Telefonul

Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut  era o distanţă de circa zece minute cu maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus, observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se aşezase şi stătuse ceva timp acolo.

     În timp ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.

     Îşi strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat  invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi dureroasă.

     Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.

     -  Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!

     -  Doamne, au trecut treizeci de ani.

     - Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei şi hai să pornim înaintea timpului!

     În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi pierdu cunoştinţa.

m-am rătăcit prin orașul gândului

în căutarea Vrăjitorului din Oz

pe niște ulițe mici și înguste 

pavate cu  smaralde

printre oameni de tinichea

în platoșe verzi

prin vene îmi curgea clorofilă

simteam că mă afund printre nisipuri

flămânde

și obsigii

că-mi cresc rădăcini contorsionate

în tălpi

la fiecare intersecție de drumuri

mă-ntâmpina câte-o speritoare de ciori

fără cap

îmbrăcată în verde

lei sperioși în nuanțe de jad

și xandu

vino

te strig

mă năpădește olivul acesta monoton

îmbrobodit în lumina măslinei

în mătasea broaștei

îmi zdrelesc tălpile călcând în așchii de stele

mă-nec în acest sânge înverzit

ca un ochi de viperă

Vrăjitorul din Oz râde în hohote

toate libelulele zac la picioarele sale

fără aripi

in Tara quadlingilor

a ieșit Soarele...

mai nou sunt prieten cu urșii

strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii

( la care s-au ospătat oamenii cavernelor

mileniului trei!)

pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice

nonconformiști însă din naștere

prietenii mei         

afectuoși până la ruperea oaselor

pe care te poți sprijini la nevoie

fără să investești alceva decât dragoste

la naiba

de ce-mi vorbiți urșii de rău

când dau buzna în casele oamenilor

știți și voi că foamea e crâncenă

le-a luat mințile

iar uneori e foarte greu să deosebești un om

de celelalte viețuitoare ale Pământului

ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a  lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul

.

însă iubirea le-ntrece pe toate…

poetul trăise doar în mintea lui
de la naștere
într-o zi se gândise să iasă de sub opresiunea gândului
spera să întâlnească o femeie în carne și oase
(până atunci nu cunoscuse decât femei virtuale!)
dar îi era frică
mama lui își devorase soțul
pe tatăl său,
ca o văduvă neagră
la fel, bunica, mătușa Clarisse, toate femeile din familie
își devoraseră soții
cum să-și asume singur un astfel de risc, știind toate acestea
dar viața, viața își cerea drepturile
și în timp ce el își dădea sufletul în brațele soției sale devoratoare
nu reușea decât să-și smulgă unghiile din carne, cu dinții

scrisese ea în jurnal lângă o lacrimă...

mă trezesc într-o haltă pustie
stingher
așteptând
să iau către tine
un gând…

- încotro?

- nu știu!

- cerșetorul de colo

pe care-l văd, invariabil,  de-o viață, scormonind zorii,

își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,

se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,  

însă merge hotărât  înainte!

- eu cred că se-nvârte într-un cerc!

- dar nu renunță!

- nu mai are la ce!

- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:

o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea

care se va întâmpla mâine!

- el nu mai speră!

- atunci de ce-ar mai cerși stele?

n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!

Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi

și se vaietă:

-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”

în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:

- cumpără-ți singur!

iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului

bănuț cu bănuț,

milioane de bănuți galbeni!

- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume

să-și cumpere o „mână de stele”!

- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!

- eu i-aș zice mai simplu umanitate!

există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic

în comparație cu excesul nostru de omenie

revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor

îndrăgostit de stele…

cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,

care se petrecuse-ntr-un  cătun numit Capernaum

( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),

Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ

și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții

 pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.

abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,

 (figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),

cei antici  se aplecară spre artă și cultură,

ducând pe culmi nemaivăzute  sfera,

sfârșind în Evul Mediu cu tortura.

din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă

știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,

renscentiștii se înobilaseră și ei prin  artă,

umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.

Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,

de la savant pân`la plebeu,

îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,

mai gelozim, în taină, încă  faraonii.

iar câteodată  chiar pe Dumnezeu,

(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)

Lasa-te înconjurat de oameni care te iubesc cu adevărat Simte căldura lor Scapa de oameni falși și reci la suflet Scapa de ei pana nu iți amărăsc sufletul Oamenii precum trandafiri Frumoși pe din afara dar spinoși pe înăuntru Fi mai atent ce alegi în viata o floare simpla și cu sufletul curat sau un trandafir spinos cu sufletul rece

Iluzie perfectă, vis înstelător,
Pe drumul vieții, pași ce se coboară,
Cu ochii-n stele, sufletul se soară,
Și inima-mi tresaltă, căutând amor.

Pe aripile dorinței, alături de furtună,
Străbat văzduhul, prin abisuri străine,
În căutarea ta, iubire divină,
Cu zâmbetul tău, ce mă încântă și mă-nlănțuie.

Oglinzi fermecate, îți ascund fața,
Și-n tainice susururi, te strig în noapte,
Iluzie perfectă, mă-nșeli și mă ispitești,
Dar totuși ești aici, și-n sufletul meu crești.

Într-un vals de fum, realitatea se pierde,
Prin labirintul timpului, îți caut privirea,
Dar în locul tău, întâlnesc doar uitarea,
Și simt cum pieptul meu de dor se-aprinde.

Iluzie perfectă, te simt atât de-aproape,
Dar degetele-mi se lasă, fără să te-atingă,
Și-ntunericul mă-ngroapă, într-un ocean de lacrimi,
Sufletul meu se zbate, într-o lume efemeră, fără scăpare.

Când mă trezesc și văd că tu nu ești,
Știu că în vis te-ai ascuns, iluzie perfectă,
Și aștept noaptea, să mă-ntorc la tine,
Să te regăsesc, în tărâmul inimii mele.

bucuria-i

experimentată-n arena gladiatorilor;

spiritul de dreptate

alunecă ușor

 în râpa tenebroasă a comunismului;

mila-i

o verigă slabă a caracterului.

la fel și blândețea;

trecutul

e dominat de regrete;

viitorul 

e construit din scenarii;

prezetul nu-l simțim,

e accesorizat

cu cleme utopice.

 înteleptul a spus:

"numai credința în Iubitorul de oameni

te face să mergi

mai departe."

Bisericile-mi primeau rugile cu mila
Iar candela din casa palpaia fara vlaga
Exista o forma a cuvantului in ruga care
Ajuta
Nu stiam atunci asta
Ratacit in cuvintele mele asteptam
Sa se intoarca acasa
Am crezut ca nu vrea ca e ratacita
Nu ma indoiam de iubirea ei
Iubirea mea era insula
Eu nu eram acasa

frica de moarte

e un factor generator de cercuri concentrice-

o piatră aruncată-n 

apele unui fluviu ce coboară-n 

hăul cascadei.

 primul cerc e conturat de ploconeală și tăcere-n

fața minciunii.

din el purcede un altul mai viguros,

hrănit cu sofismele ignoranței,

definind  astfel șantajul.

sămânța lașității a-ncolțit-

 un fel de  reflex condiționat, 

 ce năpădește totul.

" dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte!"

a conchis Nicolae Steinhardt.