Vasul se scufundă !

În jurul meu trăiesc mulți copii. ÎI văd zilnic și ei au diferite probleme.

Merg la școală, știu că are nevoie de ea.Sunt curați, fără fasoane, salută vecinii,

moda aproape o ignoră. Îmi sunt dragi să-i privesc.Constat, că toate acestea se 

învață acasă, cei șapte ani au fost de folos.Nu banul îl face pe om, mai curând îl strică 

     Sunteți buni, frumoși, viitorul vă așteaptă. Să-l urcați - vă doresc- treaptă cu treaptă !!!!!

Colega mea de grădiniță

Frumoasă, dulce cu codițe

Ne-an întânlit pe drumul vieții,

Te admiram,eu băiat și tu fetiță.

Tu zvăpăiată și activă,eu un rezervat,

Vorbeai câte în lună și în stele

Eu cu drag te-am ascultat

Pe o bancă într-un parc.

Ne plimbam ținându-ne de mână

Serveam prăjituri ori înghețată

Tu erai o surioară ,eu un frățior

Dar nu vorbeam despre viitor.

Mă gândeam ades la tine,

Să te văd îmi era dor

Vorbele de duh și pline de humor

Ne făcea să râdem amândoi în cor.

Cât a ținut prietenia noastră?

N-ai bănuit nimic?

Până într-o zi când ,nu ne-am întânlit

Și mi-am simțit sufletul rănit ...

Te-am întânlit pe stradă

Te-am strâns în brațe fericit

Ce ne lega de atâta vreme ,ce era?

Era doar iubirea ,iubirea ne lega!...

Dragii noștri ,urcați la cele sfinte

Grea durere ,dor fierbinte

Ne aduce spre morminte

Chipuri pure și curate

Deși-s morți ,parcă trăiesc

Sub pământ doarme o floare

Plânge lacrima ce-o doare

Astăzi totuși e-o zi mare

Clopotele bat la porți

E întânlirea între vii și între morți!

Pe drumul desfundat de apa

Văzduhului deslănțuit ,

Șiroaile se duc la vale,

Purtând un dor necunoscut .

Așa pe mine ,valul mă duce

Și mă rupe de pământ ,

Sunt străin în orice parte ,

Sunt ca frunza dusă-în vânt .

Vreau să mă întorc la tine ,

Colțișorul meu de rai

Dătător de viață ,mie

Și de cântec și de grai .

     E toamnă, și plouă  și plouă 

Deși este toamnă târzie,

Natura pare că-i vie,

Copacii își păstrează coroana,

Crezantemele, prin grădini ne zâmbesc.

Norii pe cer dau năvală,

Îmi iau umbrela și hoinăresc.

Stropii de ploaie, încet se preling,

Urme îmi lasă, de parcă plâng.

În suflet se țese o melodie,

Ploaie, ploaie, eu încerc 

Să te cânt!

      D-NEI CLAUDIA SERIANU,de ziua numelui, îi doresc 

multă sănătate, prosperitate,fericire,tot ce-și mai dorește!!!!!!!!!

