Celor cu har!

Undeva ,cânva ,odată ,

M-am lăsat sărutată.

Fulgerul de mă trăsnea

N-ași fi tresărit așa

În inimă au răsărit fiori ...

Muguri de iubire nouă ,

Cu tine  s-o dau în două.

La București au aflat adevărul, cumplitul adevăr. Cancer la plămâni, în stadiu avansat

când nu se mai recomandă nici o operație.În casă nu se vorbea despre diagnostic.

Familia a muțit, nu se mai stă la masă. Costina cerea explicații, dar nu veneau de 

nici unde. Tot era ceva bun,Daniel nu acuza încă nici o durere. În concediu medical 

își făcea o oarecare ordine în acte,o asculta pe Costina la lecții,îi dădea sfaturi valabile 

în viitorul ei de copil orfan. Liliana își purta durerea cu demnitate, însă Petrina, murea încet. 

     Erau dialoguri lungi între mamă și fiu, atunci Daniel mărturisea toată durerea ce-i 

macină sufletul, știind prin ce trec  cei ai casei.

       -Mamă, crezi că nu văd suferința ta, nopțile nedormite, mâncarea ce se oprește în gât?

Toate le văd mamă dar nu pot face nimic. Spume cum pot trăi așa ? cât va mai ține calvarul?

Am zenzații de sufocare. Petrina își pierde cumpătul și răbufnește

        -Daniel, Dănuțul meu scump,vreau să mor înaintea ta, nu mai am putere să duc,

să văd cum te topești, iartă-mă fiule.

       -Mamă ai pus punctul pe i e momentul să dăm cărțile pe față. Te rog mamă să juri că nu 

vei face un gest necugetat. Îți las în grijă singura mea comoară Costina,în tine îmi pun speranța 

ca fiica mea va trece mai ușor peste această pierdere. Tu rămâi să fii și mamă și tată așa a voit 

soarta Mamă te rog cum n-am făcut-o niciodată trăiește cu amintirea că am fost un fiu bun, 

devotat, respectos, nu tam făcut niciodată de rușine dar norocul m-a părăsit.

        In geamuri bat razele soarelui de primăvară, pe balcum într-un fotoliu Daniel își petrece 

ultimile zile de  viață, plămânii nu își mai fac datoria.

        Cănd am ajuns la ei, era frumos îmbrăcat, cu mânile pe piept. Parcă dormea și printr-un 

zâmbet discret parcă încerca să spună:am primit moartea cu demnitate, nu mi-a fost frică 

         Peste câteva zile d-na Maria trece pe la mine, era tare abătută.

Am bănuit care-i cauza. Î-am spus ce-am văzut.N-a schițat nici-un gest,

nu a spus nimic. S-a gândit puțin și zice :

     -Știu Adela, știu de ceva vrem, dar am sperat că este o aventură 

trecătoare. Nu i-am spus nimic mă prefac că nu știu, sunt la fel de atentă 

cu el.Detest certurile, reproșurile cu ele nu-l aduc înapoi.Suntem la răscruce,

sper că așa Gicu al meu se va întoarce.Îmi este foarte greu, dar altă soluție 

nu am.

     Mi-a rămas în minte replica Mariei, i-am  admirat logica. A avut dreptate,

ea a câștigat.Prea multe familii se destramă. după un număr mare de ani ,

pentru o toană, pentru un moft  sau distrugătoarea  căsniciilor ; gelozia.

      În  final  mărturisește Gicu:

     -Mărturisesc, zice el, că m-am rătăcit, am fost curtat, flatat și m-am păcălit,

dar nu este nicăeri mai bine ca acasă, și nici o femeie care să mă înțeleagă 

ca tine. Te rog iartă- mă, și să uităm prin ce-am trecut.Apreciez  faptul că te-ai

purtat civilizat, deși erai lezată și nu ai acuzat-o nici pe Ana de cele întâmplate,

doar ai spus: S-a întâmplat, faptul e consumat, să ne vedem de viața noastră în 

continuare... și s-a pus cruce. Mi se pare logic.

     Sunt fapte și întâmplări peste care se așterne uitatea, însă altele rămân întipărite 

pentru veșnicie în minte.Am să le iau în ordine.

     Am fost invitată de vărul meu la nunta fiului său.Petrecerea a avut loc  într-o 

locație frumoasă :cantină,club, nu știu unde era ,în afara orașului la Tirighina.

