NOATALGIE

Seara, un meteorit
Călătorind prin vastul vid
Singur și nefericit
Se uita unde să cadă
Să devină-o simplă piatră.

De departe îl vedeam;
Ținta sa solu-mi era.
Orbitând în jurul meu,
Începu să mă cunoască.
Trăgând ușor spre perigeu
Dâra începea să-i crească.

Intenția i se schimba
Acum, cu mine își dorea
La veșnicie să plutească.
Amândoi naivi eram.

Uitând complet de circumstanțe
Tot mai aproape vru să vină.
Iar eu o primeam cu ale mele brațe
Necunoscând ce urma să devină.

Si-ncet, încet, inevitabilul venea
Valsul nociv se intensifica.
Meteoritul ușor-ușor cădea
Deja intra în atmofera mea.

Și-ncepu să scânteieze;
Foc de suflet izbucni.
Nimic nu putea momentul să-l frâneze
Simțeam că existența ni se împlini.

Dar ce rapid s-a terminat...
Meteorul s-a dezintegrat.
O pietrică a mai rămas; nimic.
Visul său s a împlinit.
În pământ rămase-nfipt.

În calea sa proptit am stat,
De univers poziționat.
Și totuși simt că-s vinovat.
O clipă noi doi am avut.
Dar iată că a și trecut.

Nici un zâmbet nu zăresc 

Pe chipul tău îngeresc 

Deși te-am iubit odată 

Tu m-ai părăsit îndată 

Ploaia rău m-a amărât 

Primăvara n-a venit

Sufletul meu e tot mâhnit 

De când tu m-ai părăsit 

Singur eu m-am răcit 

De lume am tot fugit

M-am ascuns mai mereu

Să nu îmi fie așa greu

Văd că îmi arăți sentimente

Pe care nu pot să le traduc,

Doar simt cum inima îmi bate

Și-ncet, încet, încep să mă usuc

Nu știu cum să vin mai lângă tine

Că sunt cuprins de-atâtea îndoieli,

Port frică să nu fiu cumva respins

Și-n minte am mulțimi de șuvoieli.

Ne întâlnim în fiecare dimineață

În drumul nostru ce duce undeva,

Ne salutăm fără a rosti vreo vorbă

Și doar privirile parc'-ar spune ceva.

Ieri mi-am propus să-i mărturisesc

Că-mi este dragă și-o vreau a mea,

Azi când ne-am văzut eram ca mut

De unde speach, s-o cuceresc pe ea?

Dar și mâine din nou ne-om întâlni

Și voi avea mai mult curaĵ să-i spun,

Nu doar că m-am îndrăgostit lulea

Și că aș vrea s-avem un viitor comun.

Surprins am fost a doua zi de fată

Când s-a apropiat și mi-a șoptit,

Că și-ar dori să fim prieteni buni

La care vorbe, pe loc eu am muțit.

.....................................

Azi, când amintiri mai depănăm

La o cafea cu scumpa mea soție,

Ne tachinăm și cu umor îi spun

Ce mult curaĵ ai mai avut...Marie!

Plânge inima în mine,

Că-mi stă gandul doar la tine.

Sufăr în tăcere...

Suferința-i pacoste,nu plăcere.

Dar mă mint pe mine însumi,

Nu te pot avea nici în visuri.

Nu știu când o să mă fac bine,

Căci nu mă pot vindeca de tine.

Nu mai am cuvinte să îți scriu,

Mă simt uitată in sicriu.

Atât de mare e durerea,

Am crezut pentru o secundă că îți sunt puterea.

Stau și aștept ca un câine,sper că nu în zadar...

Să-mi dai un semn,să pot să trăiesc iar.

(B.L.B)

Nu se simte fericită

Ci doar recunoscătoare

Mi se pare foarte trist

Pentru o așa floare

Merită să simtă totul

Fiecare strop te ploaie

Adierile vântului

Razele de soare

Fulgii de nea

Cruda uitare

Ofilirea mea

Mare mirare

         -EU SUNT-

Sunt  un foc,un foc  mocnit

De speranțe și iubire

Sunt nisipul fin mărunt 

Călcat în picioare

Mângâiat de valul mării 

Pe drumul înserării.

NOPȚI  FĂRĂ  SOMN  ȘI  VISE

SE ȚES  ADES , ANOMALII

PE  UNDA  VISELOR  ,TRIMISE .

SE  SPARGE  ZIUA  ÎNTR-UN  CEAS ,

CLEPSIDRA  ÎȘI  PIERDE  PLINUL ,

MĂ  LAS  PIERDUT ,CĂCI  UNDEVA

ÎMI  VOI  GĂSI  DESTINUL!...

Hohotește prin ferești

Răi balauri din povești

Prini grădini și prin livezi

Vin urgiile păgâne

Pe frumos să se răzbune .

Urlă ,șuieră,se zbate

Ziua la sfârșit de martie,

Albă trenă lasă în urmă ,

Albii mei se strâng în turmă.

Baba Dochia-i ursuză

Plâng copacii fără frunză ,

Doar gingașii ghiocei

Sub o plapomă de gheață ,

Se trezesc din nou la viață!...

E  frig și e pustiu în odaie ..

E atât de pustiu , că și gândul  tace ,

Ies  umbre din colțuri  și mă împresoară

Și-n  mrejele  lor vor să mă îmbrace .

E frig  și e pustiu  în odaie

Și sufletul e bolnav de tăcere  .

E teama din mine ce plânge

Sau  poate nu-i decât o părere.?...

E frig și e pustiu în odaie

Doar candela  pâlpâie stins

Umbra luminii  mă arde ,

Aud  ceasul  ce-și  bate secunda ...

E frig și e pustiu în odaie

Lumina ce intră pe geam  e difuză

Draperia ,barieră  în calea luminii

Face tăcerea  mai grea , mai confuză !...

E frig și e pustiu  în odaie ...

Tablourile privesc  mute...

Și o undă de șoc mă cuprinde :

Vin amintirile ,dau năvală, sunt multe...

E frig și e pustiu în odaie

Mă dor  ochii așteptând  o schimbare ;

Să schimb pustiul  din casă

Cu lumina  zilei ce mâine  va răsare.

Dragii noștri ,urcați la cele sfinte

Grea durere ,dor fierbinte

Ne aduce spre morminte

Chipuri pure și curate

Deși-s morți ,parcă trăiesc

Sub pământ doarme o floare

Plânge lacrima ce-o doare

Astăzi totuși e-o zi mare

Clopotele bat la porți

E întânlirea între vii și între morți!

Chipuri triste,chipuri grave,

Cuibăresc pe străzi pustii

Fără uși și fără geamuri

Un culcuș pentru o zi.

Că nomazi am fost odată

Asta ține de trecut...

Azi nomadă-i țara toară!

Ne întoarcem în trecut?

E amar sufletul  meu 

Port în el  un păcat greu.

De copil m-am dus în lume 

Nu mi-a  fost ușor nici bine,

N-am putut să-mi cer iertare

De cea lungă așteptae ;

O scrisoare sau o veste 

Ca să știți că mai trăiesc.

Doar eu știu cât vă iubesc

Dragii mei părinții,buni 

Dragi și buni ca nișe sfinii