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Balade en moto

Depuis quelques temps, depuis le jour où Cécile a obtenu son permis A, sa vie a pris un tournant intéressant. Elle l'a eu aussi pour les catégories B et C, mais pour A, c'est vraiment une nouvelle expérience pour elle. L'examen était stressant, surtout celui du parcours, mais l'effort était récompensé par la liberté de péter où elle voulait, à tout moment, à toute heure du jour ou de la nuit. Le seul obstacle à sa liberté est le fait que la moto n'a pas d'attelage. Pourquoi Cecilia aurait-elle besoin d'une pièce jointe ? Bonne question... enfin je ne sais pas, peut-être pour porter ses courses du marché, promener son fils dans les champs pour regarder les champs, profiter de l'image des prairies parsemées de pissenlits et bien d'autres paysages bucoliques , pour récupérer son matelas chez Jysk et le mettre (une partie en pièce jointe). Ne vous méprenez pas, Cecilia est une personne pratique, elle voit l'attachement comme une extension de la moto, comme si elle conduisait la voiture et qu'il y avait une banquette arrière, qui pour le moment ressemble à une voiture avec seulement deux des places. Cecilia, voyant les choses en perspective, se rend en moto jusqu'au service automobile le plus proche. Là, elle discute avec les experts, ils lui montrent les options, le prix de chaque modèle d'accessoire. Cecilia s'assoit et examine la liste des modèles d'attachement. Pesant tous les prix, elle choisit l'accessoire qui lui semble le moins cher. L'homme lui demande si elle est sûre que c'est celui qu'elle veut, que plusieurs clients se sont plaints après l'avoir acheté, qu'il fallait le détacher complètement de la moto, qu'ils ne pouvaient pas compter sur lui pour transporter des personnes, des objets, qu'il était juste faisant beaucoup de bruit (tant de bruit pour rien), qu'ils ont regretté de l'avoir acheté, qu'ils ont dû se rendre plusieurs fois au service, comme d'habitude, et ainsi de suite. Cécilia, fermement convaincue que c'était celle qu'elle souhaitait, a déclaré qu'elle avait pris sa décision et que rien ni personne ne pouvait changer sa préférence. Le propriétaire du service automobile était d'accord avec elle et a commandé un modèle similaire à l'accessoire, mais de meilleure qualité. Il a fallu attendre qu'il lui appartienne, car il venait de Hollande. Cecilia n'était pas pressée, elle était super excitée que sa moto ait de toute façon un accessoire. Heureusement, elle était très énergique, elle n'avait plus besoin de vitamines, elle ne dormait pas non plus la nuit, à cause de trop d'extase que peut-être le propriétaire du service automobile l'appellerait pour venir chercher son attaché.

Un mois plus tard, elle reçoit une notification par e-mail du service automobile lui indiquant que la pièce est prête et qu'elle peut venir avec la moto pour la fixer sur les côtés. Cécilia est arrivée avec quelques cernes, elle espérait depuis trop longtemps être prête dans les plus brefs délais. Il devait entrer trois fois dans le champ de maïs. Mais ça va, il n'a rien souffert, il est arrivé sain et sauf au service automobile. Les hommes sur place l'ont installé pour lui, il lui allait bien, il ne vacillait pas, il n'y avait rien à soupçonner. Du moins, Cecilia le pensait à première vue. Mais il n'a même pas conduit une moto équipée d'un accessoire pour voir à quoi ressemble l'expérience elle-même. Il démarra la moto pour rentrer chez lui. Sur le chemin du retour, elle a senti que l'accessoire était un peu difficile à transporter, que la moto devenait plus difficile à manipuler à cause de cela, surtout lorsqu'elle devait tourner, à gauche, à droite, partout où elle en avait besoin. Cependant, cela ne la décourage pas, elle accompagne tout le temps l'attaché, jusqu'à ce qu'un incident assez tragique la fasse changer d'avis.

Par une chaude soirée d’août, il fait ses courses dans l’hypermarché du quartier. Après avoir obtenu tout ce dont il avait besoin pour réaliser les lasagnes, il a mis le sac contenant les produits achetés dans l'accessoire. Elle a quitté le parking du magasin, alors qu'elle marchait sur une route cahoteuse, parce qu'elle habite en périphérie et que les routes sont comme ça, à un moment donné, elle a ressenti quelque chose d'étrange, comme si l'extension qu'elle transportait s'était détachée. Il n'avait pas tort du tout. L'attachée est arrivée dans le champ de maïs, tous ses produits étaient dans la plaine. Comment peut-elle encore préparer les lasagnes du Dr Oetker dans ces conditions ? Cécilia était abasourdie, elle pensait qu'à la place du cartable, ça aurait aussi bien pu être une personne. Elle n'aimait pas les conséquences de son désir téméraire, alors elle a fait de la publicité dans la presse locale, a vendu l'attaché à un prix exorbitant et a acheté une lasagne toute prête avec l'argent.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Byggeprosjekt pluss litt tull