Locația era situată în mijlocul unei vii ce trebuia să fie culeasă. Parfumul 

strugurilor te amețeau.Nunta era frumoasă, nuntașii eleganți,muzică bună,veselie 

petrecăreții se cunoșteau între ei. Spre dimineață o binevoitoere se apropie de mine 

discret și-mi spune:- Adela nu-l văd pe soțul tău, s-a rătăcit prin vie, dar știi cu cine?

N-ai observat că și soacra mare lipsește? I-am mulțumit și am ieșit afară în răcoarea 

dimineții. Vestea, m-a afectat, dar gândesc: omul a mâncat, a băut și avea nevoie de 

aer curat...punct...Un lucru a rămas ,am fost la multe nunți ,de care am uitat, dar 

 de cea de la Tirighina nu am uitat.

     Locuiam pe atunci  pe  atunci în valea orașului, mă întorceam de la piață ,când mă 

ajunge din urmă un vecin.

     -Vecină ,știi că  cartierul din spatele  nostru a fost demolat ieri? Au tăbărât 

oamenii să ia ce-i trebuie fiecăruia :lemne, fier, cărămidă, e.t.c. Dar știi cine era 

cel mai activ acolo ?

     -Poate îmi spui mata.

     -M-a  surprins că fiecare  ce aduna ducea în curtea lui, dar soțul tău ducea toată 

agoniseala la Petrica îc curte. Auzind numele ei am făcut imediat legătura în mintea 

mea, Petrica îl caută cam des pe soțul meu. El ce căuta acolo?

                            va continua

            cap. 4

      Am fost impresionată de eleganța și luxul hotelului.Camere frumos mobilate, lustre bogate,

tablouri cu rame aurite, perdele fine. În baie nu știam unde să mă uit. Gresie, faianță, chiuvetă 

de un albastru odihnitor, hârtie, șervețele, prosoabele toate în culori sinilii, încălzirea prin pardoseală,

o plăcere să mergi cu picioarele goale pe gresie. Mă uitam la Rodica și ea rămăsese fără cuvinte.

     -Numai să vezi așa ceva, merită toată cheltuiala,Elena uită-te și ține minte, că nu o te mai întânlești

cu așa ceva.

     - Uite, de aceia e bine să mai pleci în excursii, să vezi cum trăîesc unii oameni.

     -Noi ne-am învățat cu puțin, suntem modești de nevoie.

     -Îmi place și admir așa o bogăție, dar nu-mi doresc. Îmi place casa mea așa  cum este și mă simt 

bine în ea.

     -Așa este, numai că m-a pus puțin pe gânduri.

     -Eu cred că am fost cazați în cel mai luxos hotel. Nu o fi în toate locațiile turistice...este și pentru reclamă...

vin turiști, din tot lagărul socialist...

     -Nu ne stă bine bine să facem politică, nu-i treaba noastră...Te pricepi să dai drumul la t. v. ? sunt curioasă 

ce programe au.Mergem la masa de seară...un meniu bogat, variat stropit cu tărie rusească, muzică fără dans.

A doua zi facem un tur de trei ore prin oraș, Natașa ne explică prin Sabina, unde să ne uităm și ce vedem.

În concluzie,orașul este foarte frumos, curat și plin de istorie. Ne-am întors la hotel și ne-am trezit în cameră 

cu vizitatori discreți, ei făceau parte din personal, ne întreabă dacă avem ceva de vânzare.Aici am vândut toate

hăinuțele de copii, am obținut un preț bun, acum aveam ruble și putem merge la cumpărături. A doua zi plecăm 

cu avionul la Tbilisi, capitala Republicii Georgia. Am fost cazați într-un cartier vechi, într-o zonă muntoasă cu 

străzi înguste, multe în pantă, ne temeam că autocarul o ia razna, dar aveam un șofer tare dibaci.Am vizitat 

punctele turistice recomandate, dar ce ne-a impresionat mult au fost așa zisele cotacombe în care s-a refugiat 

mare parte din populația orașului în ce de  al 2-lea război mondial. În oraș am fost martorii unor manifestări 

publice violente confruntare dintre manifestanți și armată .Ne-am nimerit în fața unui magazim, păream străini

atunci stăpânul ne-a tras în prăvălie și a pus obloanel, a aflat că suntem din România, s-a bucurat, ne-a omenit

și explicat că situația e foarte tensionată și se așteaptă schimbări radicale, mai trebuie o scântee.

