Neliniști

mereu ocolesc poiana cu narcise sălbatice

în luna lui Marte

și depăn cu ochii firul pașilor tăi

te-mbrățișez în gând cu îndârjirea iasomiei de iarnă

a magnoliei galbene

între două bătăi de inimă și un zâmbet nostalgic

în singurătatea clipei

la geamul tău zăpada încă strălucește feeric

nu-i nici o cale să alungăm iarna dintre noi

mușcata sângerează și acum acolo

în glastră

ca un apostrof răstignit

pe crucea speranței

am înțeles

și voi face calea întoarsă

dar voi reveni cât de curând

ascuns într-un mugure …

învelișul viu al pămânului este ca o carte

scrisă într-un cod secret

nedecriptibil

fiecare pagină echivalează cu un strat geologic

cu o filă galbenă

de pe care s-au șters aproape toate literele

au rămas doar oasele celor primiți în chirie

în apartamentele cu încălzire centrală și aer condiționat

din asamblurile rezidențiale ale vieții

mumiile eviscerate

și îmbălsămate

ca să nu stârnească mirosuri greu de suportat

în cărțile de istorie

virușii insensibili la toate schimbările climatice

caii morți din vremurile războaielor nabucodonosoriene

dinozaurii

o carte începută odată cu descoperirea obiceiului prost

de a ne ilustra gândurile

mustind de idealuri în stare de putrefacție

împinse până în zilele noastre

și

mai ales

de milioane de hectolitri de sânge

parcă prea mult pentru cinci milenii de  încleștări fratricide

sub stindardul terorii

culminând cu prăbușirea Turnurilor Gemene...

învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea

abstract

după niște contururi neregulate

desenate în negru pe-o hartă

fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă

asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii

de drumuri ale mătăsii

de orașe

despre care citisem prin cărţi

în care trăiau milioane de oameni

nevăzuți

despărțiți între ei de aceleași  fluvii, de aceeaşi munți

de aceleaşi drumuri ale mătăsii

de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri

într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii

telefonul

care a schimbat totul

cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii

prin fața ochiului

înainte-înapoi

apoi de la capăt

imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre

și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă

privind în urmă zâmbesc

Marea Piramidă din Gizeh

îmi apare azi ca o glumă        

Grădinile suspendate ale Semiramidei        

la fel

Templul zeiței Artemis din Efes         

un loc al uitării

Statuia lui Zeus din Olympia

infatuare, orgoliu grecesc

Mausoleul din Halicarnas 

 sfidare

Colosul din Rhodos

sperietoare de ciori

Farul din Alexandria

sforţare

niște glume până la urmă

în comparaţie cu minunile ultimului veac

începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la mani***cenzure***rea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…

imaginea  lumii revărsându-se peste ochii noștri  

din ecranele televizoarelor

din sticla ferestrelor

sau din ochiul de ciclop al Internetului

îmi apare ca o încercare de mani***cenzure***re a ochiului

asupra minții

.

o iluzie fabricată din cioburile risipite ale realității

până la urmă

.

un film science fiction fără sfârșit

cu milioane și miliarde de episoade

.

nimic coerent însă

.

cel mult

o simplă îngrămădire de imagini

reprezentând cam aceleași locuri

cam aceleași lucruri

cam aceeași oameni

.

adevărata lume e alta

câteva palme de pământ

 câteva fețe cunoscute

.

le poți număra pe degete

.

o viață versatilă

ca o bielă-manivelă la motorul cu aburi

împărțită între un supermarket

un loc de muncă

.

și

poate

un strop de dragoste

.

de neînțeles

.

o lume surprinsă în selfie-uri

frivole

despre cum suntem sau am vrea să fim

.

fără nicio  speranță

până la greață…

Vânzătorul de bonsai răgușise strigând

și făcând plecăciuni scurte:

- Bonsai ,bonsai  la alegere,

avem smochini plângători,

arbori umbrelă și arbori de ceai,

uite, acesta e micuțul arbore de cafea,

și acesta e un jasminium primulinum, adică o iasomie,

avem și ghivece din lut ars,

cu pământ japonez, kiryuzuma și akadama,

adus de la mama lui,

nu trebuie decât să-i arăți un pic de dragoste,  gaijin!

Străinul eram eu.

- Dă-mi un pinus ponderosa! îi zic,

cedând insistențelor sale,

și-mi iau pinul bonsai.

- Să nu uiți să-i scurtezi rădăcinile, gaijin, îmi strigă din urmă,

altfel ajunge la cer!

„Atlfel ajunge la cer…la cer!” îmi reverberează obsedant

cuvintele sale prin minte

înainte s-adorm

ba chiar și după aceea,

bonsai-ul crescuse până dincolo de nori

cu mine pe-o ramură,

nici nu-mi aduc aminte cum am căzut

îmi amintesc doar că pluteam ca o frunză purtată de vânt

că-mi rememoram viața pe repede înainte,

micuțul japonez era tot acolo:

- Ți-am spus doar să-i scurtezi rădăcinile, gaijin!