Cecilia og mannen hennes planlegger å flytte til et nytt hus. De fortsatte å søke på Internett etter annonser fra eiendomsbyråer. I prinsippet er det ikke komplisert hva de vil ha, en leilighet med tre rom, to bad, stue, to balkonger, fra de oppdaget, som ikke har vegger eller vinduer (fordi Cecilia liker å sitte i solen, å sole seg) , et kjøkken, men også en oppbevaringsplass for skoesker. De fleste argumentene starter fra denne lagringsplassen, Cecilias mann er ikke enig. Han tror at plassen til de boksene kan være rett på balkongen. I tillegg ville lagringsplass ikke la ham utvide badet med en hengekøye. Nesten mann ønsker et åpent bad.

De ser seg rundt, ser etter tilbud, de legger merke til en ganske fordelaktig en, en tre-roms leilighet som de ønsket, men ikke i det sentrale området av byen, men et sted i utkanten, nordvest i byen. Beliggenheten vil egentlig ikke tilfredsstille Cecilias behov for sol og varme, men hva kan vi gjøre, vi kan ikke ha alle sammen, vi må likevel gi fra oss noen av utvelgelseskriteriene de skulle ha ønsket til sitt fremtidige Hus.

De drar rundt klokken 9 på onsdag for å snakke med byggherrene. Men, helt fra inngangen, har Cecilia en merkelig følelse. Mannen spør henne hvorfor det ikke ville være bra å bli der. Hun begynner med en rekke grunner: at det er langt fra guttens barnehage, fra pianotimene hans, fra rådhuset, fra skjønnhetssalongen han besøker, fra enhver slik butikk hvor han kunne handle.

Til alt dette gir ektemannen et veldig "intelligent" svar:,, det er offentlig transport". Cecilia nervøs:,, Så du skal ikke hjelpe meg med å flytte fra et sted til et annet?".

Cecilias ektemann har igjen en replikk som får oss til å lure på hvor trofast og dedikert han er som ektemann: «Du har tillatelse for alle kategorier, du har virkelig ikke lyst til å kjøre scooter engang, det finnes taxier du kan ringe når som helst tid på dagen og fra natten." Cecilia er enda hissigere:,, Du vet noe, jeg har fått lisensene mine for meg selv, for å vise meg selv at jeg kan, hva er min feil at jeg i trafikken har hatt alle slags raringer, som deg, hvem vil egentlig krasje inn i meg? Jeg er redd for så mange trafikkdeltakere." Ektemannen sier til henne, med en sjenert stemme: "Ok, jeg skal hjelpe deg med turene."

Ting roer seg for øyeblikket, de to går for å snakke med byggherrene. De gir dem en plan over leiligheten, slik at de kan se alle de arkitektoniske detaljene mer detaljert. Ektemannen ser det mindre badet, som han vil gjøre til et åpent rom. Cecilia begynner, med en kritisk og moraliserende stemme: "Jeg forstår ikke hvorfor du trenger et åpent bad?" Hvor har du sett denne baderomsmodellen før? På puben?!"

Mannen sier at han vil ha henne fordi han har innovative ideer, ikke konservative, for å se ting ensidig som Cecilia, for å ha alle veggene pent arrangert, en som ikke skal vippes i 95 grader og at Cecilias behov for perfeksjon overbefolker ham, blokkerer , føles som om alt står stille på grunn av hennes typiske preferanser.

Cecilia rødmer, er stille, men legger merke til ting. Cecilia sier:,, Og det ser ut til at det mangler så mange ting, jeg ville ikke bodd her, det er en tom plass."

Byggherrene forteller ham: "Det er tomt nå, for det er ingen gjenstander, vi klarte så vidt å bygge veggene, når du flytter hit, vil du se at huset begynner å ta form, du vil dekorere det som du vil, tilpasse , og alt det der."

Cecilia snakker med mannen sin, hun vil overbevise ham om å utsette flyttingen til sønnen er ferdig i barnehagen fordi han er en veldig emosjonell gutt og enhver større endring kan ha en ubehagelig innvirkning på hans akademiske prestasjoner.