     -Pasul următor a fost plecarea spre Bacu, capitala Republicii Adjerbaidan, pe malul mării Caspice, am nimerit 

tot într-o zonă veche a orașului pe o stradă pe care în timpul nopții mărșăluiau  soldații.Aici am stat mai mult, s-a 

anulat plecare la Erevan în Armenia fiindcă situația acolo era mai gravă. Ne-am împrietenit cu taximetrist de origine 

român care ne-a explicat că RUSIA este pe un vulcan de pulbere, doar nu se știe când va exploda.

     Excursia s-a terminat, ne întoarcem în țară cu trenul de la Kiev- Buc. Ne-am luat rămas bun de la Natașa cu regret...

Am rămas cu un gust amar...ce se va întâmpla cu marea Uniune Sonietică ? Tot lagărul socialist se cutremuă , dar nu 

vedeam și nu puteam înțelege că atunci când dușmanii își dau mâna ,când demolatorii vor să vândă pe nimic  o  țară în plin 

avânt, trădătorii vor căștiga Peste aceste frământări am trăit o dramă mai aproape de noi . Pe 10 septembrie  s-a scufundat 

vasul ce transporta aproape jumătate din-locuitorii com. Pisica ce plecau din Galați spre casă . Se auzeau țipete , urlete ....

vasul se scufundă ... vasul se scufundă... doar un suflețel de câțva anișori supra viețuiește , aruncat de un tată disperat ...

Să nu dai drumul la bidon, ține-l strâns cu amândoă mânuțe . Toți au murit înecați ....pe malul Dunării am aprins multe 

lumânări...iar noi ...oamenii...avem nevoie de o arcă mare....

                                                                 sfârșit

Doar nopțile cu vraja lor

Mă potolesc când ard de dor

Te caut dragul meu mereu

Prin toți ce-mi ies în cale.

Adesea în loc m-am oprit

Mi se părea că undeva 

Eu  te-am zărit.

Lăcomia este așa de mare ,

Lupta pentru putere ,fără de hotare

Încă nu s-a gândit nimeni

Să pună dări pe aer și pe soare?

veghezi la capul timpului mort

inutil

golit de gânduri

cuprins de friguri

de atacuri de panică

nimeni nu-ți mai răspunde la 112

și e explicabil

cum să-ți răspundă cineva dacă timpul e mort

dacă viața a rămas fără busolă

împotmolită în trafic

în lumea aceasta totul depinde de timp

de la amibă la sateliții geostrategici

și ceasuri biologice

timpul ne ține în parametri convenabili

fără timp ne-am putea întoarce aproape sigur

în Cretacicul timpuriu

la frați noștri mai mari

dinozaurii…

Asfaltul umed ne înghite pașii în tăcere, iar distanța dintre noi se măsoară acum în stâlpi de iluminat, nu în rucsacuri. Lumina ecranelor din buzunare ne strânge de degete ca o mână invizibilă, caldă și artificială, singura dovadă că încă existăm unul pentru celălalt în noaptea asta pustie.

Fiecare pas ne îndepărtează fizic, dar ne adâncește în aceeași rețea care ne-a unit și ne-a izolat în egală măsură. Tăcerea dintre noi nu mai este grea, ci familiară, ca un zgomot de fundal dintr-un oraș care a uitat cum să mai vorbească fără tastatură.Liftul urcă mecanic și hurducăie scurt între etaje. Cheia se învârte de două ori în broasca rece, iar lumina din hol rămâne stinsă din reflex. Haina cade grea pe spătarul unui scaun vechi.

Arunc rucsacul pe podea și mă prăbușesc pe marginea patului, fără să-mi scot pantofii din picioare. Camera miroase a aer închis și a singurătate de duminică seară, deși e abia trecut de miezul nopții. Ecranul se aprinde brusc în întuneric, tăind camera în două cu o dungă albastră, violentă și hipnotică.Trei puncte pâlpâie intermitent în colțul stâng de sus.

Tastarea ta durează un minut care pare o oră.„Ai ajuns?”, apare scurt pe ecran.„Da. Tu?”, pleacă instant răspunsul meu.Ne scriem verzi și uscate despre frigul de afară, despre paznicul de noapte și despre cum orașul ăsta ne mănâncă tinerețea pe nemestecate.

Degetele se mișcă repede, eliberate de greutatea buzelor care au tăcut pe bancă, iar cuvintele curg acum șuvoi, libere și curajoase, ascunse în spatele sticlei securizate. Suntem din nou noi, cei din spațiul virtual — deștepți, ironici și vulnerabili până la lacrimi, dar perfect protejați de zidurile de beton dintre noi.

