea viață și lumină,

Și sufletul meu va fi din nou fericit.

Pe-o rază de soare, gândul meu zboară,

La chipul tău blând, la vocea ta clară,

Sora mea dragă, lumină din stele,

Mi-e dor să te am aproape de ele.

Anii ne-au dus pe cărări diferite,

Dar inima mea te păstrează învinsă,

Oricât de departe, iubirea rămâne,

Ca un râu ce curge prin stânci și țărâme.

Îmi amintesc clipe, râsete, jocuri,

Cum alergam desculți printre coclauri,

Cum ne-mpărțeam vise și mici bucurii,

Erai jumătatea din sufletul micii.

Acum te privesc printr-un dor nemăsurat,

Sora mea dulce, cu chip luminat,

Mi-e greu fără tine, mi-e dor să vorbim,

Să râdem din nou, să ne regăsim.

Nopți lungi, tăcute, la tine mă gândesc,

În rugă și lacrimi, iubirea-mi păzesc,

Te port în suflet, ca pe-o comoară,

Ești sora mea, steaua ce mă-nfioară.

Aș da orice să-ți simt iar privirea,

Să-ți strâng mâna caldă, să-ți spun fericirea,

Că dorul ce-mi arde e greu de purtat,

Când sora mea dragă e prea depărtat.

Te chem în tăcere, te strig în visare,

Sora mea scumpă, ești a mea alinare,

Oricât de departe ne-ar duce destinul,

În inima mea, tu vei fi mereu liniștea din lumină.

într-o lume tăcută a obiectelor

a cuvintelor

a florilor

Maria

întruchipează excepția

ieșirea lucrului din abstract

din imobilismul acela dramatic al formei

denumită lebădă uneori

după aspectul aerodinamic al corpului

și aripi

Maria este o formă mișcătoare pe roți

la fel de însuflețită ca o femeie

oamenii de știință au descoperit forme de viață

în piatră

Eeistein în cuantica gândului

Maria mea are suflet

trebuie doar să învârt cheia în contact

să apăs pe accelerație

scenariul acesta l-am mai citit undeva

cu milenii în urmă

cineva își imaginase Cosmosul

ca pe o formă abstractă de relief

mai accesibilă decât cerul

de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi

deghizați ca niște actori de mâna a doua

în lucruri…

Tot ce simt acum nu pot să spun,

Aș părea un om nebun,

Și cine să mă asculte sau să mă drege?

Nimeni nu ar înțelege.

Nu o fac nici eu, deși mă zbat din greu.

Rupturi din amintiri rămase — asta simt, iar dorința de a afla e ca o sabie înfiptă-n oase.

Încerc să-mi amintesc și mă zbat din greu,

Însă tot ce îmi amintesc e o dubiță albă

Și nu știu ce a făcut tatăl meu.

Știu că e un om rău, dar vreau să-mi amintesc tot,

Însă asta nu știu dacă vreodată am să pot. [...]

Dar încerc, căci cicatricea ce o am nu mă lasă

Și mă doare și mă apasă,

Și iar mă doare și apasă,

Din nou și din nou.

În realitate nu e ca-n povești,

Cu un super-erou

Care ne dă un final frumos, ca nou.

Ei trec pe langa mine indiferenți,

O oarecare,zic,

Dar imaginea mea fada

Ascunde-n adânc ceva strălucitor:

Sufletul meu.

Curcubeu de trăiri,simfonie de sentimente,stea nevăzută...

Când cortina-o sa cadă

Va rămâne doar imaginea lui,

Albastra ca un cer senin,sau poate,pentru unii,întunecată,

Căci ce e omul?

Și înger,și demon,de-odata..

Și totuși,cu aripa alb-a iubirii

Mi-am ridicat sufletul dintre ruine,

Nu știu de raiul exista,

Știu doar că iubirea a făcut din mine

Un spirit frumos,ce poate s-o stinge de tot,

Trist destin,

Sau poate-o zbura spre înalt

Legat cu lanțuri

De inima celor iubiți,neîncetat..

Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:

Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.

Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași

Față de-acei buni camarazi și părtași,

Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,

Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,

Care întins stă ca un pod de porunci,

Drum deschizând pentru vecia de-atunci.

O clipă ai crede ca e grea

Și cruntă și amară viața

Dar poate dacă acum ai sta

Să cântărești atent balanța

Într-o o clipă ai vedea,

Ca nu-i așa de grea povața.

Azi m-am trezit, sunt fericit!

Chiar dacă nu-s în pat de stele,

Căci sunt oameni ce nu apucă

Să-și ia măcar la revedere …

Și masa mea, acum e plină

Nu-i tot ce vreau ..

Dar mi-e de ajuns .

Pentru că stiu  că alte case,

Pe mese, n-au nimic de pus…

In ale mele ghete noi,

Parcă mai greu se face rece.

Când mă gândesc că sunt persoane ,

La care gerul nu mai trece ...

La mine-n casă-i cald și bine,

Dar nu observ că-n exterior,

Sunt copilași ce se-ncălzesc

Cu aburii din gura lor…