Ektemannen er ikke enig, avviser Cecilias forslag og lover byggherrene at han skal flytte inn så snart leiligheten er bygget, møblert, pusset. De aksepterer imidlertid at lagringsplassen for skoeskene er på badet med åpen plass.

Cecilia gir etter, hun ser at hun ikke har noen å snakke med uansett, hun har en siste forespørsel før hun flytter ut av besteforeldrenes leilighet, nemlig: å være forsiktig med alle 20 maleriene fra besteforeldrene, ikke miste dem, å donere 't chip rammen deres når han tar dem ut av bilen og bærer dem til leiligheten. Han lover at han skal være forsiktig, at han ikke skal slippe dem, skrape dem, ta på rekkverket og så videre.

Flyttedagen kommer, på en fredag, han har ikke engang hentet gutten fra barnehagen, han har ikke kompass i vesken, ingen kart eller "Maps"-applikasjonen installert på telefonen, han må gjette hvor det nye hjemmet er Hvis han lykkes hjemme godt, hvis ikke, sover han på gata.

Cecilias malerier, de stakkars, sitter i bagasjerommet ved siden av to Aqua Carpatica vannflasker, en pose full av esker med Cremșnit, en annen pose med åtte pakker mel, et akvarium, jeg vet ikke hvor mange bokser med servietter, filler og alt det der.

Mens han bærer dem, er han forsiktig for hvert skritt han tråkker på, men fordi han har fem i den ene hånden og fem i den andre hånden, klør han på rammen til et maleri han holder i høyre hånd. Cecilia mistenker ikke hva som har skjedd før mannen hennes fester ham til en vegg. Cecilia med sitt smidige syn, et ørneøye som merker selv den minste defekt ved +1,75 dioptri, ser ripen. Han sier til mannen:,, I morgen vil jeg at du skal gå til den kinesiske butikken på det lille markedet og kjøpe en ny, men fortsatt gullramme som denne. Jeg kan ikke se på dette maleriet, du har ødelagt det med din uforsiktighet!" Og hva var det egentlig for en formue? Det var bare et maleri av lodne katter.

Mannen spør henne:,, Men kan det ikke repareres med lim?" Cecilia irritert over en slik utuglighet,, Nei, det kan ikke repareres med lim. Det er riper, ikke en bit av rammen mangler... "

Ektemannen reflekterer utenfor Cecilias ord:,, En kvinne som heller ikke vet hva hun vil ha, vil ikke ha lim, jeg gir henne grunner til å ønske lim.» Og han går videre til enda modigere gjerninger, bryter akvariet inn. bagasjerommet Cecilia ser alt fra balkongen, sender henne en melding på telefonen om også å kjøpe et nytt akvarium fra den kinesiske butikken og muligens ny fisk fra dyrebutikken, mens hun sliter med å gjenopplive alle som var i det akvariet, sette dem på springen, under vannstrålen og i en vase med blomster.

Hva å gjøre? Cecilias ektemann burde ha visst at «hasthet ødelegger jobben».

- Ie cu pâne!, îmi zice bunicul cu voce calmă...
Ascultător, frâng din pânea proaspătă și aburindă, coaptă pe vatră, o coajă mai arsă, așa cum îmi place mie... Rup cu dinții din coaja crocantă, apoi iau o lingură zdravănă din lemn și o înfing cu curaj în borșul roz cu urzici și cartofi, dres cu smântână nouă covârsită în ulcică de lut...

Borșul făcut de bunica era întotdeauna servit în caston de lut ars, iar eu mă zbăteam să dau gata porția uriașă, întrucât, dacă nu terminam tot borșul, nu căpătam din cei mucenici cinstiți cum se cuvine de bunicu și cu un păhăruț de vișinată...

Nu știu cum îl făcea bunica, dar tare bun mai era borșul ei de urzici, căci primăvara, la ieșirea din iarnă, întotdeauna punea în el și carne din garniță păstrată la beci în borcane pline de untură...

