Telefonul

unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouetteumii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre

care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru

Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul

ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
 își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității…

Scrisoarea pe care am găsit-o azi-dimineață în cutia poștală nu avea menționat numele expeditorului, ceea ce mi s-a părut destul de suspect, având în vedere dimensiunile, dar, mai ales, greutatea plicului. Scrisoarea îmi era adresată „personal” de cineva care, judecând după caligrafie, nu părea să aibă exercițiul scrisului. Trecând peste aceste aspecte de percepție preliminare, am deschis plicul, în care am găsit șapte pagini, fiecare conținând același text. În esență, autorul epistolei, mă informa că scrisoarea originală ( aceasta era o copie! ) fusese redactată de însuși Tatăl ceresc în ideea propagări credinței în lume și că fusese expediată unui număr de șapte „ aleși”, care erau chemați să facă același lucru, altfel spus, să copie textul și să-l trimită altor șapte necredincioși, menționând, în final, că orice încercare de sustragere de la această „ poruncă” se putea solda cu urmări grave. Urma o listă de nume ale persoanelor care nu luaseră scrisoarea în serios și care sfârșiseră tragic. Am aruncat, așa cum, probabil, vă închipuiți, scrisoare la coșul de gunoi, și mi-am văzut de treburile mele. La ieșire din scara blocului, m-am confruntat cu un prim incident. Pechinezul vecinei de la etajul trei m-a atacat violent, înfingându-se în manșeta stângă a pantalonilor mei și refuzând să-i mai dea drumul. Avea ochii injectați de furie, lucru foarte curios, pentru că, până atunci, relațiile dintre noi fuseseră cordiale. A fost nevoie de intervenția vecinei ca să mă eliberez și să-mi continui drumul. Nu mult după aceea, în timp ce traversam strada pe trecerea de pietoni, m-am trezit luat pe capota unei mașini. Puțin lipsise să nu ajung la spital, norocul meu fusese că mă apucasem de ștergătorul de parbriz și evitasem o proiectare spectaculoasă. La întoarcere, am avut parte de altă surpriză. Tocmai trecusem pe lângă o clădire istorică, aflată chiar în apropierea trotuarului când am auzit în urmă un zgomot puternic. Bucăți mari din fațada clădirii căzuseră pe trotuar, lucru care s-ar fi sfârșit prost pentru oricine ar fi trecut pe acolo. Din fericire, nu trecuse nimeni, iar eu trecusem deja cu vreo treizeci de secunde mai devreme. În clipa următoare, nu știu ce mecanism ascuns s-a declanșat în mintea mea, fiindcă mi-am adus aminte de scrisoare. Deși nu sunt un credincios în înțelesul adevărat al cuvântului, ci mai degrabă un agnostic, un liber cugetător, mi-a trecut un fior prin dreptul inimii și m-am gândit că ar trebui să recuperez măcar o pagină din epistola aceea, pe seama căreia eram tentat să pun cele întâmplate, cee ce am și făcut, până la urmă. Reproduc, in extenso, textul scrisorii:

„...Din voia și prin grija Domnului nostru Dumnezeu ai fost ales să propăvăduiești în lume numele și porunca Lui. Adaugă o rugăciune și trimite de șapte ori conținutul acestei scrisori altora, pe care îi cunoști sau despre care ai auzit.  Scrisoarea poartă blestemul morții asupra celor care citesc și nu urmează îndemnul. Mai jos, găsești câteva exemple de morți violente, survenite la scurt timp după primirea scrisorii: George Smit, din SUA, călcat de mașină, Ane Caron, din Canada, strivită de tren, Ema Rodriguez, din Mexic, împușcată, Sofia Popov, din, Rusia, sfâșiată de lupi, Ella Johonsson, din Suedia, lovită de fulger, Akahito Tanaka, din Japonia, înjughiat în stradă, Aamir Kumar, din India, spânzurat, Kim Jeong, din Coreea, înecat și mulți alții. Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui…”

În timp ce reciteam scrisoarea, m-am gândit că aș putea posta textul pe acest site, cu 700 de membrii, considerând misiunea îndeplinită. Primii o sută de cititori, care vor adăuga un comentariu de confirmare, la fel, următorii trebuind fie să se apuce de scris, fie să reposteze în altă parte. Zis și făcut!

Deși este târziu, simt nevoia de a ieși la o „ gură de aer”. În mod cu totul și cu totul neașteptat, pechinezul vecinei de la etajul trei îmi lasă manșetele pantalonilor în pace, șoferii opresc la trecerile de pietoni,  iar tencuielile clădirilor rămân intacte, de unde deduc că demersul meu virtual, aparent neuzual în relațiile omului cu Dumnezeu, fusese primit…

în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată

(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri

și sutiene albastre!)

știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air

din Regatul Unit

din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne

adică vreo oră

destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri

prin fața ochilor mei

cu o sută de iglițe

inutil

se anunță rafale de vânt și la Köln

la Viena

Zagreb și Belgrad

până mâine nu mai e nicio speranță

.

va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos

din capătul terminalului patru

altul nu mai există

în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff

croșetând

însăși  viața mea este o broderie de zboruri și vânturi

fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului

cusut cu fire de aur

m-aș pierde pe aeroportul acesta...

nu poți spune tu

muritorul de rând

cu mâna pe inimă

că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu

de rugăciune al omului singur

denumit Gând

doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat

ca niște borne kilometrice

de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul

din păcate

dumnezeii lor

fără niciun reper verosimil

sunt tot atât de infiniți

precum infinitul

(nemărginit la capete!)

un fluviu spumos de întuneric și lumină

revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal

a cerului

peste toate sfâșierile noastre metafizice…

pare de-a dreptul imposibil să-ți controlezi viața

printr-un ochi de sticlă

e ca și când ai privi lumea

de pe fundul oceanului

(redusă la niște cercuri concentrice și halouri de lumină!)

