EȘTI BOGAT !

     Raza  soarelui ucide 

Când pe creștet se răsfrânge,

O umbrelă ar fi salvarea 

De săgeata care frige.

Pe câmpii și prin livezi 

La amează e pustiu

Toți și toate se ascund

Doar pe cer soarele-i viu !

Mă doare geana ce cuprinde 

Atăta gol și disperare

În negura ce se întinde

Din cei carpați ,până la mare.

Mă doare gustul amar de fiere 

Al omeniei care piere

Și-și flutură aripa neagră 

Pe vatra mea și - a cea dragă.

Mă doare, dar o spun în gând 

Ca  ca râul în vale spumegând

Ca un torent deslănțuit 

Din mii de suflete pornit.

Mă doare faptul că nu știu

Să bat în porți când e pustiu

Și glasul slab cum să ajungă

Intligent în țara junglă.

Mă doare și ce dacă doare 

Și ce dacă țara moare?

Și ce dacă floarea-i seacă?

Dragii noștri ,fug și pleacă 

Ducând traiul vinețiu 

Suflet gol și dor pustiu.

-Nu, îmi pare rău, amândoi suferă. Î ncerc s-o lămuresc pe Ileana

să fie mai calmă, mai caldă....

     -Ei cred că dreptatea e mereu de partea lor...sunt încă în rodaj.

Le trebuie răbdare...

     Adela, mă bucur că ne-am întânlit, poate ne mai vedem, sau veniți 

la noi ,să mai stăm de vorbă!

     -Rămâne să-l întreb pe Luca, și te anunț. Da? Mă întorc acasă,

pregătesc masa de seară,mă uit puțin pe planul lecțiilor de mâine, apoi 

deschid televizorul la știri. Codiță, cânele de curte latră semn că se 

întoarce Luca.

     -Bună  seara...te-ai întors? ai găsit ce voieai ?

Am găsit ce-mi notasem pe listă și încă ceva, m-am oprit pe faleză și m-am 

întânlit cu colega mea Ioana Munteanu și ne-a invitat pe la ei să mai stăm la o 

șuietă, Crezi că sâmbătă am putea merge?

     -Sigur sunt așa primitori, și avem mereu subiecte de discuții.

Bine zici, să luăm ceva: un buchet de flori și o sticlă de ceva.Gândul mi-a fugit 

la Ileana. De aici vin multe necazuri.Îmi trec prin minte, de câte ori aveam să fiu 

geloasă, dar am analizat lucrurile la rece ,cu răbdare și am trecut peste toate...

     -Referitor la binevoitori care se simt datori să te avertizeze, că poate nu știi

ce-ți face partenerul de viață, nu acuz pe nimeni . Am fost și eu în postura de 

binevoitoare, cu bune întenții Eram în relații foarte bune cu familia Georgescu-Gicu 

și d-na Maria. Întro zi îl văd pe Gicu foarte degajat , de mână cu o doamnă ,chiar pe 

strada principală. Nu-mi venea să cred ce văd. Rămân uimită, uităndu-mă după ei.

      Am tăcut câteva zile, dar nu-mi găseam lloc    .

     - Luca, am văzut pe d-l Gicu cu o doamnă de mână și nu știu cum să precedez,

să-i  spun d-nei Maria ,sau să tac?

     -Eu zic să nu ne amestecăm, e treaba lor.

     -Dar, eu mai pot să mă consider prietena ei?

     -Nu ești tu singura ei prietenă, pote că i-a văzut și alții dacă spui că se plimbau 

prin centrul orașului.

     -Îmi pare tare rău, ceva se întâmplă cu ei în famiie, nu-i de loc plăcut.

                      va continua 

strada principală                                                                                               

Cât de scurtă-i viața, sau cât de reoede trece.

Mai țin minte, doar copilăria și visele ei. Atunci am legat pritenii

iubiri adolescentine, ce nu se uită. Apoi ne-am maturizat, ne-am 

făcut un rost. Dacă am reușit sau nu, depinde ce ne-am dorit.

Cert e că ne trezim bătrâni și mai trăim de nu știu câte ori viața 

în amintiri. sau avem noroc să ne întoarcem de unde am plecat.

    Dtagi prieteni și colegi în liniștea de acum, vă strig la catalog

și toți sunteți absenți....Cui ar trebui să mă rog ca să răspundeți:

toți -prezent- Fiindcă viața omuțui e scurtă, ca un vis de noapte,

ca și viața scrtă a fructelor coatpe.

Am râs și am plâns cu tine 

În noaptea înstelată 

Mai plâng și acum 

Să râd nu pot 

O rană în suflet încă port .

Iubirea care ne-a încălzit 

Atât a ars 

S-a preschimbat în scrum 

Un singur pas mai e pe drum .

Mă închid în sihăstria       

Vremurilor trecute

Și pun lacăt amintirii

Și zilei fericite.

Am închis  cu lacăt zarea

Și-o icoană  încâ  port

înimii i-sa furat hrana,

Un vapor uitat în port.