Motanul îmi toarce pe picioare cu nările și mustățile fremătând de dorul unei fărâme din porția mea...

- Dălă-i gios, nie boală, câți!, zice bunica cu vorba aspră și pleznind în aer cu șervetul din cânepă, iar motanul, țuști!, îmi sare din brațe și-o tulește speriat sub pat, de nu-i mai vedeam decât vârful de la mustăți care îi ieșeau haios prin găurelele de la dantela ce mărginea cerșaful patului pe care stăteam...

- Lasâ-l măi, dă-i pași! Câ-i suflit șî iel!, zice bunicul împăciuitor, uitându-se după motan și ridicând într-o parte fața de masă "cea nouă", care, din scrin, vedea lumina zilei numai la ocazii speciale.

- Daaa, atâta îl mai cați întri cornițe! Toooată ziulica câtă-i di lungâ stați bot în bot, ce-ți ave di împărțit, nu știu, câ șoarice, leneșu aista, nu prindi, da' la masă nu lipsește, Doamne ferește!, câ nu-ți ticnește îmbucătura di miorlăielile lui!, zice bunica lansând săgeți iuți către bunicu.

Împăciuitor, moi o bucățică de coajă în borș, și-o întind către mustățile pofticioase. Motanul, cu delicatețe de "monșer", prinde a lincăi bucățica sub pat, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care din firea ei ar fi fost în stare să-i taie din tain motanului, nu din zgârcenie, cât mai degrabă din numărătoarea neamului șoricesc, măcar că nu vedeam de nici unii prin acareturi...

După siestă și treburile din gospodărie de peste amiază, amurgul se lasă greu, orătăniile-au prins să cârâie în surdină în poiata lor, cânele tace și el mulțămit în cotruța lui, iar eu, cu inima tremurândă de emoție, precum motanul la prânz, mustăceam după bunicu, neștiind cum să-l provoc la poveștile de-cu-sară, din cătănie, din vreme de război...

- D'apoi, cum bunicule? Chiar și-o fiert cureaua din piele ca s-o mănânce? Așa de aprige "ierau" vremurile acelea?

- D'apoi cum altfel? Câ nu se găse di mâncari pi nicăierea, unii chiar și-o fiert ochincile din chișioari! Da' chițcanii ierau buni la proțap, cine-i prindea, c-o fost secetă și nu s-or făcut holdă... iară lumea murea pi capite di foame... șî când s-o mutat linia frontului, om plecat în bejenie, câț om fost, numa' cu hainili di pi noi, c-așe ne-or zis la comună... ș-am plecat cu trenurili de vite, încărcate cu oameni, de stăteau suiți șî pi dieasupra vagoanilor, că ieram mulți să ne salvăm din calea vrășmașului, care ne-ar fi omorât dacă îi ieșeam în cale...

Un fluture mare - cap de mort - a rupt tăcerea, fâlfâindu-și disperarea după lumina becului de sub streașină. Mă uitam la mâinile bunicului meu, mâini muncite, cum ridică paharul de vin și înainte de a-l sorbi, bunicul a scăpărat câteva picături rubinii către țăr'nă: ofrandă de sânge pentru sângele curs al tovarășilor de cătănie care-au pierit în războiul cel mare... dar și pentru sine, el însuși rănit în bătăliile acelui război...

Eu înfulecam, cred, al patrulea mucenic, din cei însiropați și tăvăliți peste zi în nucă și miere de bunica, care acum ofta în surdină, bolmojind la niște ațe de-ale ei...

Bunicul ședea pe-o lăicioară acoperită grijuliu de bunica cu un preș moale de coade, să-i mai ostoiască din durerile rănii căpătate în război, rană produsă de schijele unui obuz care a decimat regimentul bunicului...

- Mulți or chierit atuncea, pre mulți, iară unii s-or ales cu răni grele sau cu sminteală..., zice bunicul oftând...