înconjurat de rechini urcigași

într-un ținut mirific al tăcerii

imaginea din afară

la fel

n-are nicio șansă-năuntru

se zbate agonic între sute de așchii de sticlă

tăioase

ajungând pe retină în sânge

doar chipul tău îngeresc

pe care mi-l amintesc dinainte

se scurge înăuntru-mi

ca o lacrimă

fă-mi o cafea amară

iubito

de-acolo

din acele nebuloase difuze ale minții

și lasă-mă să te recompun mereu și mereu

potrivind toate piesele acestui joc de puzzle

risipite în suflet…

 Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.

     - Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?

     Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.

     Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.

     - Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?

     - ?!

     Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.

     - Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!

     Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.

     - Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?

     - ?!

     - Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?

     Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.

     - Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!

     Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...

     La a doua tură fetiţa se opri căscând.

     - N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?

    Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.

     - ?!

     - Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?

     Mogâldeţele clătinară negativ din cap.

     - Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...

     Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...

Uneori este mai bine sa te multumesti cu ce ai ...uneori este mai bine sa te uiti in oglinda si sa spui eu sunt cea mai minunata persoana .

 nu toate merg bine cateodata ,plangem si ne rugam ,suferim ...dar toate astea fac parte din viata ,toti trecem prin greul vietii .

 fiecare suferinta ne face mai puternici ,fiecare durere este o lectie pe care o invatam atunci cand stim ca am gresit .

 important este ca in viata sa ramai mereu puternic pentru ca daca tu nu te vei ridica, nimeni nu o va face

La tine vin Maicuță

Îngenunchez plângând

Alung-a mea durere

Ce m-a pus la pământ!

La tine vin Măicuță

Ia-mă cu tine-n Cer

Alungă-mi deznădejdea 

Doar atât îți mai cer.

La tine vin Măicuță 

Las tot în urma mea

Primește al meu suflet

Sub apărarea ta.

Căci tu, Măicuță Sfântă

Te rogi Fiului tău

El iti ascultă ruga

Și-mi dă un suflet nou!

Miriam - Rugaciuni

26.12.2025

#Rugaciuni

Vino vântule să-ți dărui
doruri vechi în care stărui,
căi sculptate-n amintire
doar cu umbre de iubire.

Mă cuprind cu foc în suflet,
pas cu pas îmi sunt răsuflet,
dor când mintea îmi e trează,
nopți la rând mi le retează.

De-i veni în prag de seară
când din doruri iau povară
clipe strânse într-o viață,
mai așteapt-o dimineață.

De te-nalți în vârf de noapte
peste visele-mi răscoapte,
lasă-mi dorul din născare
plin cu dragoste de soare.

Nu veni în ziua toată
că-s plecat ca altădată
să mai prind pe ulicioară
dor de-o tânără fecioară.

Dar mai bine stai departe
de trăirile-mi aparte,
până gândul o să moară
lasă doruri să mă doară.

Știi…

am învățat liniștea după ce-am plecat.

Nu mai e nimeni să mă întrebe

unde sunt,

cu cine,

de ce.

Și ar trebui să fie bine, nu?

Doar că… e prea mult spațiu acum.

Prea mult gol în jurul meu.

Nu mă mai apasă nimic,

dar nici nu mă mai ține nimeni.

E o libertate ciudată…

nu știe să mângâie.

Eu am vrut o casă.

Nu doar pereți.

Am vrut un „noi”

care să nu doară.

Dar „noi”-ul nostru…

era prea strâns.

Prea multă teamă,

prea puțină iubire.

Ce aveam noi

nu era liniște.

Era control.

Nu era dor…

era frica ta că o să plec.

Și am stat.

Am stat până am început

să nu mai fiu eu.

Și acum… merg drept.

Respir mai ușor.

Dar sunt seri

în care mă opresc

și mă lovește liniștea asta.

Și da… mi-e dor.

Nu de noi.

Nu de cum era.

Mi-e dor de cum credeam

că o să fie.

Și poate…

într-o zi

o să găsesc liniștea aia

care nu vine din plecare,

ci din a rămâne

fără să mă pierd.

Viața este un joc al magicului.

Începi prin a arunca zarurile.

Soarta ți-arată drumurile

Și intri în jungla destinului.

Sunt drumuri ce te îndreaptă

Spre poieni însorite,

Grădini înflorite,

Și speri că-i calea cea dreaptă.

Alte drumuri te-mping

Spre un imens deșert,

Unde totul este pe sfert,

Și miile de griji înving.

Poți ajunge în păduri tropicale

Unde bogăția naturii e-n floare.

Dar lupți cu liane și fiare

Să te menții pe această cale.

Frica-i în  noi cuibărită
Dimineața  stă ascunsă în zori
Uscată e roua pe flori
Și vrajba într-o noapte-i  țesută.
Bat clopotele, iarăși  bat
Se întunecă ziua ce vine
Frica stă  ascunsă-n  mine,
Și gânduri triste m-au încarcerat.
Prezentul  pacea o calcă
Sub tancurile cu noi șenile
Peste rațiuni  cad crucile
Stăpână este  frica de frică
Și  dureroase sunt  rănile….