Acum intră în ghiveciul acesta din lut ars

și roagă-te să te pot vinde!

faptul de a exista

de a fi real

( de a crede că ești real! )

Om

nu înseamnă nimic

omul n-are decât o viață

prea puțin

pentru câte căutări și eșecuri îl așteaptă

rațiunea

această povară a minții

este ruptă de viață

lumea rămâne o simplă aglomerare de lucruri

despărțită de drumuri

punctul din care privim spre infinit

fără să-l cuprindem

suntem prea mici pentru asta

prea scunzi

în raport  cu Calea Lactee

cu alte căi

cu Cosmosul

cu Dumnezeu

ne-am născut dintr-o regretabilă eroare de calcul

dintr-o aberație accidentală a materiei

și nu contenim să ne mirăm că suntem

(așa cum ne place să credem!)

fără să fim…

Stinge lumina,am obosit de atâta îngrijorare pentru omul iubit,

Stinge lumina,suferința adâncă m-a rănit,

Stinge lumina,dezamăgirile mă dor,

Stinge lumina,sensul vieții nu l-am găsit,

Stinge lumina,mi-e frig de tristețe,

Stinge lumina,durerea mea e vie,

Stinge,Doamne,lumina,

Și lasă-mă să dorm în veșnicie..

trecerea timpului  îmi apare ca o exhibiție jalnică

ca o arătare a degetelor mijlocii de la ambele mâini

submultiplilor

secundelor frivole

(dansatoare de can-can burlesque

care-și ridică fustele la finalul spectacolului!)

minutelor grațioase în magicul lor

rond de jambe

orelor plictisite de ele însele

până la depresie

„ țineți aproape sau vă ia dracu!”

cum să nu alungi toți cucii insolenți din ceasuri

sau să nu smulgi limbile veninoase ale clopotelor

preafericitului Daniel

turnate în Austria

oare nu se poate trăi și altfel

în afara dictaturii timpului

boul acela cu redingotă și papion

care se-ntorce în fiecare seară pe șapte cărări

turează la maxim motorul bormașinii Bosch

made in Federal Republic of Germany

„ ca să știți și voi nenorociților!”

și-nfige c-o plăcere nebună burghiul în peretele nopții…

lacul-

fără a da un semn de viață rațelor sălbatice,

oglindește-ncercuri de ape

tremurătoarea lună;

vântul,

încă-amețit, după petrecere,

șoptește printre trestii,

descântece

de bube rele.

Unde stralucesti tu, Luna?

Asta seara cand eu plang?

Vreau toti norii sa se -adune

Sa nu te mai vad nicicand!

Unde stralucesti tu, Soare?

Asta zi cand eu ma sting?

Poti sa iti imaginezi tu oare?

Lacrimi grele-n Cer senin?

Unde stralucesti Lumina?

Astă noapte cand eu zac,

Poti sa fii asa naiva?

Sa nu vezi ca eu ma zbat.

Unde stralucesti tu, Viata?

Asta zi cand ma destram

Atârnând  de-un un fir de ata

Las in urma tot ce am.

Vreau ca prin magie să mă prefac în lună.
Ce zici de asta? Cum îți sună?
Poate cumva...viziunea ta asupra mea ași putea schimba!
Poate atunci mă vei plăcea...

Mă gândesc că o floare-ar fi perfectă!
Nu e dezgustătoare, ciudată sau violentă,
E liniștită, grațioasă și cuminte mereu,
Poate așa ai vrea să fiu și eu...

O carte ar fi 100% pe placul tău!
Asta ți-ai dori, nu zău?
Însă cartea o citești ușor, deschisă!
Eu doar stau in mine închisă.

Ahh, știu! Un vorbitor de limbi străine!
Ar fi mai bun decât perfect pentru tine!
Ți-ar recita cuvinte dulci nemaiauzite până te-ar cuceri,
Hah! Eu pe de altă parte, doar prin cuvinte ce le știu îți pot vorbi.

Vrei să mă transform într-un pește?
Exact! Da! El timpul niciodată nu ți-l irosește.
Un pește uită totul după ce îl vei mânca,
Poate vrei să fiu și eu așa...

Ca un șir de linii drepte aranjate organizat.
Să fiu astfel mai mult ai fi preferat?
Insă, mintea mea este mult prea încurcată!
Nu o vei putea înțelege niciodată...

Ași putea lua ce formă vrei!
Statui, copaci ori chiar și lei!
Însă totuși, te rog mult, nu mă schimba,
Cum ai vrea TU să fiu, EU nu ași vrea.

((PS: poezia asta este despre părinți, dar poate avea mai multe înțelegeri ig))

Detest cafeaua, 

Cu gustul ei acrișor

Plin de amor și regrete 

De visuri și amărăciuni,

Cu ore de somn pierdute,

Înecate în cafeaua amară 

Aroma îmi stă mereu în gând, 

Și-n inimă

Cafeaua, ca un râu de amintiri 

La fel de amare, 

Dar, la fel de dependente de ele...

Cafeaua...

Aroma buzelor tale.

(Mulțumesc de sfat și de susținere 🫶🏼)