- Da' în bejenie cum o fost bunicule?, îi zic eu zgândărindu-i într-adins amintirile, ca să nu care cumva să mă trimită la culcare...

- Greu! Tari greu o fost!, zice oftând bunicul. Că pi noi ne-o luat în seamă niște grofi cari avea casâ mari cu nu-ș câte odăi, da' pi noi ne-o pus cu vitele câți ieream, nu ne-o dat nici velințe, di dormeam ca vitele în paie...

- Cum așa bunicule?, zic eu revoltat de neomenia suferită de bunicul și toți ai lui...

- Uite așe! Că de muncit la vite peste zi, sau la câmp, sau la pădure ne dădea la toți, numai pentru mămăliga și acoperișul grajdului în care stăteam. Măcar că săsoaica n-ave copchii, di grasă și de neomenia lor... Iară mămuca îi munce în casâ la dereticat și scuturat, câtă-i ziulica di lungâ, fără o canâ di apă, dară n-ave încotro, fiindcă ni ținea pi toți laolaltă... Câ unii din sat cu noi or fost despărțiți și dorul și jalea le ierea mari de nu știau unii de alții...

Din nou, liniștea nopții se lăsa, din când în când, frântă de țiuitul ciuvicii care își striga perechea... Bunicul nu șchiopăta, dar când se strângea cerul a ploaie, mi-l aduc aminte cum își freca încet piciorul stâng, acolo unde schijele obuzului îi lăsaseră amintirea lor de fier...

- Bunicule, da' zii și de comoară!, zic eu cu voce moale...

- Păi dacâ știi, la ci să mai spui io?, îmi zâmbește bunicul șmecherește pe sub sprâncenele-i suri și groase...

- Te roooog, bunicule!, mă milogesc eu cuminte și încrezător, căci știam că rubiniul din pahar îi dezlega și mai mult vorba domoală și-l cunoșteam deja când avea chef de stat la povești...

- Păi o fost așa: într-o zi, când mămuca spăla podelele săsoaicei, o scândură se iți din locașul ei, dezvelind o cutiuță croită din lemn. S-o dovedit că iereau cocoșei din aur, bani străvechi, cu valoare, da' mămuca i-or pus la loc, fiindcă era femeie cinstită. Iară săsoaica o văzut a doua zi, ș-o întrebat-o dacă i-o dibuit comoara di sub podele. Iară mămuca o zîs că doară pi dinafară o spălat podelele și nu pe dinăuntru...

- Grozav, bunicule!, am bătut eu din palme încântat, trezind-o pe bunica din moțăială, care având știință de poveștile bunicului, nu le mai lua în seamă, ci doar mă săgetă cu privirea:

- Hait, de-amu la culcare, că-i trecut de cufundac!, zice bunica oftând ușor și strângând firimiturile de pe mușamaua cu care era învelită masa.

Cu greutate și lentoare-n picioare, m-am dus către așternutul răcoros și alb ca laptele. Am făcut închinăciune după datină și m-am vârât sub macatul aspru, gândindu-mă la bunicul cel tânăr din poza îngălbenită și pătată de muște de pe perete: el împreună c-un tovarăș de cătănie, zâmbeau, fără să știe la grozăviile pe care aveau să le înfrunte împreună...

Și mie în simplitatea mea de copil, nici că făceam vreo diferență între sfinții din icoana alăturată, care parcă cântau în cor slava celor muceniți în războiul cel mare, a celor care atunci mai trăiau doar în vorbele domoale ale unui bunic și în luminițele strălucitoare, precum niște bănuți din aur, din ochii măriți de admirație a unui ștrengar de nepot... și care, uite, astăzi, trăiesc din nou în slovele acestea așternute-n amintirea lor, ca să nu se risipească...

Natura s-a trezit la viață. râde și râde frumos să se

bucure tot omul. tot e verde și înflorit și omul e fericit.

Doar ea ne mai ajută să mai zâmbim și copilașii dragi 

pe care-i iubim.