Ne despărțim prin ecrane ca să ne putem regăsi în text, ca două profile perfecte care nu vor trebui niciodată să înfrunte realitatea unei stații goale de autobuz.

Și mă-ntreb, ce fac acum,

am dat de un popas, da nu-i capăt de drum, nu?

O mie de gânduri îmi zboară prin cap

și mă-ntreb să zic sau să tac?

Și deciziile îmi sunt grele de luat,

să continui sau să zac?

să stau sau să fac?

să vorbesc sau să dispar?

Și nopțile trec, și gânduri îmi zboară,

și orele trec și noaptea-i amară.

Răspunsuri nu vin, da întrebări tot îmi pun,

despre o existență a unei noi minuni.

Și nu e un singur lucru,

o singură-ntrebare,

sau un singur răspuns.

E o poveste de dileme la care n-am cum s-ajung.

Și stresul și presiunea sunt mari,

dar din gânduri tot nu-mi dispar,

o dată cu ele apar,

și mai multe întrebări care zac,

care nu țin neapărat de același scop, ș-același loc.

Ce să fac?

Asta-i întrebarea mea,

dar chiar și cu-n răspuns nu scap de ea,

după ea sunt multe altele care apar,

multe alte posibilități pe care le-aș putea rata.

De ce nu pot alege totul?

De ce nu poate alege altcineva?

De ce nu poate fi mai simplu și fără alte variante de fapt?

De ce nu poate fi un singur răspuns, pe care chiar să-l vreau?

De ce nu există doar una care să răspund la toate acestea?

De ce se înmulțesc pe măsură ce scad?

Și totuși totul începe cu un “De ce” și se transformă într-o infinitate de continuări,

o infinitate de alte povești

și o infinitate de cuvinte care-ți zboară prin cap,

ținându-te noaptea treaz.

Cineva striga ,,Ajutor" cu toată puterea glasului lui stins..

M-am dus langa patul lui de spital și ,printre cuvinte bolborosite neinteligibil,doua rostite clar:acasă,copii.In clipa de luciditate a femeii,păream salvarea ei.

I-am spus că voi chema pe cineva,dar n-am făcut-o.

Știam că diagnosticul ei e o condamnare la indiferența,la strigat în gol.

Mai aud din când în când:Ajutor,și deși știu mintea ei e cea care o ține prizoniera de fapt ,

Mă simt prinsa în vârtejul lumii indiferente.

Ajutor..,strig și eu stins in mine,

Suntem spirite adormite in nepăsare,și doare..

Ajutor..

n-ai cum să nu vorbești despre acel echilibru fragil

la limită

al omului care merge cu tălpile goale pe cioburi de sticlă

artistul din mine ar putea reprezenta această imagine izbitoare

 într-un tablou suprarealist cu accente pe culoarea verde a sângelui

neapărat verde

cunoscând spaima viscerală a ochiului la roșul aprins al hemoglobinei

și lipsa de reacție la verdele clorofilei

durerea îmi apare ca o problemă de percepție

în general se poate merge și pe tăciuni aprinși

pe sârmă

pe vârfuri de cuie

se poate chiar levita

cu ochii în buzunarele hainei

.

ca un șarpe hain care se târâie prin mlaștina cărnii

spaima-și-nfige dinții  în călcâiul drumețului

n-ai cum să nu vorbești despre puterea minții yoghinului

în fața obedienței gândului

artistul din mine ar ilustra un tablou clinic al fricii

sub forma unei fiole din sticlă brună cu adrenalină limpede

în gura șarpelui

.

ici și colo pe aleile largi ale liniștii

inconștientul se plimbă cu mâinile în buzunare

n-ai cum să nu vorbești despre spaimele ancestrale

ale ființei

sedimentate în creier

artistul din mine ar picta tabloul omului cu amigdalele-n mână

sărind într-o prăpastie..

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De marea albastră?...

Gulere albe

Îi erau valurile

Şi cerul oglindă...

Acum noi,

În închisoare,

Doar ochi cu gratii avem,

Şi dorinţe: guri lacome,

Ce muşcă din vânt...

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De nisipul acela fin?...

Te priveam zâmbind,

Şi,din palma deschisă,

În briză îl lăsam să cadă...

Caliatis,

Îţi mai aduci aminte

De Centaurul acela sălbatic,

Ce cânta din fagot?...

În cerc îi dansau zânele tinereţii,

Şi-n jur înflorea fericirea...

Caliatis,

Vom mai retrăi vreodată

Visul scoicilor??...