O-iubire stă închisă 

Devorată de minciună

Sevă dulce abandonată 

Clocotind în rădăcină 

Ata de pe mosorelul vietii mele se sfarseste,

Pot acum sa vad mai bine cate spire au ramas.

De esti plecat de acasa, moartea oriunde te gaseste.

De te rogi sa te amane, nu-ti asculta al tau glas.

Dusmanul sa-l atragi si sa-l apropii, nu-l indeparta.

Mai tarziu va devenii prieten bun in dreapta ta.

Stim cu totii ca viata este trecatoare pe pamant

Si ca mai devreme sau mai tarziu ajungem in mormant.

Indemn acum pe toti care suntem si inca mai traim,

Ca viata sanatoasa nu are pret, sa ne iubim.

Oameni de orice fel, saraci, urati, rai, trebuie sa ne placa,

Asa cum ne trebuie lamaia, sarea si zeama acra.

Nu ignorati oamenii invalizi, vizibil afectati;

Sunt totusi oameni, inspira acelasi aer, suntem frati.

Pentru fiecare exista seara si dimineata

Iar noi toti avem dreptul natural la aceasi viata.

Mă compătimesc pentru durerea ce-o port în piept,

Oare când armura grea o dau pe-ntreg

Când voi simți că sunt în viață, ca sunt un întreg?

Poate într-o zi… dacă scap, dacă trec.

Nu știu dacă-am fost cândva fericită,

Doar am jucat rolul fericiri , mințind amăgită.

De nu m-aș mai simți singură-n locurile pline,

Să pot să adorm în liniște, nu doar în zgomotul ce-l port în mine.

Simt cum mă sufoc în aerul tăcut,

De parcă nimeni n-a fost aici, nimeni n-a trecut.

Mă-nec în adevăruri pe care le-ascund,

De cuvinte ce îmi e frică să le spun.

E al naibii de greu să tot încerc să mă ascund,

Mi-e teamă de slăbiciunea care-i ca un gând

Îmi șterg lacrimile înghețate cu mâna mea,

Zâmbesc fals, de parcă nimic nu mă durea

Aș vrea să urlu cât de mult mă frâng,

Dar vina îmi rupe fiecare plămân.

Aș vrea să strig cât de adânc mă taie,

Și cum rănile mi se vindecă doar când ploaie

Port aceeași mască prostească mereu,

Să simt că trăiesc… e un drum mult prea greu.

Egoistă aș zice, să-mi doresc ceva al meu,

N-am stiut niciodată ce m-ar face fericită, ce clișeu…

Suntem rezultatul unor coliziuni fine, fire de praf intersectate sub o singură rază, într-o mansardă a universului unde cineva a lăsat fereastra deschisă.

Pășim pe linii trasate cu cerneală invizibilă,crezând că noi alegem unghiul fiecărei cotituri, dar suntem doar pietre aruncate în apă - cercurile noastre se ating nu prin voință, ci prin densitatea aceleiași clipe.

Dacă trenul ar fi întârziat un minut,dacă ploaia te-ar fi făcut să cauți adăpost sub alt balcon, lumea mea ar fi fost o hartă diferită, cu alte continente și alte mări de traversat.

Nu e nici vină, nici merit în această curgere, ci doar hazardul care îmbracă haina destinului pentru a ne face să credem că totul are sens.

Suntem două ecouri care s-au întâlnit în peșteră doar pentru că sunetul a avut curajul să nu se stingă la timp.

pârguite dorințe

stârnesc isterii

clocite

în războiul minciunilor.

%

scenarii pentru

a prinde pasărea din zbor

și a ucide luciditatea.

Смотри в глаза! тебя я не боюсь,
Твой бледный лик мне чужд увы. 
Ты думаешь пойду с тобой и не вернусь?
и что завянут на сырой земле мои цветы?

Как долго я писал тебе унылые стихи?
Я призывал тебя освободить душу от страха!
Но так и не увидели глаза мои, 
и так и не почувствовал твой гнойный запах!

În lumea umbrelor, sub cerul adânc,

Lunea albastră plânge în tăcere.

Cu chipul său palid, ca de argint,

Adună amintiri, durere și mister.

Cea mai tristă zi a anului s-a coborât,

Cu umbre lungi și inimi înfrânte.

Lunea albastră, în tristețe s-a înfășurat,

Ca o pânză de catifea, întunecată și sfâșiată.

Prin vălul ei întunecat, stele răsar ca lacrimi,

În noapte rece, se aude un cântec tăcut.

Amintiri înghețate, ca râuri fără limbi,

Lunea albastră, într-un dans trist, se avântă mut.

Privind spre cer, cu privirea apatică,

O lume întreagă simte povara ei.

Lunea albastră, în singurătatea sa magică,

Răscolește în suflete amintiri de demult.

Dar în umbra ei întunecată, să știi,

Că și lunea albastră ascunde un farmec.

Ea aduce trecerea, speranța și iertarea,

În noapte întunecată, poartă un secret.

Lunea albastră, nu fi doar tristă și sumbră,

Ci fii oglinda sufletelor noastre adânci.

Prin lacrimile tale, să răsune o cântare,

De renăscere și iubire, în veșnicie să ne îmbie.