      Dar societatea în care trăim, statul, conducătorii

noștri, care ar putea face ceva să ne fie bine tuturor

au uitat de ce i-am ales. Noi respectăm legea, dar ei 

ne umilesc, ne bagă în ruină, sunt fără milă. Doar 

sunt oameni, au aceleași nevoi, cu ceva timp în urmă 

erau modești și le era bine.Nu aveau castele, palate și 

bani mulți, dar aveau mulțumire omenie, și nu stârnea 

ura nimănui.

     Astăzi doar natura ne este prieten; soarele ne 

luminează și ne încălzește, ne dă apa gratis, holda 

ne hrănește.

      Statul ne ia dări din toate și tot nu-i mai ajunge ,

vrea și pielea de pe noi, de la cei ce sunt săraci și goi ! 

Din dragoste pentru tine

Mi-am tatuat

Pe inima

Al tau nume

Ce ma face

Sa-mi ies

Din minti

Cand il rostesc

...in soapta.

Mi-ai amprentat

Pe buze

Al tau sarut

Ce astazi

...e doar

O amintire.

Mi-ai imprimat

Chiar si atingerile

Pe fiecare particica

A trupului meu

Ce astazi le duc dorul.

Privind

Apusul soarelui

Te caut

Si nu...

      Sunt un om obișnuit,Pavel Nichifor, locuiam în țig.2, încă încă de când blocurile erau noi.

Ap. l-am primit de la combinat,când am terminat școala și am fost angajat.O duceam destul de bine,

aici a crescut și fiica noastră Dana, care s-a măritat și acum este în Canada.Comunicăm cu ea, ne-a 

mai trimis câte ceva, deși nu aveam nevoie. Soția mea Irina nu a lucrat nici-o dată,că nu era nevoie,

eu câștigam atât încât să pot acoper toate cheltuielele. Însă într-o zi, mai mulți colegi primim o veste 

neașteptată: suntem puși pe liber, adică suntem șomeri. Mai aveam doar șase ani până la pensionare.

Ce era de făcut? Șansa să găsesc ceva de lucri, cu calificarea pe care o aveam ,era nulă.

     Au trecut câteva luni, rezerva pe care o aveam, s-a dus mai ales pe facturi și medicamente pentru 

Irina soția mea. Fiica noastră ne trimite niște bani .Vorbesc cu Irina ,că mai am o soluție, să ne mutăm 

în casa părinților mei, care e părăsită de când au murit. Însă Irina era fată de oraș, nu i-a plăcut niciodată

la țară. Atunci i-am spus hotărât:

     Eu mă mut acolo, vrei, vii cu mine, nu, te privește...Am început să repar ce era nevoie, am făcut curățenie,

aveam tot ce-mi trebuie, mi am găsit și vechi prieteni din tinerețe. Irina a văzut că ne pierdem unul de 

celălant, a întrat în panică și m-am trezit cu ea la poartă.

     -Am venit să vorbim, poate găsim o soluție, ce zici?

     -Zic ca tine, eu am soluția, numai dacă și tu  vrei.

     -Și care este?

     -Să vindem apartamentul, ne plătim toate datoriile, nu sunt multe și ne stabilim aici. Poți vedea că am schimbat 

multe, casa arată bine, oamenii sunt prietenoși și aici ai facebook și poți lua legătura cu prietenele tale, ai magazine 

unde să faci cumpărăturile de care ai nevoie. Irina a rămas pe gânduri...

     -Hai s-o facem și pe asta, tot e mai bine în doi, decât să fiu singură, nu vreau să te pierd.

     -Să știi că mi-ai făcut o surpriză foarte plăcută și mă bucur,draga mea, suntem la răscruce...să mergem acasă , să 

vindem apartamentul și Dumnezeu cu noi, să fim sănătoși, să ne bucurăm. Sunt sigur că o să-ți placă aici.

Am terminat cu orașul, am ajuns de unde am plecat . Am trecut printr-o stare de entuziasm și de energie, de care nu 

mă știam în stare. Munceam toată ziua și nu simțeam oboseala.

                                                     - va continua-